„Luceafarul” este cea mai de seama plasmuire poetica eminesciana, este o sinteza a creatiei eminesciene (aici se imbina si se sincronizeaza perfect teme si motive specifice creatiei eminesciene: geniul, nemurirea, zburatorul, aspiratia spre absolut, natura, viziunea cosmica, filosofia, inspiratia folclorica). Tudor Vianu afirma ca „Poetul culege din intreaga sa opera germenii mai importanti de inspiratie autentica si ii concentreaza intr-o singura mare viziune.” m9l11ln
„Luceafarul” a aparut in „Almanahul Societatii Academice Social-Literare <<Romania Juna>>” din Viena, in aprilie 1883. A fost apoi reprodus in „Convorbiri literare” in tomna aceluiasi an, pentru ca in decembrie 1883 sa apara in prima editie a poeziilor lui Eminescu, ingrijita de Titu Maiorescu.
Poemul are ca punct de plecare un basm romanesc, „Fata in gradina de aur”, cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat intr-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecandu-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restucutrandu-l mereu si dandu-i sensuri noi, pana ce a devenit „Luceafarul”.
In basmul cules de Kunisch, un zmeu se indragosteste de o fata de imparat si o implora sa-l urmeze in lumea lui nemuritoare. Fata ii cere insa sa devina el muritor. Acesta pleaca spre a obtine de la Creator dezlegarea. Intre timp fata e robita de dragostea unui pamantean, Florin. Revenind, zmeul se razbuna pravalind o stanca asupra necredincioasei. Florin moare si el de durere, zmeul ramanand mai departe in singuratatea lui nemuritoare.
In prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitand doar finalul brutal si punandu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: „Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!”
In variantele urmatoare, punand la contributie vasta sa cultura, intensele sale cunostinte de mitologie si filosofie, Eminescu pastreaza doar cadrul de basm, pe care-l umple insa cu imagini lirice si sensuri noi ce conduc la una din temele de predilectie ale lui Eminescu si ale romanticilor: problema geniului.
Tema poemului este soarta geniului caruia ii este harazita nemurirea si a carui destin nu poate sa atinga culmile iubirii.
Aceeasi tema romantica se regaseste si in operele „Demonul” de Lemontov, „Cerul si pamantul” de Byron, „Faust” de Ghoethe, „Albatrosul”de Baudelaire (in care albatrosul infrunta furtunile dar se impiedica pe pamant in propriile sale aripi uriase).
Problema geniului este privita de poet din perspectiva filosofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rand nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai.
Dupa insemnarea facuta de poet pe marginea unui manuscris „Luceafarul” este un poem alegoric: „daca geniul nu cunoste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Gandirea filosofica, atitudinea geniului fata de conditia umana, fata de lume, fata de existenta, apar in poem sub forma expresiei poetice.
Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului in lume dar si asupra dramei omului ca fiinta duala, prinsa intre viata si moarte, intre fapta si constiinta, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire.
Eminescu a aspirat in permanenta spre dragostea ideala, faurita prin daruire, puritate si devotament. Hyperion este simbolul suprem al acestei dorinte.
Hyperion este o divinitate, un demon, un zeu nemuritor stapanit de dorinta (nostalgia dupa iubirea pamanteana). El este o unitate a contradictiilor: este de esenta divina prin nemurire si este de esenta umana prin aspiratia spre o muritoare.
Luceafarul este un domn al noptii instelate, este inger, este o fiinta neptunica, este o fiinta uranica, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumusete ce impresioneaza si inspaimanta in acelasi timp. Numele lui Hyperion duce iarasi la izvoarele mitologiei: Hyperion este unul din cei sase titani, are ca mama pe Gaia (Pamantul) si ca tata pe Uranus (Cerul). Dupa Paracelsius este un archeu, o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participa alaturi de spiritul universal intruchipat in poem de Demiurg, la crearea Universului. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate subolimpica, este un alt fiu al Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani -; Dupa Homer si alti poeti, Hyperion este Soarele insusi -; In poem, Luceafarul intruchipeaza genialitatea absoluta.
In linii mari, doua planuri principale sunt de retinut in interpretarea poeziei: unul biografic, incluzand alegoria geniului, cu deschideri spre conceptia romantica despre soarta geniului in lume, si altul simbolic, incluzand sensurile de adancime ale poemului, privind conceptia omului despre lume, dedusa din filosofia omului superior, neinteles de semenii sai.
