c3y22yo
Spuneam intr-un articol de acum cateva luni1 ca litera tura din Moldova a fost mai preocupata de realitatile nationale decat cea din Muntenia. Voim sa intarim si sa completam aceasta constatare prin cateva consideratii noi.
Mai intai, credem ca particularitatea aceasta este cau za pentru care proza a fost cultivata mai mult in Moldova decat in Muntenia. Proza de observatie, care reda realita tea prin descriere, naratie si reprezentare, a aparut in
Moldova, incepand cu Negruzzi. Inainte de epoca Eminescu,
Moldova se exprima mai ales in proza, poezia fiind repre zentata aproape numai prin Alecsandri, care e insa un mai bogat si un mai serios prozator; pe cand in Muntenia gasim o legiune de poeti — Eliade, Carlova, Boliac, Ro setti, Bolintineanu, Creteanu, Deparateanu, Sihleanu,
Nicoleanu etc. —, proza fiind reprezentata numai prin romanele nule ale lui Bolintineanu, prin Ciocoii vechi si noi, important ca document, dar secundar ca arta, si prin scrierile lui Odobescu, importante ca arta, insa neinsemnate ca “documente omenesti”.

Dar mai bine sa insiram pe scriitori, fara sa mai tinem seama de epoci. (Vom cita pe cei mai recunoscuti, indife rent de aprecierea noastra, pentru ca premisele argumen tarii sa fie cat mai obiective.) Pe langa cei trei prozatori munteni citati mai sus, trebuie sa adaugam pe Caragiale,
Delavrancea, Bratescu-Voinesti si Galaction; iar in Moldo va, la Negruzzi vom adauga pe Alecsandri, Russo, Kogal niceanu, Gane, Creanga, Vlahuta (mai fecund ca prozator si mai ales mult mai important in aceasta calitate din punctul de vedere al evolutiei literaturii romane), Emi nescu, Jean Bart, Sadoveanu, Hogas, Patrascanu, Garlea nu, Anghel (cred ca proza iscalita cu St. O. Iosif e mai mult a lui Anghel, pentru aceleasi motive pentru care
“Mirea” e mai mult Anghel — vezi recenzia noastra des pre Helianta — si pentru motivul ca Iosif, singur, n-a scris proza ca Anghel, ceea ce arata ca dintre amandoi, numai acesta din urma era prozator). Iar daca am adauga si pe altii, munteni si moldoveni, proportia ar fi inca si mai favorabila tezei noastre.
(Pe Duiliu Zamfirescu nu l-am pus la socoteala, pentru ca, fiind din Focsani, nu stiu cum sa-l clasific, desi “juni mismul” lui l-ar atasa de Moldova.)
Acum, sa bagam de seama ca genurile literare in care se redau mai bine si mai mult relatiile specifice ale unui popor sunt nuvela, romanul si teatrul — epopeea fiind astazi un gen mort.
Intr-o nuvela sau intr-un roman — adica in epopeea moderna — si in teatru, subiectul e luat din viata nationala, explicatiile fiind rare, aproape curiozitati. Apoi, pentru realizarea unor asemenea opere — mai putin pentru teatru, unde e vorba mai des de rezolvarea unor “probleme” —,

autorul trebuie sa cunoasca cat mai variat si mai adanc realitatile ce are de zugravit, adica pe cele nationale. O buna parte insa din poezie, si anume cea lirica, nu are de zugravit realitati obiective decat intr-o mica masura (aspec te de natura, farmecele femeii etc.), realitati cu putin ori fara de nici un caracter specific national. Si chiar poezia obiectiva — balada istorica, pastelul etc. — nu are de zugravit decat putin din realitatea obiectiva, principalul fiind si in acest gen sentimentul si arta. Si sa se observe ca mai des e exotic subiectul in poezia obiectiva decat in proza — vezi Byron, Hugo, Leconte de Lisle etc., comparati cu romancierii si nuvelistii din literaturile respective.
Poezia — si mai ales cea lirica, cea mai insemnata din speciile genului —, exprimand mai ales afectivitatea unui individ si conceptia lui de viata —, e nationala adesea numai intru atata intru cat sufletul unui individ poarta pecetea sufletului poporului din care face parte.
Dar acest element subiectiv national apare si in proza, chiar si in cea mai obiectiva. E atitudinea scriitorului fata de lucrurile zugravite. Acest element se adauga deci, si el, la celelalte, adancind caracterul specific national al prozei.
Asadar, daca poezia, cand e foarte nationala, e expresia sufletului unui popor, proza, cand e talentata, e si expresia sufletului unui popor si oglinda vietii acestui popor. E, inca o data, mai bogata in realitati nationale, subiective si obiective.
Acum, daca Moldova e mai bogata in prozatori — chiar numai din aceasta cauza literatura ei e mai bogata in realitati de ale noastre. (Alte cauze le-am vazut in articolul trecut.)

