Personaj de prim plan al romanului, Ion, concentreaza tragica istorie a taranului roman din Transilvania primilor decenii ale secolului nostru. Conceput la dimensiuni monumentale „poate mai mare ca natura” dupa aprecierea lui E. Lovinescu, „Ion” intruneSte atributele care tin Si de un personaj clasic Si de unul romantic. El trebuie privit ca un personaj clasic in sensul ca trasatura dominanta - dragostea pentru pamant - le domina pe toate celelalte. El poate fi privit ca un erou romantic prin unele insuSiri exceptionale ca de ex.: este foarte harnic, foarte viclean dar Si pentru faptul ca are mari pasiuni (iubeSte cu patima pamantul Si pe Florica). Este un personaj de o deosebita complexitate alcatuit din lumini Si umbre. De la inceputul romanului intr-o scena foarte bine aleasa de scriitor, la hora cand este prezenta toata suflarea satului, iSi face aparitia fiul lui Alexandru Pop GlanetaSu, urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, parca nedumerire Si un vicleSug neprefacut in timp ce alaturi ii rasare mai frumoasa ca oricand Florica, fata vaduvei lui Maxim Oprea. ConStient ca Ana nu-i fusese draga, flacaul poarta in suflet chipul cald, ademenitor al Floricai, fata saraca in vreme ce „Ana avea locuri Si case Si vite multe”. De la inceput banuim conflictul „iute Si harnic a ma-sa harnic chipeS, voinic”, dar sarac Ion simte dureros prapastia dintre sine Si bogataSii satului: de felul lui Vasile Baciu, iar cuvintele jignitoare cu care acesta i-se adreseaza „flandura, tarantoc, hot, tilhar” au efectul plesnitului de bici Si flacaul nu suporta ocara. Ion se sfiSie de la inceput intre doua linii de forta, glasul pamantului Si glasul iubirii Si cade victima lacomiei de pamant. Fiinta lui era mistuita de „dorul de a avea pamant mult, cat mai mult” Si autorul sublinieaza legatura lui
cu pamintul „iubirea pamintului l-a stapinit de mic copil ... de pe atunci pamintul i-a fost mai drag ca o mama”. Constrins de realitate, tenace, hotarit, cu o vointa naSealnica, temperament stapinit de instincte primare, perseverent in atingerea scopului urmarit, viclean, Ion iSi urzeSte cu perspicacitate un plan pentru aplicarea caruia are insa nevoie de o verifiacare. Titu Herdelea ii arunca spontan solutia fara sa gindeasca la consecinte, solutie pe care Ion o intrezarise de mult: „ - Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l sileSti ! ... ”. Rebreanu iSi urmareSte personajul in diverse ipostaze dintre care se detaSeaza doua: dinaintea Si dupa intrarea lui Ion in posesia paminturilor mult visate. Pentru prima ipostaza semnificativ este citatul: „Glasul pamintului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, copleSindu-l. Se simtea mic Si slab cit un vierme pe care il calci in picioare, sau ca o frunza pe care vintul o viltoreSte cum ii place. Suspina prelung, umi lit Si infricoSat in fata uriaSului: - Cit pamint, Doamne ! ... ”. Pentru a doua ipostaza Ion „se vedea acum mare Si puternic ca un uriaS din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori”. Destinul eroului trebuie raportat la momentul social economic in care traieSte. In aceasta societate de bogati Si saraci oamenii sint considerati oameni dupa greutatea sacului cu bani sau dupa numarul de pogoane, nu dupa calitati Si virtuti. George Calinescu spune ca „in planul creatiei Ion e o bruta, a batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spinzuratoare Si a ramas in cele din urma cu pamint”. InsuSindu-Si pamintul pe cai necinstite, tulburind liniStea unui camin in numele glasului iubirii, Ion nu putea sa supravietuiasca. SfirSitul lui perfect motivat moral Si estetic nu putea fi altul decit cel imaginat de autor. Prin romanul „Ion”, Rebreanu demonstreaza ca pentru el „arta” inseamna creatie de oameni Si de viata.