Poemul a fost publicat in revista Gandirea din aprilie 1926 si
apoi integrat in volumul “Lauda somnului” aparut in
anul 1929. “Somnul in poetica blagiana este mijlocul fecund de a
surprinde esentele lumii, o poarta de integrare in spatiul increat, inteles
ca univers inchis”(Marin Mincu). c9o14oi
Paradis in destramare are la baza motivul biblic: ”Si izgonind pe
Adam, l-a asezat in preajma raiului celui, din Eden si a pus heruvimi
si sabie de flacara valvaitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii”.
Metaforic, poetul sugereaza destramarea mitului despre paradis, pentru ca pierderea
credintei in mitul eternitatii vietii poate transforma pamantul
”dintr-un sanctuar intr-o groapa, plina de starvuri; golit
de povestile (miturile) care-l insufletesc si care nu va mai fi decat
un trup trist. ”
Taramul mitic care paruse a fi lumea, isi pierde atributele sacre,
instalandu-se sub semnul declinului. Exaltarea care-l cuprinsese pe poet
in fata “corolei de minuni a lumii” lasa loc viziunilor apocaliptice
si lamentatiilor in marginea unui univers cazut prada degradarii. Lumea
este acum “o poveste degradata”.
Din aceasta perspectiva trebuie privit insusi titlul poeziei, caci nu
despre o descompunere a ordinii ceresti e vorba aici. Paradisul in destramare
este insasi lumea care si-a pierdut sacralitatea.
Textul se compune din cateva secvente, in aparenta disparate, dar
care, in realitate, contribuie la construirea unui tot unitar. Unitatea
este data mai intai de felul cum este structurata fiecare dintre
ele. In toate distingem doua feluri de valori. De o parte, se grupeaza
elementele care intra in sfera de sugestie a paradisiacului: “portarul
inaripat”, “serafimi“, “arhangheli”, “porumbelul
sfantului duh”, “ingeri”, “apa vie”;
de cealalta parte, determinarile lor chemate sa sugereze destramarea paradisului,
intrarea intr-un domeniu golit de dimensiunea mitica initiala: “
cotorul de spada fara de flacari”, “ parul nins”, “
ingerii goi zgribulind”, “ greutatea aripelor”, care
au devenit stanjenitoare reminiscente ale sacrului intr-un spatiu
supus marii treceri.
In acest poem motivul fundamental este cel legat mai mult de a fi decat
de a sti , poetul exprimand aspiratia sa la existenta absoluta, si nu
la cunoasterea absoluta pentru ca “ apele din fantana refuza
galetile” serafimilor care alearga pe pajisti si pe ogor insetati
dupa adevar.
Intr-o impletire inseparabila peisajul terestru unit cu cel cosmic
da o senzatie de ireal de neimplinire: “Portarul inaripat
mai tine intins/ un cotor de spada fara de flacari/ Nu se lupta cu nimeni,/
dar se simte invins ”. Obosit de atata cautare, poetul, identificat
cu portarul inaripat care si-a pierdut sentimentul apartenentei la cosmic,
se simte ajuns la limita marii treceri, deci a apusului vietii lui. In
aceeasi stare de oboseala si de sfarseala se afla si arhanghelii (propovaduitorii
doctrinelor) care “ arand fara indemn/ cu pluguri de lemn,/
… se plang/ de greutatea aripelor.” Misiunea lor devine din
ce in ce mai grea in momentul in care “omul” paraseste
credintele mitice. Lor li se alatura porumbelul sfantului duh care “cu
pliscul stinge cele din urma lumini”, deci ultimele sperante ale credintei
intr-o viata paradisiaca, si in noaptea deplin instalata “
ingerii goi/ zgribulind se culca in fan”. In aceasta
atmosfera sumbra se simte apropierea mortii, care capata dimensiuni apocaliptice
pentru ca “paianjeni multi au umplut apa vie,/ si..odata vor putrezi ingerii
sub glie ”. In aceasta stare de necredinta, de tagada a vietii dincolo
de moarte, de inconstienta “ tarana va seca povestile (adica miturile)
iar trupul va deveni trist si arid”.
Sintagma “ vai mie, vai tie” sugereaza generalizarea ideii poemului
in legatura cu destramarea mitului despre paradis, dar si a tristetii
pentru necredinta omului intr-un ideal.
