Poezia „Dorinta” a aparut in revista „Convorbiri literare” la 1 sept. 1876. Ca specie este un mic poem pastoral, in genul idilei clasice. Poezia are aspectul unei mici scrisori de dragoste, in care poetul aspira spre o iubire implinita, dragostea nu este realitate, ci doar aspiratie spre implinire. Povestea de dragoste este proiectata pe fundalul unei naturi feerice. Poezia cuprinde o succesiune de 5 tablouri. Mai intii apare o chemare in codru, apoi este o imagine a asteptarii, o imagine a intilnirii, jocul gesturilor de tandrete si in sfirsit somnul si visul in mijlocul naturii. Ca si in alte poezii de dragoste timpul dominant al verbelor este viitorul si conjunctivul prezent, sugerind o dorinta si in acelasi timp incertitudinea. Poezia debuteaza cu o chemare in mijlocul naturii, chemare intilnita si in „Floare albastra”. Cadrul este alcatuit din citeva motive prezente si in alte poezii eminesciene: izvorul, codrul, crengile. In strofa a doua prin folosirea verbelor la modul conjunctiv se creaza impresia de miscare dar si al compunerii unui ritual al intilnirii de dragoste. In strofa a treia si a patra este recompus acelasi ritual cu elemente din aceasta intilnire de dragoste, jocul gesturilor de tandrete si dragoste: „Pe genunchii mei sede-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar in par, infiorate,/ O sa-ti cada flori de tei./ Fruntea alba-n parul galban/ Pe-al meu brat incet s-o culci,/ Lasind prada gurii mele/ Ale tale buze dulci...”. Cadrul natural este imbogatit cu inca un element „flori de tei” care vor fi personificate: „Iar in par, infiorate,/ O sa-ti cada flori de tei.”. In ultimele doua strofe apare somnul si visul in mijlocul naturii, motive de natura romantica. Natura este umanizata si revine motivul florilor de tei. Ambele strofe au un ritm leganator sugerind tot somnul, apropiindu-se de ritmul doinelor populare.