Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Literatura de detentie - originile
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Una dintre primele victime din lagarele comuniste - publicistul interbelic Onisifor Ghibu t6x3xm
Onisifor Ghibu (31 mai 1883 - 31 octombrie 1972), originar din Saliste, jud. Sibiu, a fost al optulea copil al unei familii sarmane de agricultori montani si cojocari. S-a scolit in satul natal, la Sibiu (liceul romano-catolic, cu limba de predare: maghiara) si la Brasov (liceul romanesc). Dupa bacalaureat, urma cursurile Seminarului teologic-pedagogic din Sibiu si, in calitate de elev al acestuia, debuta in "Telegraful Roman" (1903). Peste doi ani surveni si debutul editorial, cu " Limba noualor carti bisericesti" , lucrare ce-i aduse, peste munti, o popularite carturareasca suficienta pentru a obtine o bursa la Universitatea din Bucuresti, sub influenta profesorului N. Iorga. Dupa ce castigase prietenia durabila a lui Octavian Goga, mutandu-se in Capitala, dobandi amicitia lui Gh. Cosbuc, Ilarie Chendi, St. O. Iosif, Emil Garleanu, Panait Cerna, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuta si altii, evocati cu vioiciune in diverse portrete aparute postum in volum. In 1906 ajunse bursier al Universitatii din Budapesta. In capitala Ungariei este numit redactor la "Lupta", organul Partidului National Roman, cotidian atunci infiintat. Astfel incepu o lunga cariera gazetareasca nationalista.
Nicolae Iorga il ajuta cu o bursa la Strasbourg, din partea Ligii Culturale; acolo, alaturi de studiile de istorie universala, filosofie, pedagogie si filologie romanica se documenta asupra bilingvismului in scoala. In 1908 se muta la Universitatea din Jena. Aici isi sustinu teza de doctorat, sub conducerea profesorului W. Rein (" Der moderne Utraquismus oder die Zweisprachigkeit in der Volksschule" ), continuand a fi preocupat de bilingvism, problema privind invatamantul ardelenesc. In toata aceasta perioada nu si-a intrerupt colaborarea cu publicatiile din Transilvania si Vechiul Regat.




In anul 1910 fu numit inspector al scolilor arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei (Sibiu), in 1912 secretar al sectiei scolare "Astra" si membru in comitetele redactionale ale revistelor "Luceafarul", Romanul", "Transilvania", pentru ca, in 1914, sa se refugieze la Bucuresti, impreuna cu sotia sa. Aici fonda "Tribuna", impreuna cu C. Bucsan si Gh. Popp, deveni membru al redactiilor "Revistei generale a invatamantului", al "Buletinului Casei scoalelor" si al "Gazetei Ostasilor". In 1916, in contumacie, a fost condamnat la moarte de Tribunalul militar din Cluj, pentru dezertare.
Refugiindu-se in Basarabia, intemeie, alaturi de Pan Halippa, Partidul National Moldovenesc. Incepu o lupta biruitoare pentru introducerea alfabetului latin in scoala si administratie. In 1917, edita "Scoala Moldoveneasca" si "Ardealul", ce se preschimba in cotidian ("Romania Noua") la 24 ianuarie 1918 - organ de propaganda pentru unirea politica a tuturor romanilor , Onisifor Ghibu fiind primul militant pentru unirea tuturor romanilor intr-un singur stat. Caracterul sau de luptator pentru romanismul de pretutindeni il facu iubit in toate casele romanilor, oriunde ar fi fost ele inaltate.
