Si literatura latina isi datoreaza inceputurile - si in mare masura evolutia sa ulterioara - literaturii grecesti. Capodopera lui Ovidiu, Metamorfozele, foloseste aproape exclusiv teme literare grecesti. Toate operele lui Vergiliu au titluri grecesti. Iar in epoca de aur a literaturii latine Horatiu va recunoaste ca Grecia invinsa l-a cucerit, sub raport cultural, pe invingatorul ei. h5e10eh
Primul scriitor de limba latina - un grec din Taranto, sclav eliberat, Livius Andronicus (cca 280 - cca 205 i.e.n.) - a scris tragedii si comedii, prelucrate dupa modele grecesti; precum si o adaptare a Odiseei, in care Ulise este un erou originar din Italia. -Primul scriitor latin demn de a fi considerat poet a fost Naevius (cca 260 - cca 200 i.e.n.). Creator al operei nationale Razboiul punic (in care se nareaza fapte legendare, dar si evenimente contemporane), Naevius este si creatorul dramaturgiei romane. A scris tragedii cu subiecte luate din legendele grecesti, dar si (cel putin doua) din viata romana. De asemenea, multe comedii cu caracter plebeian, inspirate din vechi farse populare italice.
Dar adevaratul parinte al literaturii latine este cosiderat Ennius (239 - 169 i.e.n.), autor a mai multor poeme pe teme diverse, precum si a unor comedii, sau a unor tragedii de factura euripideana. Capodopera sa, epopeea Anale (o opera de aproximativ 30 000 de versuri) l-a consacrat - pana la aparitia lui Vergiliu - drept poetul national roman. Ennius a introdus la Roma hexametrul homeric si a fost mult admirat de marii poeti ai secolelor urmatoare. - Parintele satirei latine este Lucilius (cca 180 - 103 i.e.n.). Cele 30 de ,,carti” de satire ale sale creeaza adevarate tipuri atacand cu vehementa persoane si moravuri contemporane.
Influenta puternica a literaturii grecesti este prezenta si in teatrul latin.
Cel mai mare autor de comedii (peste 100, din care s-au pastrat, complete, 19) este Plaut (254 - 184 i.e.n.). Luandu-si subiectele, tipurile si procedeele dramatice din noua comedie greaca , Plaut a stiut insa sa le localizeze in ambianta romana, satirizand cu verva vicii si moravuri, exceland in zugravirea cu intelegere si simpatie a lumii de jos, reconstituind un tablou amplu, pitoresc, veridic al societatii romane, si inscriind in istoria teatrului universal capodopere (Oala cu bani, Amphytrio, Ostasul fanfaron) care vor fi admirate de Shakespeare si de Moliere, si care vor fi des imitate in epoca moderna.
Sclavul eliberat, cartaginezul P. Terentius Afer (cca 190 - 159 i.e.n.) si-a scris comediile intr-un mediu si pentru un public rafinat. S-au pastrat sase (Hecyra, Andria,. Eunuchus, etc.), mult pretuite de Boccaccio si de Montaigne, imitate de Moliere (in Vicleniile lui Scarpin, sau in Scoala barbatilor) si traduse in versuri de Vittorio Alfieri. Si el se inspira din comedia noua attica, dar modelul sau preferat este Menandru. Incat, spre deosebire de cele ale lui Plaut, comediile lui Terentiu au o constructie logica armonioasa, prefera sa prezinte probleme morale, introduce prologuri polemice care dau pretioase indicatii asupra teatrului timpului, si realizeaza analize psihologice de o reala finete, cu o pasiune pentru nuante si o inclinatie spre sentimentalism. Pretuirea de care s-a bucurat in epoca moderna Terentiu se explica prin caracterul sau de modernitate.
De o constructie dramatica defectuoasa, destinate fiind lecturii, iar nu reprezentarii scenice, cele noua tragedii ale filosofului Seneca - Medeea, Troienele, Agamemnon, Fedra, etc. - acumuleaza o multime de orori mai mult sau mai putin obisnuite, dealtfel, la curtea lui Tiberius, a lui Claudius sau a lui Nero);dar totodata si tirade de o reala grandoare morala stoica, - fapt ce explica desigur si admiratia trezita si chiar influenta exercitata intr-un fel de Seneca asupra lui Shakespeare, Calderon, Corneille sau Racine.