Comparand proza moldoveneasca cu cea munteneasca din alte puncte de vedere decat cel cantitativ, vom gasi mai intai ca in Moldova campul observatiei e mai intins, realitatile transportate in literatura sunt mai diverse, aduse din medii mai variate — caracter care apare ca intr-o sinteza, chiar si in opera unui singur scriitor, dl
Sadoveanu, care ne-a zugravit atatea aspecte ale vietii nationale, din vremurile aproape legendare pana in zilele noastre, de la tarani pana la protipendada, de la viata tihnita din mahalaua moldoveneasca pana la tumultul de pe campul de bataie...
Vom mai gasi apoi ca influenta excesiva a literaturilor straine a redus importanta unor insemnati scriitori mun teni si mai ales a lui Bolintineanu, ale carui romane ar umplea altfel un gol in proza munteneasca din epoca re spectiva, dar care, nu numai din cauza lipsei de forta creatoare a acestui scriitor, ci si din cauza influentei ro mantismului francez de mana a cincea asupra lui, sunt sarace ca document, ne dau atat de putin — mai nimic — din viata epocii de atunci si tot atat de putin din senti mentul ori atitudinea specific romaneasca fata de acea viata. Pentru proba, vom observa ca Alecsandri (care nu stralucea doar printr-o deosebita putere de a crea imitand viata), chiar cand localizeaza o comedie ori o farsa fran ceza, pune in ea atat de mult din relatiile noastre, o atitu dine atat de nationala si o limba atat de romaneasca si caracteristica personajelor, incat comediile lui localizate sunt documente indispensabile pentru cunoasterea conceptiei de viata (noi l-am utilizat pentru a defini “spiri tul critic” al epocii) si pentru cunoasterea societatii din vremea lui — ca si a limbii de atunci (dl A. Philippide a

utilizat aceste piese de teatru ca un izvor de primul rang in alcatuirea dictionarului limbii romane).
S-ar parea ca un mai mare fapt de influentare decat localizarea nu se poate. Si totusi, localizarea lui Alecsan dri nu inseamna in genere altceva decat ca ia un model, dupa care apoi lucreaza punand propria-i substanta.
Factorii specific nationali, de care a fost vorba pana acum, se gasesc la toti scriitorii moldoveni si i-am putea descoperi, prin analiza, la oricare din ei. E de ajuns insa sa scriem aici doua nume, ale lui Creanga si Sadoveanu, care reprezinta in literatura noastra maximum de roma nism. Caci nu exista nici un scriitor care sa se poata com para cu ei in privinta romanitatii din punctul de vedere al subiectelor, al vietii redate in opera, al sentimentului ori atitudinii si al limbii.
Si, incaltea, sa mergem pana la capat.
Curentele mari de nationalizare a literaturii (ca si a culturii) au plecat aproape intotdeauna din Moldova ori de la moldoveni. Scoala critica de la 1840 (Kogalniceanu etc.), “Junimea”, miscarea de la Samanatorul inceputa de
Vlahuta si ardeleanul Cosbuc (vezi, despre pozitia litera turii ardelene fata cu aceasta problema, articolul trecut si mai jos, in acest articol) si continuata de dl Iorga si, in sfarsit, Viata romaneasca.
Iar scriitorii munteni, care au depus in opera lor mai multa realitate specific romaneasca — mai mult decat toti ceilalti scriitori munteni la un loc — vorbim de Cara giale si Bratescu-Voinesti —, acesti doi prozatori, cu un atat de pronuntat caracter de originalitate nationala, s-au raliat, se poate zice, la curente moldovenesti, au debutat si continuat sa apara in Convorbiri literare, imbratisand