Dupa Unire fu chemat secretar general al Resortului invatamant din Transilvania, in cadrul Consiliului Dirigent. In aceasta calitate infiinta Universitatea romaneasca de la Cluj. Pana in 1945, publica in jur de o suta lucrari in volum si brosuri si o mie cinci sute de articole si studii in periodice. Acesta fu momentul cand indarjirea arheologului Constantin Daicoviciu, decan al Facultatii de Litere si Filosofie de la Cluj, sub guvernarea legionara si sub cea comunista, apoi rector al Universitatii, asociindu-se intr-un complot rusinos cu istoricul Silviu Dragomir, fost ministru al minoritatilor, cu fostul student al lui Onisifor Ghibu Petre Lepedeanu si cu altii, a obtinut epurarea din Universitate a profesorului si arestarea lui, in urma careia a redactat Ziarul de lagar. Caracal - 1945 aEditie ingrijita de Romeo Dascalescu si Octavian Ghibu. Cuvant inainte de Romeo Dascalescu. Tabel cronologic, postfata si note de Octavian Ghibu; Bucuresti; Editura Albatros; 1991i. Dupa eliberarea din lagarul de la Caracal, continua sa scrie imens, fara a mai publica si castigandu-si existenta mult prea modesta cu munca de negru, platita mizerabil. In anul 1956, iarasi arestat, fu condamnat de tribunalul militar Sibiu pentru un memoriu adresat conducerii de stat U.R.S.S. in vederea retrocedarii Basarabiei, Bucovinei si a partii din Moldova acaparate de sovietici in 1940. In ianuarie 1958, la interventia prietenului sau din tinerete, Petru Groza, a fost pus in libertate. Mai trai patru ani. Opera sa a fost partial publicata datorita energiei si perseverentei exemplare ale fiului sau Octavian O. Ghibu, de memorie fara egal in istoria culturii romane, pentru abnegatia cu care s-a dedicat aducerii sub lumina tiparului a scrierilor defunctului sau parinte.
Se intelege ca paginile pe care le parcurg in continuare sunt redactate de un gazetar si nu de un literat, ceea ce, scazandu-le interesul estetic, le mareste autenticitatea si vigoarea cu care este urmarit in ele adevarul cotidian al perioadei.
Caracteristica descrierilor lui Onisifor Ghibu este notatia grabita, nervoasa si esentiala, ca din straluminarea unui flash , calitati ce nu jefuiesc peisajul de atmosfera ce-i e proprie - singura, de fapt, importanta -; dimpotriva. " Aseara a venit o ploaie torentiala, care a transformat lagarul intr-un lacas de balta. Pe intuneric, au sosit de la Timisoara alti 13 detinuti" (p. 17). Odata cu scurgerea catorva zile, deprimarea adusa de aspectul meteorologic dusmanos creste: " Azi-noapte si aseara a plouat grozav. E o vreme teribil de rece si de urata. Eu ma simt prost; tusesc si ma doare capul. Afara nu poti iesi, caci e un noroi in care abia inoti, in cabana e un iad. Azi-noapte au aparut dupa plosnite, paduchi si clotani" (p. 20). Autorul nu se opreste in fata peisajului pentru a-l contempla si nu-i scoate in evidenta frumusetea; mai mult, aplecarea catre elementele estetice lipseste cu desavarsire din Ziar . Discutia despre peisaj priveste inimicitatea lui (" S-a schimbat vremea. Ieri a plouat putin. A incetat prafaraia cea mare, care ne baga si hainele in boala" ; p. 64) sau, rareori, contributia lui la intensificarea starii agreabile produsa de o sarbatoare sau o intalnire amicala. Natura poate fi si leagan al superstitiilor mediului patriarhal satesc din care provine pedagogul: " Astazi pe la ora 1 s-a vazut in jurul soarelui un cerc mare intunecat, bordat la margini de un fel de curcubeu. Un fenomen minunat de care n-am mai vazut si care a trezit uimirea tuturor. Sa fie un semn?" (p. 71).
Acelasi interes pentru fotografierea exacta, dar cu o mai insistenta si deasa oprire asupra detaliului, demonstreaza Ghibu si in portrete.
