I. L. Caragiale, mare clasic roman, cunoscut si prin comediile sale, a reusit sa realizeze, prin aceste creatii, capodopere ale genului, savuroase prin comicul lor. O astfel de opera literara este si O scrisoare pierduta, unde derularea faptelor, evolutia conflictelor si comportarea personajelor pun in evidenta trasatura esentiala a oricarei comedii: starnirea (provocarea) rasului si finalul comic prin rezolvarea neasteptata a situatiei initiale datorita unei adevarate „lovituri de teatru". s7e16en
Cu alte cuvinte, este vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I. L. Caragiale reuseste sa-1 realizeze.
Exista mai intai un comic de situatie obtinut prin pierderea si gasirea scrisorii de amor, prin postura ridicola a lui Catavencu, de a ajunge, din stapan pe situatie, victima a unei escrocherii asemanatoare celei la care el apelase. Totodata, comica este situatia finala, cand cele doua forte potrivnice se impaca si farsa electorala se termina cu un compromis pe care toata lumea il accepta cu dezinvoltura. Tot in comicul de situatie se incadreaza existenta unor cupluri de personaje - Farfuridi si Branzovenescu - , sau a triunghiului conjugal Zoe - Tipatescu - Trahanache.
In al doilea rand in Comicul de moravuri. din aceasta comedie, este vorba despre doua scrisori pierdute: prima, adresata de Tipatescu Zoei, este gasita de Cetateanul turmentat si furata de la acesta de Catavencu.
In jurul ei se va duce lupta intre cele doua grupari care sustin doi candidati: „stalpii judetului" sunt de partea ramolitu¬lui Farfuridi, iar „dascalimea" - de partea santajistului dema¬gog Catavencu.
Din aceasta lupta (in care se releva: viclenia, minciuna, necinstea, amenintarea, prostia fudula, egoismul) iese invinga¬tor Agamita Dandanache (ales ca urmare a santajului, prin folosirea altei „scrisori pierdute"). Toate vanitatile se sparg ca niste baloane de sapun.
Autorul insusi a caracterizat acest personaj ca fiind „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".
Procedeul indicarii caracterului personajului prin nume, a fost reliefat de catre criticul literar Garabet Ibraileanu, in studiul „Numele proprii in opera comica a lui Caragiale".
In al treilea rand, este prezent comicul de caracter care izvoraste din comportarea personajelor, din atitudinea lor si din ipostazele in care acestea sunt prezentate. Personaje ca Dandanache, Catavencu, Pristanda genereaza rasul prin contrastul dintre pretentiile pe care le au si comportamentul lor. Catavencu se pretinde patriot, dar urmareste interese personale meschine; Dandanache ieste ramolit, dar siretenia sa depaseste starea de decrepitudine in care se afla. La randul sau, Pristanda se supune orbeste lui Tipatescu, ceea ce nu-1 impiedica sa gandeasca despre Catavencu: „Strasnic prefect ar fi asta!" dupa ce-i marturisise ca-i citeste gazeta „ca pe Evanghelie".
Tuturor acestor forme de comic li se alatura comicul de limbaj si de nume. Comicul de limbaj se realizeaza prin ticurile verbale ale personajelor („Ai putintica rabdare", „Curat"), prin pronuntarea gresita a unor neologisme si a unor cuvinte obisnuite („remuneratie", „famelie", „bampir", „plebicist", „cioclopedica", „catindeala", „nifilist", „momental", „fevruarie", „enteres", „dumneei" etc). Alteori, cuvintele sunt intelese gresit dandu-li-se alt sens („capitalist" cu sens de locuitor al capitalei, „anonima" (semnata), „puncte esentiale" (pe ici pe colo) etc). Sau structurile contin nonsensuri datorita negarii primului enunt prin cel de-al doilea: „... e sublima, dar lipseste cu desavarsire", „aclamam munca, travaliul care nu se face deloc", „sa se revizuiasca primesc, dar atunci sa nu se schimbe nimic".
Sunt prezente contradictiile de termeni („12 trecute fix"), truismele (constatari de ordin general), de cele mai multe ori pleonastice („un popor care nu merge inainte sta pe loc", „unde nu e moral, acolo e coruptie") sau pleonasmele propriu-zise („fara printipuri, va sa zica ca nu le are", „nu dau voie sa-si permita", „macar catusi de putin", „aclamam munca, travaliul", „nu spune decat numai si numai").
Tot din punctul de vedere al comicului de limbaj se observa numeroase tau¬tologii („enteresul si iar enteresul", „vezi tanar, tanar dar copt", „pe candidatul comitetului dv. - comitetul dv.", „sa ma agreeze si comitetul dv...., caci e al dv."), unele cacofonii („sa zica ca nu le are"), confuzii (atractii) paronimice („scrofulosi la datorie", in loc de „scrupulosi") si chiar anacolut („eu, care familia mea... si eu ca romanul impartial... in sfarsit sa traiasca"; „imi pare rau, tocmai coana Joitica, tocmai dumneei, care de! sa ne asteptam de la dumneei la o protectie...").