Eminescu singularizeaza fata, o unicizeaza („o prea frumoasa fata”), urcand-o cu mult deasupra semenilor sai, pentru a o putea inzestra cu aspiratia spre misterul de deasupra si pentru a o putea apropia de „fiinta” superioara a Luceafarului. (Interferenta planurilor devine astfel posibila).
Comparatia „Cum e fecioara intre sfinti
Si luna intre stele” deschide o viziune intregii strucutri a poemului, depasind de la inceput cadrul terestru si aruncand punti spre planul universal -; cosmic al operei. Asocierea dintre motivul visului si cel al dorului sugereaza aspiratia spre o dragoste ideala („Cum ea pe coate-si razima
Visand ale ei tample
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se umple”)
Chemarea fetei de imparat: „O dulce-al noptii mele domn,
De ce nu-mi vii tu! Vina”, sugereaza nerabdarea ei de a-si indeplini dragostea, dorinta de cunoastere a absolutului.
Cele doua intrupari ale Luceafarului si respectiv, cele doua portrete care le urmeaza sunt o ilustrare a interferarii planurilor: prin origine, tanarul tine de lumea cosmica, prin infatisare umana, el apartine lumii terestre.
Prima data Luceafarul se metamorfozeaza din doua elemente primordiale: cerul si marea. Apare ca un tanar palid cu parul de aur si ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice. Zeii sunt nemuritori, prin urmare, Luceafarul metamorfozat in Neptun e un „mort frumos cu ochii vii”, caci nemurirea e pentru muritori o forma a mortii.
Refuzul fetei sugereaza imposibilitatea de a-si depasi propria conditie, cea de muritor. Ea este constienta de incompabilitatea dintre cele doua lumi, subliniata prin perechi de antonime: „Caci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau ma-ngheata.”
Refuzul fetei sugereaza si zbaterea sufleteasca a fetei sfasiata intre aspiratia ei spre absolut si imposibilitatea de a-si depasi conditia umana.
Elementul primordial in cea de-a doua intrupare a Luceafarului este focul, este spatiul tensional al dorului, al nelinistii, al suferintei. Sfera absolutului patrunde acum in sfera vremelnicului, caci chemarea fetei de imparat de catre Luceafar, in lumea lui celesta, nu poate insemna decat trecerea iubirii in absolutul etern al spatiului spiritual.
Tatal Lucefarului este de data aceasta focul, soarele insusi, iar muma, noaptea. Dupa Hesiod, Noaptea, zeita tenebrelor, fiica Haosului, este mama tuturor zeilor. Portretul este realizat prin epitete antepuse: „mandru chip”, „negru giulgi”, epitetul dublu „ochii mari si minunati”, epitetul adverbial „lucesc adanc himeric”, inversiunea si comparatia „Coroana-i arde pare”.
Fata este incapabila sa iasa din conditia ei de muritor si pentru a convietui cu Luceafarul ii cere sa fie muritor ca si ea.
Prapastia dintre ei nu poate fi umpluta de dorinta ei nelamurita, ci de nepotolita lui sete de dragoste:”Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege,
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.” Fata de imparat este pentru Lucefar nu numai obiectul cunoasterii sale, ci si iubita sa, obiectul unei pasiuni arzatoare. Mistuitoarea sa sete de iubire il determina sa se hotarasca la sacrificiu: abandonarea conditiei sale de fiinta nemuritoare -; Hotararea devine simbol al iubirii vazute ca ideal tangibil doar prin credinta, devodamentul si sacrificiul. In ordinea alegorica a poemului, ea echivaleaza cu puterea lui de a-sidepasi conditia si de a se consacra exclusiv obiectului cunoasterii.
Idila Catalin -; Catalina surprinde dragostea posibila, la nivel uman, in limitele aspiratiei lumii contingentului. Catalin, pajul cu noroc, este stapanit titanic de concret si imediat, sustinand astfel, prin contrast, spatiul absolutului, al lumii superioare reprezentata de Luceafar. Gesturile sale sunt ale unui insetat de voluptati, iar limbajul este adecvat acestor miscari sufletesti: „Ia las’ cata-ti de treaba”, „Da-mi pace, fugi departe”, „din bob in bob”, „stai cu binisorul”, „arz-o focul”.
Spatiul care il defineste pe Catalin este stramt, atat fizic cat si psihic, si lipsit de linii tensionale. Are ambitii ce tin de orizontul lui ingust, propriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor.