" Dna Mota este o femeie voinica, inalta, cu linii tari si expresie in fata. Parul putin extravagant pentru vaduva unui om ca Ionel Mota, mort pentru neam si pentru Christos. Imbracata intr-o rochie modesta bej-deschis, cu dungi mai inchise, pantofi cu talpa de pluta si cu calcaie destul de inalte. Tinuta demna. Ar putea fi la nevoie chiar impunatoare. Pare o femeie cu mare vointa si spirit de independenta. La primele cuvinte ale mele, imi spune ca numele meu era des amintit in casa lor. Ma uit imprejur: coltul de cabana in care era adapostita dna Mota a devenit un veritabil salon cu covoare pe jos, cu canapele cu paturi asternute, cu cearsafuri cu dantele de Olanda... Paturile, toate capitonate cu hartie roz si verde... Se vede aici ochiul si vointa unei femei care nu vrea sa ia lucrurile asa cum sunt, ci le preface asa cum ii place ei, facand din nimic lucruri frumoase si placute" (p. 27). Revenind, " salonul era aranjat ca in povesti. (...) A fost o dupa-amiaza foarte placuta. Bineinteles, ni s-a servit, ca in vremurile bune, dulceata din chisea, vin, prajituri si cafea neagra" (p. 27-28). Insa atari portrete nu sunt des intalnite in jurnal. Este evident ca autorul a fost impresionat de persoana descrisa (nu de insemnatatea ei, ca oglindire a simbolului reprezentat de sotul socotit martir - pentru ca portretul doamnei Codreanu, in opozitie cu acesta, se cladeste mai mult din rostiri, ezitari, jene si lacrimi). Nici asupra personajelor masculine nu insista cu mai precisa aplecare.
Consternat constat ca, desi lagarul era plin de personalitati culturale, abia de pot privi chipul unui C. Gane: " A imbatranit cel putin cu 4-5 ani. Azi macar il poti lua ca model pentru un sfant bizantin. Scrie mereu, scrie. Azi il vad copiind un roman, scris aici, "Radacini" . Bietul scriitor s-a refugiat in alte lumi, ca s-o uite pe asta. Dar pana una, alta, se usuca pe picioare" (p. 88). Culege de la un tert o stire despre altcineva care intereseaza istoria culturii noastre: " Invatatorul I. Onel a invatat carte de la tatal lui Vasile Parvan. Era un betiv notoriu. Pleca la oras sambata si nu se intorcea pana miercuri-joi, dupa chefuri fara sfarsit. Onel a ajuns abia in clasa a III-a sa cunoasca literele si sa poata citi" (p. 130). La aceste rare schitari de profiluri umane, se adauga poate cea mai impresionanta evocare a intemeietorului Miscarii Legionare, una ce contrazice toate portretele sangeroase ce i-au fost zugravite in ultimii cincizeci de ani de masluire a istoriei nationale. " Alaltaieri am stat mult de vorba cu profesorul Leonida Secreteanu, de la Ploiesti, un intim odinioara al "Capitanului". Mi-a destainuit un amanunt: In ziua ultimelor alegeri din decembrie 1937, se gasea la "Capitanul". Veneau mereu stiri din judete despre reusita legionarilor. "Capitanul" era foarte trist.
- Ce-am visat si ce-am ajuns! Nu deputati imi trebuiau mie, care sa-si iroseasca puterile in sterpe lupte fratricide, ci apostoli, educatori, reformatori.
In acelasi timp a intrat radioasa in biroul "Capitanului" studenta propagandista, pe care am cunoscut-o si eu la Baile Herculane, strigand:
- Capitane, invingem pretutindeni! Maine, garda feminina vrea sa defileze inaintea d-voastra in semnul biruintei.
- Lasati-ma cu garzile feminine! Nu-mi trebuie femeile pentru luptele politice, ci pentru educatie si pentru gospodarie.
E bine sa fie retinute aceste marturisiri ale lui Secreteanu" (p. 154). Intr-adevar, ele il prezinta pe Corneliu Zelea Codreanu ca intemeietor al unei miscari de reinviere nationala pe plan moral si nu al uneia de lupta haotica impotriva conationalilor, cum a fost ea acuzata a se fi desfasurat.
In schimb, autorul jurnalului de lagar este mai sensibil la cuprinderea si retinerea destinelor iesite din comun prin elementul dramatic, material din care, lesnicios, ar fi putut alcatui ulterior un reportaj vrednic de tot interesul.