Prima jumatate a secolului 1 i.e.n. este perioada dominata de personalitatea lui Cicero, reprezentantul ilustru al poeziei latine, si eruditului poligraf, prodigiosul enciclopedist M. Terentius Varro (116 - 27 i.e.n.), autorul unei impresionante enciclopedii si a peste 70 de opere de istorie, lingvistica, istorie literara morala, retorica, agricultura, s.a., precum si a 150 de “carti” de satire. - este totodata si perioada ilustrata de grandiosul poem al lui Lucretiu Despre natura lucrurilor, opera de o inalta valoare literara prin pasiunea argumentatiei si bogatia imaginatiei, prin acccentele de calda sensibilitate umana, prin plasticitatea imaginilor si evelatia tonului.
Poezia alexandrina si-a pus amprenta asupra creatiei primului poet liric latin in adevaratul inteles al cuvantului, C. Valerius Catullus (cca 87 - cca 54 i.e.n.). Poet al emotiilor delicate si a unor trairi pline de pasiune, cultivand genul poeziei de circumstanta. Evocari rapide si meditatie usor melancolica, poetul Catul - creatorul lirismului personal, intimist in poezia latina - iubeste viata de placeri si ospetele.
In epoca lui Augustus literatii tin sa colaboreze, sa participe activ la programul politic al Principatului, sa sustina programatic si propagandistic reformele lui Augustus, Cercul lui Mecena, in special, ii sustinea si ii stimula in acest sens. Spre deosebire de “poetii noi”, ai epocii anterioare, fascinate de moda elenistica, poetii de acum vor sa reproduca schemele si formele literare ale Greciei clasice, cu ajutorul carora sa creeze o mare traditie poetica latina.
Publius Vergilius Maro (70 - 19 i.e.n.) este in permanenta constient de importanta si de inalta demnitate a functiei sale de poet a carui opera este pusa in slujba marei opere de regenerare morala, religioasa, sociala, si a glorificarii istoriei poporului roman. Dupa modelul ideilor lui Theocrit a scris Bucolicele, zece egloge in care canta farmecul vietii simple in mijlocul naturii.
Hesiod i-a inspirat Georgicele, poem in ale carui patru carti poetul trateaza despre agricultura, pomicultura, zootehnie si apicultura, reconstituind intr-o ampla viziune poetica viata taranului. Ideea fundamentala - respectul pentru practica agriculturii a dus in trecut Romei marirea, - in concordanta cu politica lui Augustus de restaurare a micii proprietati, dau operei un ton de solemna gravitate si de entuziasta elogiere a trecutului Italiei.
Cu acelasi scop de a exalta virtutile romane si de a slavi persoana si epoca lui Augustus a scris Vergiliu si grandioasa epopee a latinitatii Eneida. Indemnul i-a venit de la Naevius si Ennius, dar adevaratul sau model a fost Homer: prima jumatate aminteste Odiseea, iar a doua, Iliada (prin episoade, aluzii si chiar imitatii). Eroul troian Eneas, legendarul parinte al neamului roman, devine un prototip al virtutilor romane. Eneida impune si prin caracterizarea ideala a institutiilor, credintelor si moravurilor romane, legendelor si traditiilor. Dar Vergiliu este un geniu mai degraba liric prin intensitatea sentimentala a personajelor, prin inspiratia sa delicata, prin calda intelegere, simpatie si compasiune umana, prin subtila perceptie senzoriala a peisajului, prin nota melancolica din pasajele vorbind despre dragoste, prin tonul dominant de usoara, diafana tristete. Un fond liric exprimat in versuri de o perfecta armonie muzicala.