critica si, pana la un punct, ideologia “Junimii” — ori intalnindu-se cu ea1.
*
Nu e fara interes sa largim problema si sa vedem cum s-a comportat cu realitatile nationale si stiinta. Cu aceste realitati se ocupa mai ales istoria politica si sociala, isto ria limbii si istoria literaturii unui popor. Comparatia, din acest punct de vedere, dintre Moldova si Muntenia justifica inca si mai bine constatarea noastra, decat comparatia celor doua literaturi. Istoria politica si so ciala, istoria limbii si a literaturii sunt cultivate mai mult de moldoveni. Nume: Kogalniceanu, Hasdeu, Xenopol,
Onciul, Iorga, Radu Rosetti, Lambrior, Philippide,
Densusianu — ca sa citam numai pe cei batrani, consacrati, pentru ca premisa sa fie cat mai obiectiva. Muntenia a avut numai un singur mare istoric al lucrurulor noastre, pe profundul Balcescu, caci Tocilescu — pentru cei care l-ar cita ca istoric de valoare — s-a ocupat mai mult cu lucruri si vremuri ante-romanesti,
Daca apoi ne indreptam atentia la un gen care tine si de istorie, si de literatura — “amintirile” —, atunci constatam acelasi lucru. Fata cu opera neintrecutului Ion
Ghica din Muntenia — in Moldova avem, ca sa dam cateva exemple, bogatele Suvenire contemporane, singurele pagini de valoare ale lui G. Sion; incantatoarele Legende, singu ra opera viabila a mult productivului V. A. Ureche, care a fost, dealtfel, si istoric, si nuvelist; evocatoarele Amintiri

de la “Junimea”, ale lui G. Panu, pline de tipuri vii ca un roman; Amintiri din “Junimea”, cea mai buna opera a d-lui Iacob Negruzzi, si mai ales amintirile din copilarie de la sfarsitul cartii, care sunt unele din cele mai sub stantiale si mai frumoase pagini despre trecutul societatii moldovenesti; si bogatele, instructivele si placutele volu me ale dlui Radu Rosetti, Povesti si Alte povesti moldove nesti, Amintiri si romanele sale Pacatele Slugerului si mai ales Cu palosul, romanul cel mai palpitant scris in limba noastra, atat de plin de viata veche romaneasca, istorica si legendara. Si, sa mai adaugam romanele istorico-soci ale ale lui D. Moruzi.
Daca, in sfarsit, ne intoarcem privirile la o alta preo cupare cu “ale noastre”, foarte interesanta, la folclor, constatam ca primii colectori ai poeziei populare si primii teoreticieni ai curentului poporan (inca de la 1840) au aparut in Moldova, unde gasim si pe cei mai mari folcloristi, pe S. Fl. Marin si Tudor Pamfile — precum si publicatia cea mai valoroasa din acest domeniu, batrana
Sezatoare, a dlui Artur Gorovei, el insusi un eminent folclorist.
Asadar, si istoria literaturii si istoria stiintei romane dovedesc cu prisosinta teza noastra.
Legatura dintre atasarea si preocuparea de realitatile noastre, pe de o parte, si inflorirea prozei artistice si a stiintelor istorice, pe de alta, se confirma si prin istoria literaturii si a stiintei ardelene.

In Ardeal, unde scriitorii n-au mai avut nevoie sa se intoarca inspre popor — ca cei din Moldova —, pentru ca erau insisi “fii ai poporului”, nedezradacinati, caracterul specific national al literaturii e poate si mai pronuntat decat in Moldova. Si — sau deci — proza este cultivata in

proportia corespunzatoare. Dintre putinii scriitori de adevarata valoare din Ardeal, trei sunt prozatori (si pic tori ai celor mai specifice aspecte ale vietii romanesti):
Slavici, Agarbiceanu, Rebreanu si, daca am adauga si pe scriitorii secundari, de pilda un Pop Reteganul etc., con statarea noastra ar capata o si mai mare consistenta. Dealt mintrelea, caracterul national al literaturii ardelene e atat de puternic, incat cei mai nationali poeti dintre toti poetii romani de pretutindeni si din toate timpurile sunt Cosbuc si Goga. Chiar genul poeziei ardelene e acela in care poate aparea mai vadit caracterul national — la Cosbuc, zugra virea unor aspecte ale vietii nationale, la Goga, nazuintele nationale.
Iar cu privire la stiinta ardeleana, vom constata ca daca la istoricii si filologii moldoveni avem de adaugat atat de putini munteni, in schimb, istoria si filologia roma neasca datoresc enorm ardelenilor Sincai, Klain, Maior,
Laurian, Pumnul, Cipariu, Bogdan-Duica, ca sa citez tot numai pe cei mai batrani, sunt destule, prea multe nume pentru razletitul neam romanesc din Ardeal.
Atentia la realitatile specific nationale — contactul cu poporul ori cu literatura populara — cultivarea prozei —, cercetarile istorice si lingvistice — sunt, si in Moldova, si in Ardeal, fapte concomitente si legate cauzal intre ele.
Dar sa ne intoarcem la literatura propriu-zisa.
Deosebirea de continut dintre cele doua literaturi, cea moldoveneasca (si ardeleana) si cea munteneasca, este si una de valoare?
Desigur.
Am aratat in articolul trecut ca poezia munteneasca e mai influentata de literaturile straine decat cea moldove-