Toate aceste elemente de limbaj se imbina intr-o diversitate de stiluri: familiar (colocvial), publicistic, administrativ, oratoric, pentru ca apare ca element scrisoarea (in doua variante „de amor" si o data ca plangere sau reclamatie), dar in toate situatiile ca obiect de santaj, ziarul (ca modalitate de manipulare a opiniei publice), discursul (in actul III), alocutiunea si toastul (ca modalitati oratorice - in actul IV). Hazul creste mai ales atunci cand personajele folosesc unul sau altul dintre structurile specifice unui stil intr-un context neadecvat, asa cum se intampla cand, adresandu-se lui Pristanda, Catavencu imbina limbajul familiar cu cel solemn, pretentios si sententios: „imi pare rau, Ghita, ca mai staruiesti cu scuzele tale... Adica noi nu stim cum merge politica? (sententios). intr-un stat constitutional, un politist nu e nici mai mult nici mai putin decat un instrument!"
Tot in comicul de limbaj se incadreaza si comicul de nume pentru ca acestea sunt deosebit de sugestive incat „fac concurenta starii civile".
Avalansa cuvintelor generatoare de multiple si neasteptate sensuri comice porneste chiar de la numele personajelor, generand, la Caragiale, un sugestiv, suculent comic de nume. Aproape toti actantii au nume definitorii, evocatoare pentru trasaturile dominante de caracter. Tipatescu, previzibil in reactii, cam intempestiv, lipsit in genere de nuante, fixeaza un tip rigid, mai mult ideea de reprezentant al guvernului in teritoriu. Dandanache are un nume ciudat: se alatura doua cuvinte asociate in mod socant, Dandanache provenind de la "dandana", care inseamna "belea, bucluc, incurcatura", iar Agamemnon fiind un nume pretentios, pompos, mitic, numele eroului grec venit cu oastea aheilor sa o elibereze pe Elena din Troia. Si celelalte personaje au nume semnificative, care angajeaza, prin inventivitatea lor, si resursele comicului de limbaj: Catavencu sugereaza limbutia, betia de cuvinte (de la cata = "persoana cicalitoare") sau caracterul duplicitar (cataveica = "haina cu doua fete"): Pristanda are numele unui dans moldovenesc, politistul jucand dupa cum bate vantul politic; "trahanaua" este o coca moale; Farfuridi si Branzovenescu au nume cu rezonante culinare, alcatuind un cuplu complementar, justificat in cuprinsul comediei: sunt membri marcanti ai partidului si il apara cu fanatism de sciziune, chiar prin transmiterea la Comitetul central a unei telegrame pe care o dau "anonima".
Toate aceste aspecte reliefate la comicul de limbaj sunt si elemente ale oralitatii, deoarece sunt caracteristice limbii vorbite. Lor li se arata imbinarea vorbirii directe cu cea indirecta (vezi discutia lui Pristanda cu Tipatescu), numeroase interjectii, constructii exclamative si interogative, unele de un retorism evident in anumite contexte. Ca si in exprimarea orala, sirul expunerii se intrerupe, se fac unele digresiuni, ca apoi sa se revina la ideea initiala. Exista un anumit ritm al expunerii si un anumit grad de elaborare a ideilor in functie de reactia interlocu¬torului si pot interveni intonatia, mimica, gesturile, ultimele ca elemente non-verbale ale comunicarii.
In cadrul categoriilor de comic se observa un comic al intentiilor prin care este pusa in evidenta atitudinea scriitorului fata de evenimente si personaje: umor, ironie, sarcasm etc, acestea fiind categorii ale comicului. De pilda, autorul priveste cu ingaduinta ticul verbal al lui Pristanda, desi acesta ajunsese la expuneri ilogice si creeaza astfel umorul:
„P: Dumneata sugi sangele poporului!... Aoleu!
T: Misel!
P: Curat misel!
T: Murdar!
P: Curat murdar!"
Alteori, in dosul cuvintelor unora dintre personaje se ascunde ironia fata de un alt personaj sau fata de interlocutor, care este totodata si atitudinea autorului:
„P: Si la mine, coane Fanica, sa traiti! Greu de tot... Ce sa zici? Famelie mare, renumeratie mica dupa buget, coane Fanica...
T (zambind): Nu-i vorba, dupa buget e mica, asa e... decat tu nu esti baiat prost; o mai carpesti de ici, de colo, daca nu curge, pica... Las ca stim noi!"
Umorul se realizeaza in replicile citate prin repetitie si acumulari succesive, iar ironia prin intermediul aluziei.
Umorul si ironia ca atitudini ale scriitorului se remarca si in unele indicatii de regie (scenice):
„Pristanda (uitandu-se pe sine si razand): Curat condei! (luandu-si numaidecat seama, naiv). Adicate, cum condei, coane Fanica?..." sau
„Catavencu (intrerupandu-1 latrator): Nu voi, stimabile sa stiu de Europa d-tale (...)" etc.
Prin aceasta piesa, a carei originalitate este incontestabila, ca si prin intreaga sa creatie dramatica, I. L. Caragiale a ramas cel mai mare dramaturg din literatura romana pe care a inscris-o in universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din intreaga lume.