Quintus Horatius Flaccus (64 - 8 i.e.n.) a scris satire - mai mult indulgente decat aspre - avand ca obiect diverse vicii ale contemporanilor, epistole cu subiecte filosofice, literare sau de morala, si - partea cea mai valoroasa a operei sale - ode. Horatiu este cel care a aclamatizat la Roma poezia lui Anacreon, Sappho si Pindar. Inspiratia sa este variata pana la contradictoriu: epicureana sau stoica, melancolica sau optimista. Dominanta totusi in poezia sa este atitudinea hedonista.
Temele iubirii si mortii apar rar in aceasta poezie. Horatiu face insistent elogiul vietii de la tara, cu un sincer sentiment de respect pentru valorile morale ale trecutului roman si a vietii sobre de altadata, oneste, nealterata de lux, cupiditate si coruptie.
Paralel cu poezia reprezentata de Vergiliu si Horatiu se cultiva la Roma in epoca lui Augustus si o altfel de poezie, careia ii era straina idea oricarei functii morale sau sociale, si care se mentinea pe planul intimist al elegiei sentimentale. Astfel elegiile luiAlbius Tibulus (54 - 19 i.e.n.) viseaza viata linistita de la tara, canta - dar fara forta pasionala a lui Catul - iubirile si deceptiile poetului, caruia nu-i mai ramane decat renuntarea.
Elegiile lui Sextius Propertius (cca 49 - 15 i.e.n.) au, in comparatie cu ale lui Tibulus, o superioara intensitate si profunzime a sentimentului. Tema unica a poeziei lui Propertius este iubirea, in tratarea careia poetul apeleaza des la amintiri din mitologie, introducnd uneori si reflectii morale: iubirea este singurul lucru care merita sa fie pretuit si care ii poate face pe oameni mai buni si mai fericiti.
Bogata creatie poetica a lui Publius Ovidius Naso (42 i.e.n. - 17 e.n.) - cea mai ampla si mai variata opera poetica pe care ne-a transmis-o antichitatea - s-a desfasurat in trei etape distincte, corespunzand si unor tematici diferite. Primele culegeri (Amoruri, Arta iubirii, Heroide) sunt dedicate temei iubirii, tratata fie in mod elegiac - ca in scrisorile imaginare ale unor femei legendare, Heroide, - fie spiritual, ironic, parodic sau retoric. Tema iubirii i se pare a corespunde perfect vocatiei sale poetice.
Apoi, Ovidiu s-a indreptat spre tezaurul de mituri, legende, credinte si obiceiuri ale poporului roman, legate de anumite sarbatori ale calendarului si astfel au luat nastere Fastele. Dar vasta eruditie a poetului in materie de mituri si legende apare in marele poem Metamorfozele, una din capodoperele literaturii antice. Incepand cu prima si cea mai grandioasa metamorfoza - creatia lumii, din materia primordiala - poetul nareaza aproximativ 240 de legende de oameni preschimbati in alte fapturi, in plante, flori, arbori, stanci, constelatii. Sensuri de profunda si calda umanitate strabat cele mai cunoscute episoade - ca cel al nimfei care, preschimbata in dafin, mai pastreaza urme de suferinta omeneasca.
Prin aceasta opera Ovidiu a ramas scriitorul antic care - alaturi de Homer - a exercitat cea mai mare influenta asupra creatiilor culturale europene (literatura, pictura,sculptura, s.a.) timp de doua milenii.
Exilul la Tomis i-a ocazionat poetului elegiile in forma de scrisori (Tristele, Ponticele), in care accentele de durere, de nostalgie, de revolta sau de gratitudine au un ton de sincera, de emotionanta autenticitate.
Stilul simplu si fluent al acestor elegii n-are eleganta celorlalte opere ale poetului; in schimb este un stil direct, nud si concret. Ceea ce face ca elegiile din exil sa aiba - prin detaliile de viata tomitana pe care le noteaza - si o interesanta valoare documentara.
Ovidiu incheie seria marilor poeti latini, a caror opera - privita in ansamblu - se ridica la un nivel artistic probabil superior poeziei lirice grecesti.
Proza latina este ilustrata, in primul rand si in ceea ce are ea mai caracteristic, de istorici.
