Pentru marele nostru artist, Mircea Eliade, fantasticul are radacini mitice, fiind creat pe simboluri esentiale. Spatiul prozei lui Eliade este, in special, Bucurestiul, locul natal al scriitorului, oras al „melancoliilor”, sufocat de caldura, dominat de banalitatea care camufleaza misterele si care pentru Eliade constituie „o geografie sacra”. Pentru Eliade, Bucurestiul nu este doar un loc natal, ci universul in care cerul si Pamantul se unesc: „Bucurestiul este pentru mine centrul unei mitologii inepuizabile”. b2g24gb
In nuvela fantastica „La tiganci”, Eliade construieste o poveste fantastica situata in cadrul real al Bucurestiului interbelic. Personajul central este Gavrilescu, un barbat de 49 de ani, profesor de pian care traieste sentimentul ratarii: considera ca ar fi putut ajunge un mare artist, daca soarta i-ar fi fost mai favorabila. Pe parcursul nuvelei se autocaracterizeaza repetand : „am o fire de artist, „traiesc pentru suflet”, „idealul meu a fost, de totdeauna, arta pura”.
Persoanjul anost, traieste o experienta stranie; farasa realizeze, el savarseste un ritual de trecere, merge cu tramvaiul de tri ori pe saptamana, obsedat de numele unui erou real, coloneleul Lawrence, care a fost lovit „ca o sabie” de arsita din Arabia. Gavrilescu spune aceasta povestire in tramvaiul cu care se intorcea de la Otilia, o eleva de-a sa, intr-o zi caniculara de vara. In tramvai se vorbeste cuo oarecare retinere despre locul numit „la tiganci” si care s-ar parea ca nu este influentat de timp, dispunand de atemporalitate „Avem timp. Ca n-am ajuns inca la tiganci” . intorcandu-se din drum pentru ca isi uitase partiturile la Otilia, personajul nuvelei isi traseaza un nou destin. Inainte de apatrunde in universul miraculos de „la tiganci”, el este „lovit de lumina”; despre intalnirea cu Lumina, Eliade afirma ca produce „o ruptura in existensa subiectului”. Experinsa lui Gavrilescu este un ansamblu de realitate si fantastic, el neinselegand ce i se intampla. Lumea in care intra din curiozitate ste un loc dubios. Realitatea ii ofera nenumarate semne, dar el nu este capabil sa le descifreze, sa recunoasca semnele mitice, sa „traiasca mitul” (M. Eliade): merge de trei ori pe saptamana cu tramvaiul (3- numar al tuturor ritualurilor si al hierofaniilor), tigancile sunt in Bucuresti de „21 de ani”(adica de 3 ori 7, in Biblie cifra 21 este cifar perfectiunii, semn al creatiei perfecte). Toate intamparile din casa tigancilor sunt traite de protagonist cu un acut sentiment de apartenenta la realitate; pentru el jocul celor trei („o grecoaica, o tiganca si o ovreica”), care reprezinta, in esenta, jocul ielelor, este o gluma la care nu se preteaza: „Cine m-a pus sa-mi pun mintea cu niste copile?Pardon!Am spus cpolie din gentilete, voi suntesi altceva. Stiti voi bine ce sunteti. Sunteti tiganci. Fara nici o cultura. Analfabete”.
Prin acesta iesire el este caracterizat direct de autor „izbucni deodata, cuprins brusc de furie” ti indirect prin vorbele pline de dispres la adresa celor trei fete.
In aparenta cotidiana, casa tigancilor este doar un loc rau famat, pentru Gavrilescu devine un Univers al misterului, fiind inconstient de ceea ce i se intampla. El traieste confuzintre amintirile din tinerete si amintirile recente, este prins intr-un joc pe care nu-l ia in serios, un joc in care este cuprins un mesaj, pentru care protagonistul nu e pregatit. Gavrilescu isi tradase iubirea; jocul incearcand tocmai trezirea acestui sentiment refulat.
Gavrilescu devine prizonierul unui labirint, dupa ce cunoaste experiensa onirica prin care se va schimba fizic „in clipa aceea isi dadu seama ca era imbracat ciudat”. El nu se recunoaste. Acest moment survine unei experiente tragice: amintirea lui Hildegard, care a fost iubirea vietii lui, neimplinirea dargostei fiind categorisita drept „tragedia vietii mele”.