neasca. E aproape insa de mintea oricui ca un lucru imi tat e o imitatie si ca in arta imitatia e tot o imitatie. Si daca s-ar pune scriitorii romani pe doua coloane — intr-o coloana dupa talent si in alta dupa gradul in care au imi tat sau nu —, credem ca cei mai talentati ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai nationali. (“De cele mai multe ori”, si nu intotdeauna, pentru ca lipsa de imitatie, singura, nu poate tine loc de talent.) Aceasta “lege” se verifica chiar prin cei doi scriitori munteni, citati mai sus, caci nu credem sa fie o simpla intamplare ca Bratescu si Caragiale sunt totodata si cei mai insemnati prozatori munteni si prozatorii munteni care au zugravit lucruri mai ale noastre, numai ale noastre si vazute prin propriii lor ochi, nu prin cartile citite.
Dar sa intram mai in miezul lucrurilor, sa ne apropiem mai mult de ceea ce poate fi o “dovada“ — pe cat se poate dovedi ceva in tinutul esteticii.
Exista o constatare, ajunsa banala de adevarata ce e, si anume ca influenta literaturii populare asupra celei culte a fost o cauza esentiala de inviorare si de progres estetic a celei din urma. Aceasta influenta insa s-a exercitat cu adevarat numai in Moldova, unde a si aparut si a fost cultivat asa-numitul “curent poporan”. Dar ce lucru poate fi mai “al nostru” decat literatura populara — opera lite rara, in care se oglindesc cele doua mii de ani de viata subiectiva si obiectiva a poporului roman in mediul natu ral, in care a fost el menit sa traiasca?
Si nu poate fi nici o indoiala ca daca Alexandrescu
(natura profunda si cu o puternica rezonanta la lumea inconjuratoare) ori Bolintineanu (care a fost un adevarat poet, orice s-ar zice, intr-o privinta mai “poet” decat Alec sandri), nu poate fi nici o indoiala ca daca acesti doi poeti

ar fi trait, ca bardul de la Mircesti, in atmosfera si cultul poeziei populare, n-ar fi fost mai buni decat sunt.
Pana spre 1880, in vremea cat s-a format limba litera ra si s-au pus inceputurile unei literaturi nationale, litera tura populara a fost un factor indispensabil al literaturii culte. Cel mai bun, singurul prozator artist muntean din vremurile acele, Odobescu, este un fervent iubitor si admi rator al literaturii populare. Si credem ca nu e, iarasi, o intamplare ca acest singur artist al prozei muntene di nainte de 1880 este si singurul reprezentant al curentului poporan din Muntenia din acea vreme si, inca, un reprezen tant al curentului istoric — unul care “sterge colbul de pe cronice batrane” —, un alt curent care a fost un factor insemnat al literaturii romane, pentru ca “cronicile”, aproape ca si poezia populara, contin lucruri “ale noas tre”, foarte nationale. Originalitatea nationala a primu lui prozator roman, a lui C. Negruzzi, se datoreste si poeziei populare, si “cronicilor batrane”.
Iar — ajungem acum la cel mai mare scriitor al nostru
— opera lui Eminescu, marele pelerin in toate tinuturile romanesti si insusi colector de poezie populara, poate fi conceputa fara existenta curentului poporan, a literaturii populare — si, sa nu uitam, a “cronicilor batrane”, in care a trait cufundat toata viata —, fara existenta celor doua izvoare de lucruri “ale noastre”?
Nu trebuie sa parasim acest capitol fara sa spunem un cuvant despre limba. Limba este, dintr-un punct de vede re, o mare parte din ceea ce se numeste “arta“. Cuvantul, doara, exprima totul intr-o opera de arta. Cuvantul pro priu, cuvantul sonor, vecinatatea cuvintelor, bogatia si varietatea vocabularului. Dar cei mai buni scriitori ai nostri sunt — mai trebuie oare de spus acest lucru ? — cei mai buni cunoscatori ai limbii. Altfel, nu puteau spune