" Vasile Vasiloschi din Santilie, de langa Suceava (...), s-a dus astazi langa tatal sau care, tocmai cu o luna de zile inainte de aceasta, fusese inmormantat in satul sau natal, in ziua de 14 aprilie. Fiul sau, Vasile, se gasea in acea zi arestat la Suceava, inca de la 7 octombrie 1944, dar pentru inmormantare i s-a dat invoire de 4 zile, dupa care s-a intors de bunavoie la inchisoare. Batranul murise de tifos exantematic si fiul sau Vasile, un roman voinic de 41 de ani, insurat cu doi copii, a luat baccilul boalei cu sine la Suceava. Dupa trei zile a fost pornit, impreuna cu ceilalti 15 suceveni, la Caracal. Se agita zile pe drum, in frig si mizerie de nedescris. Ajuns aici, a dus cateva zile boala pe picioare, apoi constatandu-se ca e atins de exantematic a fost dus la spitalul judetean. Se pare ca intre timp a capatat si un erizipel (branca) - ambele au dus la sfarsitul fatal.
Azi Vasile Vasiloschi a fost inmormantat in cimitirul din capatul lagarului, intre salcamii frumos infloriti, sub un cer senin si cald, intr-o groapa pe care i-au sapat-o patru consateni de-ai lui, detinuti in lagar.
Am asistat si noi la actul inmormantarii de dupa zidul de sarma ghimpata (...) si i-am cantat in surdina "Vesnica pomenire". (...)
V. Vasiloschi fusese legionar. Legea l-a condamnat la 2 ani inchisoare pe care a facut-o. Dupa inchisoare l-au dus in lagar, de unde a scapat. A participat apoi la campania din Rusia, cu coloanele. Apoi s-a intors acasa, unde dupa o saptamana a fost din nou arestat si tinut pana la moarte
Intre timp a fost mutat dintr-o inchisoare in alta, timp de 20 de zile pe jos, asta-iarna de la Bucuresti la Pitesti si intors etc. Astazi el se odihneste, in sfarsit, in pamantul Caracalului" (p. 46).
" Am stat astazi mult de vorba cu Ilie Matei, taran din Cerveni, jud. Teleorman, de la cabana 20. E aici de la 10 aprilie, numai cu ce e pe el: o camasa, izmene, cojocel si opinci de porc. Are doi feciori insurati, ambii concentrati de multa vreme. A fost luat de la arie si adus aici fara sa stie de ce. A fost si el legionar. Arestat asta-toamna, a stat patru luni la arest, pana ce comisia de triere l-a gasit nevinovat si i-a dat drumul. La cateva luni a fost adus in lagar. A avut 2.000 lei, pe care i-a cheltuit cu drumul si cu rogojina. N-are un singur leu. N-a scris acasa, n-are o carte postala si n-a primit stiri de la ai sai. A scazut de cand e aici 10 kg. Sta toata ziua fara nici o treaba, de se prosteste. In cabana cu el mai sunt 22 de tarani din Teleorman. I-am dat o carte postala pe care a scris-o in fata mea, si 500 lei.
Polonezii care sunt cu el in cabana capata in fiecare saptamana pachete de la o societate americana, svabii de la Timisoara au din belsug de toate. Numai bietii tarani romani traiesc in zdrente, in murdarie si flamanzesc" (p. 58-59).
" Par. Vasilescu de la Ramnicu Sarat, consilier eparhial la Buzau. Tata a 12 copii, dintre care 8 in viata: 4 baieti si 4 fete. Banuit de legionarism. Ginerele sau, preotul Potocea, mi se pare, legionar si el, plecat in Germania in 1941, cu familia ramasa aici. In loc ca tara sa-i dea un premiu si diferite inlesniri sa-si poata sustine familia numeroasa, il aduce in lagar, lasandu-i familia, pe scumpetea si nesiguranta de astazi, prada mizeriei!" (p. 93).
Dealtfel, Onisifor Ghibu este constient ca cele vazute si inregistrate sunt esentiale in descrierea vietii unei natii si ca rolul sau ar putea fi sa le adune: " Ma gandesc ca, in adevar, n-ar fi o pierdere de vreme sa fac o carte despre viata de lagar, sa fixez in ea situatii, scene, filme, caractere, lupte, perspective, cruzime si lasitati, tipuri de apasi si tipuri de luptatori. S-o scriu aici? Ma tem ca aici n-as putea-o. Dar, acasa, o sa mai am posibilitati pentru asa ceva? In tot cazul, trebuie sa fi trecut intai prin toate, inclusiv momentul eliberarii. Si apoi, aici nici nu stii daca poti pastra ce scrii. Si ce poti scrie intre imprejmuirile de sarma ghimpata?" (p.108). Pasajul este interesant pentru insasi cartea pe care o scriu eu: astfel se creaza literatura de detentie a unui popor. Ghibu se incurajeaza cu exemplul altcuiva: " Mircea Damian a publicat o carte, " Rogojina" , roman trait la Jilava, Malmaison, Vacaresti... si pe mine cine stie ce ma mai asteapta?" (idem). Dupa cum se vede, viitorul, cu spaimele sale, atarna mult mai greu decat chemarea documentului, respectiv a literaturii de detentie, pe care totusi, fara a fi constient de asta, o imbogateste cu insusi procesul tinerii " Ziarului de lagar" .