C. Iulius Caesar (102- 41 i.e.n.) a fost om de litere, autor al unei tragedii, al unui tratat de gramatica, al unor poeme; faima lui este insa de memorialist, ca autor al unor comentarii Despre razboiul civil si - capodopera sa - adesea citata - Razboiul gallic. Cele 7 carti ale operei corespund celor 7 ani ai razboiului, asupra caruia Caesar relateaza cu o exceptionala luciditate si precizie, eleganta si solemna simplitate, dand informatii exacte si esentiale asupra locurilor, institutiilor, faptelor si obiceiurilor gallilor si germanilor, in stilul cel mai rapid, concis si sobru posibil, - calitati care l-au facut pe severul istoric Tacitus sa-l califice drept summus auctorum.
Istoricul Romei prin excelenta a fost Titus Livius (59-17 i.e.n.), stimat si iubit de Augustus, pretuit in mod deosebit de Seneca pentru lucrarile sale. In monumentala sa opera De la intemeierea Romei (in 142 de “carti”), din care ni s-au pastrat 55) Titus Livius adopta forma analelor, folosind (fara prea mult discernamant critic) toate sursele, veridice sau legendare, care il puteau servi in intentia sa de scrie o entuziasta epopee a poporului roman, infatisat ca poporul ales de zei pentru a crea o opera providentiala, spre marea lui glorie si spre fericirea (!) popoarelor pe care le-a cucerit. Rigidul sau spirit traditionalist transforma istoria Romei (de la originile legendare pana in jurul anului 10 i.e.n.) intr-o permanenta exaltare a “vitutii” romane. Dar digresiunile, elocventa magnifica a discursurilor, portretele fizice si morale schitate, forta descrierii unor momente dramatice, caldura sentimentului patriotic, i-au asigurat prestigiul de istoric “official” al Romei; perstigiu azi mult diminuat, in beneficial celui de mare prozator latin.
O anumita influenta asupra stilului sau a execitat-o celalalt istoric (considerat de contemporanii sai si in secolele urmatoare drept unul din marii istorici latini) C. Sallustius Crispus (85 - 35 i.e.n.), marele reformator al istoriografiei latine. Dupa exemplul lui Ticidide, Sallustius adopta criteriul monografic, totodata introducand in naratiune discursuri - veridice sau fictive - care contureaza sugestiv personalitatea eroului sau. In cele doua asemenea monografii istorice (Conjuratia lui Catilina si Razboiul contra lui Iugurtha) Sallustius prezinta istoria ca opera a unor personalitati singulare, produs al pasiunilor lor. Naratiunea capata un caracter de compozitie dramatica, portretele sunt gravate cu fraze scurte dar incisive; istoricul manifesta un gust deosebit pentru scenele de efect, pentru amanunte anecdotice, pentru contraste, surprize, - un stil totdeauna apreciat pentru marea lui vivacitate.
In schimb, P. Cornelius Tacitus (55 - 120 e.n.), stralucit om politic, avocat si orator, este istoricul care scruteaza - cu grava seriozitate, sceptic si chiar pesimist, culegandu-si informatiile din arhive si alte surse oficiale - realitatile, institutiile si oamenii timpului. Scurta lucrare geografica si etnografica Despre Germania este si o patrunzatoare analiza psihologica a obiceiurilor si caracterului germanilor. Operele sale fundamentale, Istoriile si Analele aduc o viziune stoica, dar nelinistita si amara asupra maretelor institutii din trecut acum cand, in epoca imperiului, acestea ajunsesera intr-o stare de trista decadenta. Proza sa se remarca printr-un ritm nervos, fraze scurte, formule surprinzatoare, constructii insolite, - o armonie formala constituita din asimetrii, antiteze, stil elliptic si o abundenta de metafore indraznete.