ceea ce voiau. Si cei mai buni cunoscatori al limbii sau (e de obicei acelasi lucru) cei care au limba mai bogata si mai frumoasa, toti s-au impartasit din izvorul cel mare al limbii populare: Odobescu, Eminescu, Sadoveanu si incomparabilul Creanga. Prozatorul cel mai mare — acest
Creanga — e chiar un om din popor; scrie cum vorbeste poporul; e singurul care are limba perfect romaneasca
(dl A. Philippide, in sintaxa limbii romane, ia exemple aproape numai din el, caci numai fraza lui nu e influentata de nici o sintaxa straina).
Asadar, valoarea estetica a unei opere literare e strans legata de originalitatea ei specifica de fond si forma. Se poate spune ca dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, in opera caruia se va simti mai puternic sufletul poporului si se vor oglindi mai bogat si mai bine relatiile vietii nationale.
*
Sa discutam acum, privita din acest punct de vedere, si poezia “noua“ (nu si noua).
Am spus ca insasi poezia lirica “veche” contine mai putin element national decat proza, pentru ca, prin defi nitie, contine putine realitati obiective si are national in ea aproape numai ceea ce e national in sentiment si in conceptie.
Poezia “noua“ insa e mult mai lipsita de caracter national, pentru ca, mai intai, in buna parte, e mai mult o poezie de senzatii, iar senzatii cu caracter specific national e greu de imaginat. Exista deosebiri de la popor la popor in susceptibilitatea la anumite senzatii, in intensi tatea senzatiilor — dar in felul senzatiilor, nu. Si, apoi, chiar daca ar exista deosebiri si-n aceasta privinta, consecintele ar fi neinsemnate, din punctul nostru de vede-

re, pentru ca senzatia, element primar al sufletului, n-ar putea da decat putin din acea complexitate care e psiholo gia unui popor. Senzatia tine numai de fiziologie si psi hologie, in deosebire de sentiment ori conceptie, factori ai poeziei “vechi”, care tin deja si de sociologie. (Nu vorbesc din punct de vedere genetic, nu ma gandesc la evolutia psihicului de-a lungul istoriei speciei umane. Stiu ca acest psihic nu poate fi conceput decat ca produs la o specie animala, care a trait in turma — in societate. Si fac abstractie si de importanta graiului, efect al vietii soci ale, pentru existenta psihicului uman asa cum este el.

Vreau sa spun numai atata, ca senzatia o pot avea fara amestecul actual al vreunui element psihic de provenienta sociala.)
Daca lucrurile stau astfel, atunci poezia, cu cat este mai “noua“, cu atata exprima mai putin sufletul unui popor. Sufletul unui popor inseamna mai ales sentimente le, ideile, conceptiile sale, si nu-l poate exprima decat poezia de sentiment si de conceptie, in contra careia se ridica teoreticienii poeziei “noi”1 .
In al doilea rand, poezia “noua“ — care procede, toata, de la Baudelaire, poetul orasean al lucrurilor exclusiv si caracteristic orasenesti — este o poezie oraseneasca. Iar viata oraseneasca este mai internationala decat restul vietii unui popor.

Sterilitatea de sentimente si de conceptii, caracterul de universalitate al senzatiei, “orasenismul” — iata cauza pentru care poezia “noua“ e atat de internationala, incat poetii “noi” se pot socoti, cu drept cuvant ca facand parte mai degraba din o literatura general europeana decat din literatura lui Eminescu si Creanga. Iata, apoi, cauza pentru care limitarea ori chiar transpunerea in romaneste a poeziei
“noi“ franceze ori germane e un lucru foarte natural, pe cand imitarea poeziei “vechi” straine sare deodata in ochi si se vadeste ca planta exotica. Iata, cu alte cuvinte, pen tru ce e natural ca poezia noastra “noua“ sa fie, in buna parte, o anexa a celei franceze si sa nu aiba nici o legatura cu literatura romana — a carei existenta, dealtfel, si in chipul cel mai logic, teoreticienii “noi” o si neaga.
Vom adauga, repetand o consideratie din articolul amintit, ca pe cand poezia “noua“ era noua in Franta — acum vreo patruzeci de ani — foarte multi reprezentanti ai ei erau straini veniti de aiurea — ceea ce ni se pare ca confirma observatia noastra cu privire la legatura dintre realitatile specific nationale si poezia “noua“ a unui popor.
Iar poezia noastra “noua“, aceea pe care am definit-o mai sus, infloreste mai ales in Muntenia, unde literatura, cum am vazut, este in genere mai putin legata de realitatile nationale si unde — e acelasi lucru — influentele straine au fost si sunt mai operante; si mai ales in Bucuresti,
“orasul” nostru prin excelenta, un mediu atat de favorabil poeziei “noi“.
*