Ratacind prin labirint el este cuprins de teama, deoarece este parasit de cele 3 fete a caror etnie nu a putut-o ghici. Patrunzand dincolo de un paravan , el are o senzatie de sufocare si se dezbraca. Nuditatea reprezinta parasirea formei si a individualitatii. Labirintul este inofensiv, dar si amenintator, seamana cu locuri stiute, acolo exista „cineva, ceva, o fiinta, sau un obiect cu neputinta de precizat”. Trairea sa seamana cu sentimentul mortii, insa legatura cu profanul nu a fost in totalitate intrerupta „aude voci si zgomote ti scaune trase pe parchet”. Gavrilescu, cuprins de frica inainteaza „cu prudenta”, alergand din instinct, reuseste sa ajunga in ultimul moment intr-un coridor semiluminat, capatand sansa de „ a fi imbraicat” din nou.
Instinctiv el paraseste acel loc mistic pentru a se intoarce si a regasi paradisul sau: nunta cu Hildegard.
Experienta lui Gavrilescu este echivalenta cu initierea in moarte, caci „a iesi si a intra intr-un labirint este ritual initiatic prin excelenta”.
Ratacirea in bordeiul tigancilor devine un mesaj si un avertisment asupra a ceea ce-l asteapta in lume profana. Odata intors in realitate se va confrunta cu un nou labirint : afla cu stupoare ca biletul de tramvai s-a scumpit si ca banii pe care-i avea s-au retras din circulatie de trei ani; oamenii pe care-i vazuse in urma cu cateva ore nu mai exista, in casa lui locuiesc alte persoane, Elsa fiind plecata in Germania.
In final realizeaza ca cele 6 ore petrecute la tiganci echivaleaza cu 12 ani in lumea reala. El nu este recunoscut de carciumar, ceea ce inseamna ca aspectul fizic este diferit. Nu protesteaza, nu dispera, ci se intoarce la tiganci. In drumul spre locul sacru, protagonistul este transportat de un fost dricar cu trasura. Dricarul reprezinta personajul mitic Choran, cel care conform traditiei duce sufletele dintr-o lume in alta.
Trece pe langa o biserica, in cimitirul careia a fost inmormantat cineva de dimineata. Se simte mirosul reginei noptii. Aceste simboluri reprezinta o avertizare, o pregatire a personajului deoarece inisierea presupune o cunoastere.
Ajungand la tiganci el primeste o nemtoaica, cea pe care o refuzase initial. Isi regaseste iubirea pierduta din cauza lasitatii- el nu a fost capabil sa aleaga, a fost ales de Elsa, din cauza situatiei financiare se simte obligat si isi tradeaza iubirea fata de Hildegard. Totusi el primeste o a doua sansa, fiinta neputand intra in eternitate decit prin nunta.
Cei 12 ani reprezinta un ciclu cosmic, perioada in care a suferit transformari multiple, fiind supus unor probe: alegerea tigancii, jocul ielelor, intoarcerea in profan unde carciumarul are impresia ca-l cnoaste, dar nu-l identifica. El si-a reconstituit intreaga fiinta, intorcandu-se la momentul de gratie cand a cunoscut-o pe Hildegard.
Intalnirea cu persoana iubita (care murise) nu trezeste personajul la realitate, Gavrilescu nu realizeaza ca el trece intr-un spatiu sacru. Se leaga de realitate: „dar n-am bani”, „palaria”, „voi sa se intoarca din drum”.
Cei doi se urca in trasura fostului dricar; Hildegard ii spune acestuia sa ia drumul prin padure. Padurea verde este simbolul eternitatii, astfel ei patrund in mediul sacru, fara posibilitatea de a se reintoarce in profan.
In acel moment, protagonistul realizeaza c se „intampla ceva”, „as crede ca visez”, afirma el, oarecum derutat de situatia in care se afla.
Nunta-moarte sugereaza intregirea fiintei, intoarcerea la conditia ei originara, aflata sub semnele oniricului: „Asa incepe. Ca intr-un vis...”.
Pentru Gavrilescu, plecarea cu Hildegard reprezinta a doua sansa in implinirea destinului sau cosmic.
In opera sa, Eliade confera fantasticului o dimensiune ontologica, avand un caracter initiatic, si daruind o viziune asupra ideilor sala care tinde catre mit.