b4t3tp
Onorarul si gloria, mai intai. Situatia financiara a omului poate face ca unul din aceste doua motive grele de actiune scrii toriceasca sa cantareasca mai mult decat celalalt. In sufletul scriitorului traieste uneori foarte viguroasa setea de putere. In veacul XVI, Pietro Aretino avuse stiinta si norocul sa combine frumos onorarul cu gloria si puterea, caci el a descoperit santajul
(numit, la ocazii, si schimb de bune procedee), lucru pentru care a ramas celebru, pe cata vreme scrierile lui, inca de mult, nu mai sunt cunoscute decat eruditilor. Si adevarat: cu ajutorul genialei inventii a lui Aretino era pe atunci tocmai epoca marilor descoperiri in toate directiile un om de condei poate tine piept chiar barbatului politic, adica insusi detinatorului puterii supreme. Dar acest detaliu intervine relativ rar printre motivele care pun condeiul in mana omului.
Schimbul acesta energic de bune procedee este limitat si organizat cu delicatete tacuta, in anume sfere de interese si aspiratii cateodata de ordin ideal, cateodata nu. Puterea pe care raspandirea o da unor anume institutii de publicitate le impune inevitabil si foarte efectiv atentiei unor institutii cu caracter economic sau mecenilor doritori de a procura glorie protejatilor de ambe sexe, trecandu-i din salon in vaza publicului mare. Dar aceste sunt forme institutionale ale meseriei scrisului organizate colectiv, si eu am in vedere mai cu seama psihologia individuala a scriitorului.

Motivul onorarului este imediat, luminos si simplu. Dar efectul dimensiilor unei opere, impuse de conditii financiare, poate merge pana acolo incat sa influenteze genul si arhitectura, stilul si chiar inspiratia producatorului, care ajung astfel sa depinda de onorarul la care aspira artistul.
Gloria se coloreaza insa variat, dupa orientarea diversa a ambitiilor. Produc unii literatura numai pentru a fi luati in seama de o femeie, altii ca sa-si apropie numele de acel al unei celebritati ori ca sa patrunda intr-un cerc social sau intr-o literatura straina ilustra. Au facut altii poezii si nuvele pentru a-si da in vileag cu zgomot fericiri intime, legitime ori nu, ori pentru ca sa se publice ca martiri ai unor suferinte tot atat de intime si casnice... In sfarsit, pentru a-si fixa reputatie de oameni foarte sensibili, umanitari, milostivi, eroici si alte caractere insemnate la rubrica stiuta a lucrurilor bune si mari.
Nu vorbesc aici despre dreptul de a intrebuinta ca material de arta orice fel de intamplare traita, ci de faptul ca omul scrie literatura anume pentru a trezi curiozitate admirativa sau compatimitoare pentru persoana lui. Literatura este atunci un mijloc de poza, pueril si impudic. De partea lui publicul e totdeauna lacom dupa persoana, cea neliterara, a scriitorului.
Negresit, cele doua lacomii conspira cu aprindere. Cateodata si literatii devin public in aceasta privinta. Pe Mirbeau l-a surprins si induiosat fara masura jurnalul cusatoresei Marie-Claire. O muncitoare care-si scrie viata e lucru neasteptat si emotionant;
Mirbeau nu era numai artist, dar si cetatean combativ, cap inflamabil foarte si inima aprinsa pentru popor. Dar toate aceste virtuti n-au a face cu valorile de arta, si focul lui Mirbeau l-au stins foile humoristice. Cazul lui Romain Rolland este si mai exemplar, fiindca el insusi s-a permutat romancier si membru al umanitarismului literar din curat si eminent profesor de istoria muzicii, cum era la inceput, si din natura un literat fara motive literare, ci numai din bune si umane intentii. Si astfel Rolland

s-a entuziasmat literar de un proletar roman care a incercat sa se omoare, a invatat frantuzeste si are energia, adevarat induio satoare, sa scrie in aceasta limba atat de inospitaliera incat adeseori strainii nici nu iau seama ca truda lor pentru a fi primiti de dansa e cu desavarsire zadarnica.
In estetica suburbana se zice, cu ton satisfacut si rezolutiv, ca omul cu pricina scrie pentru ca are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca sa nu zica, fara inconjur, ca literatura e sat fara caini idealul scump si ascuns al diletantilor cu ambitie. Este fapt de experienta banala ca, in literatura, constiinta artei si rutinei tehnice se escamoteaza, cu deplina seninatate, in favoarea bunelor intentii. Fara indoiala, formula e adusa bine: incearca sa dovedesti ca domnul de care-i vorba n-a avut ceva de spus!...
In domeniul literar, masinaria elementara, aparentele grosolane ale artei se imita repede. Si iata inca un motiv de productie literara: copierea simpla si semiinconstienta a unor procedari stilistice care sunt echivalente literare ale cravatelor si mansetelor debitate prin balciuri.
Ciudat ramane dupa toate aceste insusi prestigiul specific al practicii literare. Oameni care altfel se bucura de glorii stralu citoare si manoase sunt ispititi sa literarizeze si raman real nelinistiti daca nu dau urmare ispitei. Hotarat, scrisul oarecum literar orneaza si pozeaza pe om, nu stiu cum si nu vad clar de ce. Este oare in joc vreun primat al inteligentei care se impune fara exceptie? Dar inteligenta isi manifesta deplin puterea si aiurea decat in literatura. Iar popularitatea se obtine mult mai intens pe alte taramuri. Ce complex obscur de prejudicii vechi si comode vor fi operand in constiinta sutelor de mii de Bostandaki, laolalta cu milioanele lor de admiratori invidiosi?...
Motivul cel mai rar, poate, al activitatii literare e talentul pur si nevoia de expresie care-l insoteste, fiindca rara este potrivirea fericita intre talent si vointa bruta neaparat trebuincioasa realizarilor lui.