Ultimul mare istoric latin, C. Seutonius Tranquillus (cca 75 - cca 160 e.n.) apartine - mai mult si mai direct decat ceilalti istorici - istoriei liretaturii. Despre oamenii ilustri este primul manual de istorie a literaturii latine (opera in mare parte pierduta). Iar Vietile celor 12 cezari este nu numai o inepuizabila, variata si colorata sursa de informatii istorice, ci si o lectura pur literara extrem de antrenanta. Seutonius nu are - s-ar putea spune - o adevarata conceptie despre istorie, nici o structura de “istoric” asemenea marilor sai predecesori. Pe el il intereseaza in primul rand pitorescul ambiantei si viata privata a personajelor sale - ale caror portrete psihologice si morale se bazeaza pe documentele de arhiva si pe scrieri ale altor istorici, dar foarte mult si pe anecdote, pe amanunte intime, meschine sau vulgare, pe barfeli; ceea ce ii dezbraca pe cei 12 cezari de orice prestanta imperiala, aratandu-i in toata simplitatea oamenilor de rand.
Starea de decadere morala din perioada imperiala tarzie este prezentata de filosoful si prozatorul Apuleius (cca 125 - 170 e.n.) in romanul sau de aventuri Metamorfozele (mai cunoscut sub titlul Magarul de aur ) in care partile de un realism pitoresc alterneaza cu elemente fantastice, mistice si magice, ale fondului pe care se desfasoara actiunea foarte agitata a acestui roman, esentialmente baroc.
Opera cea mai originala, mai ciudata (si de o factura - s-ar putea spune - mai moderna) a prozei latine, este romanul Satiricon al lui C. Petronius Arbiter (? - 65 e.n.). Opera - mult citita si apreciata de marii scriitori ai imperiului - ne-a ajuns numai in scurte fragmente, din care insa tabloul vietii corupte a epocii lui Nero apare intr-o rapida si animata suita de aspecte si de figuri; totul intr-un stil de notatii care au veridicitatea realitatii, uneori aspru si chiar trivial, alteori pitoresc, ironic, sarcastic; un stil condus cu o eleganta libertate si un gust rafinat. Una din lecturile cele mai savuroase pe care ni le poate oferi proza latina este cea a capitolului (transmis aproape integral) descriind cina oferita de vulgarul, de proaspatul imbogatit Trimalchio.
Genul cel mai caracteristic pentru firea de o taioasa luciditate a romanilor, satira, si-a avut fondatorul si modelul de mai tarziu in Lucilius (cca 180 - 103 i.e.n.). A fost continuata de Aulus Persius Flaccus (34 - 62 e.n.), autor a numai 6 satire (din care doar prima este o adevarata satira, celelalte tratand probleme morale intr-o viziune stoica), intr-un stil obscur si pretios, foarte pretuit la contemporani. Lipsit de spontaneitatea stilului conservativ si de prospetimea impresiei directe, Persius a tinut sa imprime satirei un caracter insistent pedagogic.
Genul satirei atinge in antichitate culmea cu Decimus Iunius Iuvenalis (cca 55 - cca 130 e.n.). Cele 16 satire ale lui ataca ipocrizia, parazitismul, vulgaritatea unor aristocrati, situatia trista a oamenilor de litere, luxul si superstitia. Dar nervul sau satiric n-are vigoare, nici un simt al umorului; Iuvenal este un provincial nostalgic, indignat de ceea ce vede la Roma, dar si indignarea lui este temperata de aplicatia spre intelegerea slabiciunii oamenilor.
Speciei satirice de scurta dimensiune, epigramei i s-a dedicat in exclusiv cel mai mare epigramist al antichitatii Marcus Valerius Martialis (40 - 102 e.n.). Martialis manevreaza cu multa usurinta gluma ironica si umorul sarcastic, intr-o lunga serie (cuprinzand 15 carti) de instantanee din viata frivola si corupta a Romei. Sunt fixate aici o mare varietate de tipuri - precum si notatii in versuri de o factura eleganta.
In sfarsit, in limba latina (dar total in afara spiritului literaturii latine) se creeaza - de la sfarsitul sec. 2 si continuand pana la inceputul sec. 8 e.n. - o literatura de exegeza religioasa datorita unor eruditi crestini, originari din diferite puncte ale imperiului (din Italia, nordul Africii, Gallia, Spania, Iliria, etc.). Acestia sunt primii mari teologi crestini - Tertulian, Lactantiu, Ambrozie, Ieronim, Prudentiu, Augustin, s.a. - in opera carora se regasesc si unii germeni ai literaturii Evului Mediu.