vano-ardelenesc, caci caracterele literaturii moldovenesti le-am gasit si in cea ardeleana, cum spuneam si in artico lul la care ma refer necontenit — cum s-ar zice, articolul cu pricina. Numai cat, imi permit sa cred ca la noi nu se prea intelege bine ce inseamna cuvantul “regionalism”. E prea la moda, ca sa mai poata fi intrebuintat in adevarata lui acceptiune. E cam ceea ce era odata “santicler” ori
“findisicl” (fin de siècle).
A constata caracterele deosebite in literaturile a doua regiuni locuite de un popor si a cauta explicatia deose birii; a constata, in genere, orice deosebiri, in orice pri vinta, intre doua regiuni ale aceleiasi tari — nu poate insemna regionalism. In volumul nostru Spiritul critic in cultura romaneasca am relevat deosebiri mai adanci intre cultura munteneasca si cea moldoveneasca, si nimenea nu m-a mai gasit “regionalist”. E drept, pe atunci cuvantul nu era la moda. Mare lucru e moda in lumea aceasta! Iar cand Russo spunea ca “Moldova e tara rece...” si ca “Lau da Moldovei...”; cand Alecsandri spunea “Tot Moldova...”, ba cand, boier moldovan, antiburghez si spirit sarcastic, incondeia pe munteni cu tot felul de epitete — si foarte pe nedrept —, erau “regionalisti” acesti doi mari si inflacarati unionisti?
Una din publicatiile alarmate de “regionalismul” nos tru facea concesia, ca sa nu fie prea rea cu noi, ca litera tura moldoveneasca e mai... melancolica si mai romantica decat cea munteneasca, cazand astfel si ea, fara sa-si dea seama, in regionalism — si in oarecare erezii istorico literare. Iar o alta publicatie, egal de alarmata de acelasi
“regionalism”, recenza din intamplare, in acelasi numar in care se alarma, articolul unui scriitor francez care,

“regionalist”, se vede, si el, constata ca spiritul francez de la nordul Loirei e romantic si cel de la sud, clasic. Ce usor e sa cazi in regionalism!
Dar acesti alarmisti nici idee n-au la cat regionalism e silit sa se dedeie cel care studiaza istoria literaturii romane, caci aceasta literatura s-a dezvoltat deosebit in cele trei regiuni romanesti, in Moldova, in Muntenia si in Ardeal.
Ardealul n-a avut o literatura si o epoca “pseudo-cla sica“ cum au avut Moldova (Conachi etc.) si Muntenia
(Vacarestii etc.). Ardealul, in vremea aceea, a avut o lite ratura populara scrisa, de origine culta, pentru popor
(Barac etc.), “scoala“ ori epoca literara pe care, la randul lor, Moldova si Muntenia n-au avut-o. Ardealul apoi n-a avut o epoca literara intelectualist-pesimista ca Regatul
(Eminescu, Caragiale etc.). Ardealul nu se intalneste cu
“Principatele” decat — foarte putin — in epoca Alecsandri
(prin Muresanu) si in epoca Sadoveanu (prin Goga, Agar biceanu).
Iar daca limitam discutia la literatura de dincoace de munti, gasim ca poezia pseudoclasica boiereasca e aproape exclusiv erotica in Moldova, pe cand in Muntenia e, deja, si patriotica ori nationalista; gasim, apoi, in epoca urmatoare, ca literatura Moldovei (Negruzzi etc.) e mai ales clasica si mai ales in proza, iar a Munteniei (Bolin tineanu etc.), romantica si aproape toata in versuri.
Ce orgie de “regionalism”!
Pe urma vine epoca Eminescu in Moldova si Macedon ski in Muntenia — de care am vorbit in trecutul nostru articol —, cand poeziei moldovenesti ii corespunde numai proza munteneasca (Caragiale si Delavrancea).
Aceste lucruri nu-s dorinte subiective, ci fapte.
Sau poate e “regionalism” la mijloc, pentru ca cel care