Spre a pune in evidenta tema si ideea fundamentala a poemului, poetul recurge la motivul calatorie, inerent in procesul devenirii eroului: la Hyperion, calatoria sa prin spatiul cosmic si asociaza cu hotararea de a renunta la esenta sa de nemuritor. Drumul ales este cel fara compromisuri, prin haosul primordial. Spatiul infinit, parcurs de Luceafar, este, de fapt, metafora plastica a dorului, a setei de implinire a absolutului prin iubire.
Luceafarul ii cere Ziditorului dezlegarea de nemurire, pentru „o ora de iubire”, la chemarea in vis a muritorilor „Reia-mi al nemuriri nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire.”
Dar Ziditorul, constiinta nemuririi lui fiind, nu-i poate da aceasta dezlegare fara a se nega pe sine insusi: „Iar tu Hyperion ramai
Oriunde ai apune....”. Intr-o alta varianta a „Luceafarului” raspunsul Demiurgului era: „Tu nu imi ceri numai minuni
Ci sa ma neg pe mine.” Demiurgul nu mai poate acorda lui Hyperion „o ora de iubire” in perspectiva mortii, pentru ca aceasta ar insemna dezechilibrarea sistemului universal, dat odata pentru totdeauna. Luceafarul apare ca simbol al genialitatii absolute.
Iubirea este idealul tangibil doar prin devotament, jertfa si de aceea geniul poate sa-si depaseasca propria conditie, de, propria subiectivitate si sa se consacre obiectului cunoasterii „setea de repaus” este oboseala de eternitate:
„Si din repaus m-am nascut,
Mi-e sete de repaus.”
Hotararea Lucefarului echivaleaza cu o schimbare a legilor firii. Cand stabilesti o pozitie neta dintre lumea trecatoare a oamenilor si lumea eterna, ai carui reprezentanti sunt Demiurgul si Lucefarul, poetul da vorbelor celui dintai densitate aforestica si frumusete metaforica: „Cand valuri afla un mormant
Rasar in urma valuri,” pentru ideea succesiunii generatiilor de oameni.
Versurile „Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri...” sunt o definitie filosofica a nestatorniciei sortii omenesti a fragilitatii fiintei umane si, in termeni schopenhauerieni, a vointei oarbe de a trai.
Confruntarea este ca un inceput de definitie a celor doua esente antonimice: eternitatea si efemerul: „Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte.
Noi nu avem nici timp, nici loc
Si nu cunoastem moarte.”
Ceea ce conduce mai mult la trezirea constiintei de sine sunt raspunsurile si ofertele lui Demiurg in care se arata cum se ridica deasupra spatiului si timpului orice valoare creatoare: artistul, conducatorul de popoare, glasul lui Orfeu.
Personajele devin simboluri mitice ale tendintelor contradictorii din sufletul poetului, carese simte, ca orice creator de geniu, deopotriva slab si puternic, muritor si nemuritor om si zeu.
In „Luceafarul”, antonimia vointa -; constiinta, instinct -; ratiune e tradusa epic in prepotrivirea imposibil de impacat intre Catalina si Hyperion. Fiinta careia i se consacrase a depasit criza provocata de nostalgia necunoscutului de deasupra ei a revenit la conditia comuna tuturor celor deopotriva cu ea.
Resemnarea in „lumea lui”, nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau a nesansei.
S-ar putea vorbi aici de o atitudine estetica romantica, ar intervenii linistita seninatate -; atinsa doar de melancolia impersonala a geniului -; redobandita de Hyperion in urma parcurgerii unei experiente, si eroul se infatiseaza acum, ca la clasici, in deplina si matura lui stapanire de sine.
Hyperion capata, in „Luceafarul” alte semnificatii simbolice. Capabil de o hotarare ce-i afecteaza insasi conditia lui de nemuritor, el ni se infatiseaza ca un Titan al mitologiei pagane sau ca un Satan al mitologiilor crestine, in stare de a se razvrati impotriva ordinii prestabilite, de aproape inruditi cu alti eroi titanieni din opera poetului nostru cu demonul din „Inger si demon” sau cu proletarul din „Imparat si proletar”.
Opunand insa acestei razvratiri o forta suprema, sub chipul Creatorului insusi in virtutea viziunii statisitce asupra lumii, Eminescu a rezolvat magistral nodul contradictiilor dintre fortele opuse, dand astfel curs semnificatiilor ultime ale alegoriei sale, opunand mai departe si definitiv conditia omului de geniu cu aceea a omului comun