j1p12po

Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau , Tudor Calarasu , modelul sau literar : “Scriind , totdeauna am admirat ceva , o creatie preexistenta , care mi-a fermecat nu numai copilaria , ci maturitatea : eroul preferat , Moromete , care a existat in realitate , a fost tatal meu . Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata.”
Ilie Moromete , aflat intre “tinerete si batranete , cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” , este un om rational in ceea ce priveste atitudinea lui fata de pamant . Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu , care era dominat de instinctul de posesiune, de lacomie pentru pamant , Moromete nu este sclavul imbogatirii , ci pamantul constituie pentru el simbolul libertatii materiale si spirituale , idee marturisita de el in finalul romanului : „Domnule , eu am dus totdeauna o viata independenta” .
Ilie Moromete este singurul taran-filozof din literatura romana , framantarile sale despre soarta taranilor dependenti de roadele panantului , de vreme si de Dumnezeu sunt relevate pentru firea sa reflexiva .
Meditand asupra propriei vieti , cand parasit de fii cei mari , cand familia sa se afla in pragul destramarii , Ilie Moromete se gaseste ca gresise considerand ca lumea „lumea era asa cum si-o inchipuia el” si ca nenorocirile sunt „numai ale altora” . Simtindu-se singur , isi cauta linistea pe camp , in afara satului , unde poate vorbi cu sine insusi , deoarece „cum sa traiesti , daca nu esti linistit ?” Moromete se aseaza pe o piatra de hotar „cu capul in maine” , punandu-si un sir de intrebari , ca si cand ar fi vorbit cu altcineva , cautand explicatii pentru declinul in care se afla familia sa . Gandurile sumbre se indreapta spre o autoanaliza a atitudinii de parinte , a relatiei sale cu copiii si se consoleaza: „Am facut tot ce trebuia (...) le-am dat (...) fiecaruia ce-a vrut (...) i-am iertat mereu” .
Relevanta pentru aceasta trasatura este si scena ploii , cand Moromete udat pana la piele de o „ploaie repede si calda” , cugeta si exprima o adevarata filozofie de viata precum monolog interior , analizeaza conditia taranului in lume precum si relatia dintre tata si copii . El se intreaba „ce-o sa mananci , ma tampitule?” cu un glas plin de amaraciune si compasiune . Dezamagit in etica sa paterna , ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata , se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria de parinte : „tot am facut ceva , am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata , desi ei au fugit ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca” . Grija lui pentru educatia copiilor razbate cu tristete la suprafata si , desiniciodata nu s-a aratat iubitor cu ei , este limpede ca le-a dorit totdeauna binele : „toata viata le-am spus si i-am invatat (...) dar pe tine sa vedem daca esti in stare cel putin de-atata (...) ca de mancare e lesne , dar ce le spui ? (...) si-or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani . O sa-si stearga picioarele pe tine , ca n-ai stiut sa faci din ei oameni” .
Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete , evidenta in majoritatea scenelor din roman . Scena dintre Tudor Balosu si Moromete este semnificativa pentru „firea sucita” a eroului . La intrebarea lui Balosu daca s-a hotarat sa-i vanda salcamul , Moromete se gandeste ca e posibil sa i-l vanda , insa raspunde cu voce tare : „Sa tii minte ca la noapte o sa ploua . Daca da ploaia asta , o sa fac o gramada de grau” , subintelegand ca s-ar putea sa scape si astfel de datorii , decat taind salcamul . Starneste deseori reatii uluitoare celor din jur , din cauza logicii sale „sucite” , cum ii spune Catrina . Dupa plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de o „ciudata voiosie” si-i marturiseste lui Balosu „l-am pacalit cu doua sute de lei (...) i-am dat numai o mie (...) . Balosu se uita la el cu o privire rece si buimaca . Nu intelegea.”
Ironia ascutita , inteligenta iesita din comun si spiritul jucaus , felul sau de a face haz de necaz contureaza un personaj aparte intre taranii literaturii romane , stand mai aproape de realitate decat de fictiune .
Citirea ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrana sufleteasca pentru Moromete , discutiile purtate aici au rolul de a clarifica si disocia ideile din articolele publicate , de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii si nu de a prezenta fapte de senzatie . El este categoric , in viata colectivitatii , o autoritate care-i domina prin replici bine gandite , pline de umor si ironie : „Lasa-l , ma Dumitre , zise Moromete blajin . E si el legionar , ce-ai cu el ?” . Cand se hotareste sa taie salcamul nu spune nimanui , il scoala pe Nila in zorii zilei , care este naucit de decizia tatalui sau : „De ce sa-l taiem ? Cum o sa-l taiem ?” , dar cu totul uluit de raspuns : „Asa ca sa se mire prostii !” Dupa accea , la aceeasi intrebare a lui Paraschiv, Moromete , il pune pe Nila sa-i raspunda , care citandu-l pe Moromete , ii spune cu bucurie : „Ca sa se mire prostii” . Trimitand pe Nila sa vina cu caii pentru a cara salcamul ce urma sa cada , acesta duce caii chiar in directia in care urma sa se prabuseasa pomul , iar Moromete exclama cu umor : „Adica da ! ... Treci cu ei incoa sa cada salcamul pe ei” . Exemplele sunt numeroase , „a face haz de necaz” fiind o adevarata filozofie de viata a lui Moromete . Lui Niculae , care intarzia sa vina la masa , ii spune : „Te dusesi in gradina sa te odihnesti , ca pana acum statusi !” sau certand fetele , care se dusesera la scaldat , in loc sa-si ajute mama sa pregateasca masa : „Daca va iau de par si matur batatura cu voi , va scutesc de-o treaba manie dimineata” .