scrie aceste lucruri sta la Iasi? Dar sa se bage de seama ca nu sta si in Cluj — caci regionalismul sau e, cum se vede, si moldovenesc, si ardelenesc...
Daca cineva din Chisinau ar face constatarea, adevarata, ca Targovistea a dat, ea singura, mai multi scriitori de valoare decat orice oras — pe Eliade, pe Carlova, pe Gr.
Alexandrescu, pe Bratescu-Voinesti —, nu va fi, credem, invinuit de regionalism targovistean. Dar daca acest adevar l-ar spune un publicist din Targoviste, nu-i asa ca... “re gionalism” etc.?
Dar subsemnatul are la activul (ori la pasivul) sau lu cruri care, daca il pot “pune bine” cu Muntenia, il pot strica cu Moldova si mai ales cu publicul politic din Mol dova. Si anume, “regionalism” muntenesc.
In Spiritul critic... spun ca Muntenia face in veacul al
XIX-lea o opera mai utilitara decat Moldova: ea isi chel tuieste energia in lupta pentru schimbarea ordinii sociale, cauta sa transplanteze din Apus formele noi si organizeaza
Romania moderna.
In adevar, instinctul puternic de regenerare apare aco lo. Muntenia are pe Tudor Vladimirescu. Ea face revolutia.
Ea are idealisti generosi ca Golestii si Rosetti si organiza tori ca Bratianu si Carada.
Muntenia este mai politica decat Moldova. De aceea, genul oratoric infloreste mai mult acolo. (De aceea, poe zia ei dinainte de 1880 e mai propagandista.) Si astazi partidele serioase — liberalismul, taranismul, socialismul

— sunt mai puternice in Muntenia.
Si a organiza un stat nu e un lucru de dispretuit, mai ales ca “primum vivere, deinde philosophari”. (Trebuie sa observam insa ca, la aceasta organizare, nu s-a tinut indea juns seama de realitatile noastre, asupra carora au atras

atentia mereu ganditorii politici moldoveni.Vezi Spiritul critic in cultura romaneasca.)
*
Dar, victima a unei prejudecati invechite, eu tot vorbesc de o literatura romaneasca, ba inca accentuez importanta deosebita a prozei. Si mai mult. Vorbesc ca si cum am avea o literatura de o vechime deja respectabila, care se poate imparti in epoci, in scoli, in curente s.a., ca orice literatura.
Dupa ultimele descoperiri insa, se pare ca, mai intai, nu avem nici un prozator, iar in al doilea rand, ca litera tura romana, in varsta abia de douazeci-treizeci de ani, e alcatuita numai din “simbolisti”.
Aceasta desfiintare a lui Conachi, Asachi, Iancu
Vacarescu, Eliade, Carlova, Alexandrescu, Bolintineanu,
Deparateanu, Sihleanu, Nicoleanu, Filimon, Odobescu,
Negruzzi, Alecsandri, Russo, Kogalniceanu, Gane, Cara giale, Delavrancea, Bratescu-Voinesti, Duiliu Zamfires cu, Creanga, Slavici, Eminescu, Vlahuta, Cosbuc, Goga,
Iosif1 , Sadoveanu, Jean Bart, Patrascanu, Hogas, Garlea-

nu, Agarbiceanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Codreanu, Cerna, Alice Calugaru, Toparceanu — aceasta desfiintare a atator scriitori, epoci, scoli, curente are ca pricina conceptia, ca sa zicem asa, nostima ca “literatura“ e numai ceea ce-mi place mie, si nu productia scrisa, in care s-a exprimat un popor la un moment dat si care a fost recunoscuta de acest popor ca expresie a lui.
O cu totul alta conceptie avea acum cativa ani un sef
“simbolist”, cand “romantele” si le destina “pentru mai tarziu”, crezand ca vremea aceea nu era a simbolistilor, iar revista si-o numea a “celorlalti”, avand impresia ca locul era ocupat de altii.
Ca amator, oricine are dreptul sa guste ce-i place si sa arunce restul cu dispret. Ca cercetator — hai sa zicem cuvantul cel mare: ca om de stiinta —, nimene nu poate face abstractie de nici o manifestare literara, pentru ca orice scoala sau curent e un fenomen tot atat de real si de legitim ca oricare altul. Domnisoara care se plimba printr o gradina e firesc sa se extazieze inaintea trandafirului maresal si sa nu bage-n seama vizdoaga si chiar bujorul.
Botanistul care ar face ca dansa ar fi un dobitoc.
E drept, intr-o opera literara, elementul “frumos” e o
“nota“ esentiala pentru definirea si clasificarea literara, si istoricul literar, mai ales criticul, nu poate face si nu trebuie sa faca abstractie de acest element. Si cum “fru mosul” este o impresie subiectiva, istoricul si criticul lite rar nu se pot comporta exact ca un botanist. Dar idealul lui, ambitia lui cea mare trebuie sa fie, pe cat e cu pu tinta, apropierea de obiectivitatea omului de stiinta. De aici, pentru istoric si critic, nevoia de mult recunoscuta si necontenit recomandata de a se sili sa se transpuna in