Tehnica amnarii sete un alt concept al filozofiei de viata a lui Moromete , el incercand sa taraganeze orice decizie sau atitudine cere nu-i convenea . Scena cu Jupuitu este magistral construita de prozator , atmosfera , tensiunea , iritarea celorlalti fiind inadins provaocata de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Mai intai Moromete intra in curte , trece pe langa prispa fara sa se uite la cei doi , se intoarce „cu spatele la agent” , se rasteste la Paraschiv care nu se vedea nicaieri , apoi se rasuceste brusc pe calcaie si striga : „-N-am !”- totul desfasurandu-se sub privirile uluite , naucite ale agentilor . Calm apoi , se cauta prin buzunarele flanelei de unde scoate praj de tutun , se uita urat la omul care-l insotea pe Jupuitu si „i se adresa suparat si poruncitor : - Da-mi , ma , o tigara !”
Firea autoritara , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de tinut in frau , avand in vedere si conflictele ce mocneau , fiind gata sa explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca de la inceputul romanului „stand deasupra tuturor” si stapanind „cu privirea pe fiecare” . Ironia ascutita adresata copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca sa se mire prostii”) , educatia dura in spiritul muncii si harniciei („ma , se vede ca nu sunteti munciti , ma „) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toata stradania tatalui de a pastra pamantul intreg ca sa le asigure traiul , nu poate scapa familia de la destramare .
Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit , care profita de orice intalnire cu cate cineva pentru a sta la taclale , desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau Cocosila , cu care pierdea ceasuri intregi , spre supararea Catrinei . La inceputul romanului , lui Moromete ii placea sa stea pe stanoaga podistei , gandindu-se ca „n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva (...) oamenii insa aveau treaba prin curti , nu era acum timpul de iesit in drum” . Auzindu-se strigat , se bucura : „iata ca se ivise totusi cineva” . Necazurile , dezamagirile , tradarea copiilor , neputinta de a platii darile , destramarea familiei il coplesesc pe Moromete , dovedind ca intr-adevar numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternica a lui Moromete . In finalul volumului intai , Moromete , aparent nepasator , „nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga . Nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinrte la salut . Nu mai fu auzit povestind” . Ilie Moromete de acum semana cu „capul de huma arsa” , pe care i-l modelase candva din lut Din Vasilescu , nu mai participa la aunarile din Poiana lui Iocan , care „lipsite insa de omul lor (...) aveau sa-si piarda si ele curand orice interes” . Schimbarile profunde produse asupralui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare” .
Ultimele capitole ale cartii constituie cele mai frumoase pagini care ilustreaza moartea unui taran din toata literatura noastra . Parasit de Catrina si de fiii lui , ramane la batranete cu fata cea mica , Ilinca . Apropiindu-se de varsta de 80 de ani , slabit si inputinat la trup , Moromete , cu ciomagul in mana , rataceste in nestire pe langa garduri , pe camp , pana cand , intr-o zi , fu adus cu roaba acasa . Pe patul de moarte , Ilie Moromete isi concentreaza intreaga filozofie de viata in cateva cuvinte pe care le adreseaza , cu mandrie si satisfactie , doctorul : „Domnule , (...) eu totdeauna am dus o viata independenta” .
Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este „un contemplativ inteligent , temperat , un <filozof> iubind <linistea> (fara de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea , independenta de gandire si exprimare a opiniilor” . (Ion Rotaru)
Particularitatile stilistice se contureaza din stilul narativ lent si rabdator , cu accente pe amanunt descriptive , pe detaliile sugestive ale gesturilor si mimicii personajelor . Taranii lui Marin Preda au independenta de miscare , de gandire si exprimare , autorul nefiind prezent in determinarea reactiilor acestora , de aceea eroii sunt personaje-reflector .
Prozatorul utilizeaza intreaga gama narativa si psihologica , de la dialog la monolog si monolog interior , autointrospectie , conferind romanului virtuti ale prozei de creatie si ale prozei de analiza psihologica .
Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a personajului principal , Ilie Moromete reflectand asupra conditiei taranului in lume , asupra vietii in general , fie in fundul gandirii , fie pe lotul lui de pamant , cautandu-si linistea in singuratatea familiara a personajului rural .
Stilul exceleaza prin oralitate , ironia subtila sau ascutita creand uneori o atmosfera tragi-comica , iar expresivitatea verbelor actualizeaza intamplarile , desi timul , privit in relatie cu omul si cu istoria , ameninta linistea interioara a lui Moromete si zguduie din temelii traditiile milenare ale satului romanesc .
„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist , caruia stilul anticalofil , asemenea stilului prozatorilor interbelici , ii confera precizie , concizie si claritate .
„Prin „Morometii” , Marin Preda dovedeste ca taranismea nu e stapanita , cum se credea , doar de instinct , ca , dinpotriva , e capabila de reactii sufletesti nebanuite” . (Al. Piru)