cat mai multe stari de suflet, in cat mai multi oameni, spre a-i intelege din punctul lor de vedere, spre a analiza
“frumosul” din punctul de vedere al conceptiei lor, al fru mosului lor.
Astazi asistam la o priveliste aproape zoologica: cei
“vechi” se uita la cei “noi” si acestia la cei dintai, cu ura, ca la niste monstri, ca la niste dusmani.
Si fiindca tot am evadat din subiectul nostru, indicat prin titlul acestui articol, sa atingem inca una din mani festarile acestei opacitati sufletesti si, cu aceasta ocazie, sa spunem un cuvant in sprijinul poeziei noi.
Voim sa vorbim de “obscuritatea” de care e invinuita aceasta poezie si de care se face uz ca de “une fin de non recevoir”.
Spuneam acum cateva luni, repetand lucruri spuse de atatea ori in aceasta revista cu ani in urma, ca daca uneori
“obscuritatea” este invingibila, caci se datoreste felului insusi de a concepe al poetului, apoi, alteori, aceassta “ob scuritate” nu inseamna decat nedeprinderea cititorului cu forma si fondul unui poet nou si refuzul lui de a face oarecare sfortare de atentie.
Celor care cred ca au si strivit pe un poet nou numai prin simpla formalitate de a declara ca ei nu l-au inteles le vom atrage atentia asupra faptului ca la inceput nu era
“inteles” nici Eminescu.
Acum douazeci de ani — preocupat de alte probleme decat “obscuritatea” poeziei noi —, scriam aceste randuri
(in care cuvantul “patruzecioptist” rog sa fie tradus prin, de pilda, alecsandrist, iar “tendinta”, prin atitudine in fata vietii, ori chiar numai prin sentiment):
“Cand Eminescu a inceput sa devina “eminescian” pe la 1870... patruzecioptistii nu-l puteau intelege, pentru

ca Eminescu vorbea altceva. “Frumosul” din Eminescu nu putea sa fie priceput de dansii, pentru ca tendinta domi nata din Eminescu, aceea care a grupat elementele acelui
“frumos”, era deosebita de tendinta dominanta a patruzeci optistilor etc.”
Un poet nou vine cu un fond si cu un stil nou. Dar fondul si forma sunt numai doua fete ale aceluiasi lucru, vazut din doua puncte de vedere deosebite. Ceea ce e obscur in forma (vorbind de poeti adevarati) e obscur pentru ca ni-i strain fondul, pentru ca ceea ce spune nu poate gasi ecou in sufletul nostru, pentru ca — cu un termen pedant, dar just — nu avem cu ce apercepe ceea ce spune el.
Este drept insa ca acea poezie noua, care are ca mate rial de expresie mai mult senzatiile, va fi mai obscura, in sine, prin definitie, in mod absolut — indiferent de nou tatea aparitiei ei in lume — pentru ca senzatia e mai putin sociala, adica impartasibila altora, decat sentimen tul si mai ales decat ideea, conceptia etc.; pentru ca cu vintele, exprimand notiuni, sunt un material rebel la expri marea senzatiilor; pentru ca senzatiile poetilor noi sunt adesea stranii, curioase, chiar morbide, deci si mai neso ciale, ceea ce agraveaza si mai mult putinta exprimarii lor. Aceasta greutate ajunge extrema cand, ceea ce este adesea cazul, poetul nou arunca sonda in subconstient — caci, daca orice introspectie e anevoioasa, sfortarea de a patrunde in regiunile de sub pragul constiintei va fi mai anevoioasa, iar greutatea de a exprima ceea ce ai recoltat penibil in lumea ascunsa a sufletului va fi si mai mare.
Dar oare poezia “veche” este intotdeauna usor de inteles? Nu cere si ea atentiune, deprindere?
Eminescu chiar, care unor spirite excesiv de artiste, de complicate, de grabite si de distrate li se pare atat de

simplu, atat de compromitator de simplu, — e oare atat de simplu? E oare atat de usor de inteles, chiar pentru spiritele complicate si “artiste”, poezia Cu maine zilele-ti adaogi...? Sau imagini ca acestea (iau cateva bazate pe aceeasi analogie):
Memfis, argintos gand al pustiei; ori:
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne alunai; ori:
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric — sunt oare atat de pe intelesul oricui?
Inca o data, de nepriceperea unei poezii nu e vinovat intotdeauna poetul. Dealtmintrelea, noi suntem porniti sa credem ca de cele mai multe ori “obscuritatea” reala, numita si absconsitate, e voita, si prin urmare e o sarlatanie
— un fapt care intereseaza mai mult etica decat estetica literara.