Printre preocuparile de lagar ale autorului sunt si acelea privind perspectivele ce i-au ramas. "Incepe a ma preocupa gandul: ce voi face dupa ce voi iesi de aici si dupa ce voi trece la pensie sau voi fi epurat? Parintele Herlo staruia neaparat astazi, sa-mi scriu memoriile. Desigur ca asta ar fi o ocupatie dintre cel mai senine si folositoare, poate ca pentru viitor, desi asta nu-i deloc sigur. Sa-mi pun in ordine toate hartiile si sa le las Academiei Romane. Dar, pentru asta ar trebui sa ma mut la Bucuresti. Asta ar insemna sa rup cu Sibiul, cu Salistea, cu Stana. De Cluj nu mai zic nimic, caci un Cluj ca cel de astazi nu-mi spune nimica. Dar, o sa-mi pot gasi la Bucuresti o casuta cu 2 odai, mai mult nu-mi trebuie, in regiunea Academiei, cu putina gradina, cu liniste ca sa pot lucra? Evident, nu voi lucra acasa, ci la Academie, unde mi-as depozita intreg tezaurul meu stiintific si moral. Daca voi putea gasi la Academie o modalitate ca lasamantul meu sa nu se imprastie si sa-l pot utiliza oricand?" (p. 67). Bietul cugetator, constient ca epurarea sa a devenit ceva sigur, isi face iluzii asupra pensiei ce i s-ar datora (dar nu va veni sa-l ajute a trai, decat prea tardiv...) Iar in privinta Academiei Romane, nu stie ca timpurile noi vor alunga din sanul ei pe toti adevaratii purtatori de faclie romaneasca, pentru a face loc unor neispraviti culturali, dintre care cei mai de varf chiar fara scoala primara incheiata! Repet: daca fiul sau Octavian O. Ghibu, nu si-ar fi inchinat existenta, intrerupta de doua condamnari politice, recuperarii si publicarii operei tatalui sau, nici o Academie zis-Romana n-ar fi avut nevoie de ea, ci doar Securitatea.
Punerea pe hartie a unei carti de memorialistica despre cele traite revine cand si cand, obsesiv, ca o datorie a martorului victima.


" Poate ca o data o sa scriu o carte si despre iadul din acest lagar. O sa public atunci, probabil, si memoriul catre capitan, despre Universitatea Libera si cel catre Mihai (Majestatea Sa; n. n.). Poate sa gasesc, cumva, si un editor. As incepe cu ziua de 21 martie. Cand am primit brevetul de recunostinta pentru 25 de ani in serviciul Statului si as urma cu clinica de a doua zi si cu arestarea mea din Sibiu, cu toate peripetiile ei. Voi avea nevoie si de datele de la Tavi (fiul sau Octavian; n. n.) , cu ce a miscat el la Bucuresti. Apoi, plutirea in vag, cu teama deportarii in Rusia, cu ganduri de evadare si de sinucidere in cazul unei astfel de deportari si de evadare nereusita. Apoi, plecarea in vagoane de vite la Caracal. Intrarea in lagar, cu cimitirul de alaturi in care sunt ingropati foarte multi prizonieri rusi si germani, locatari anterior noua ai lagarului" (p.148-149). Si continua tot astfel, adunand in minte toate documentele ce i-ar putea folosi sa-si injghebeze scrierea si toate numele de persoane, ilustrand toate paturile sociale si firile variate la maximum, pe care nu se cuvine sa le omita.
Cititor impenitent, lagarul ii ofera consemnatorului de note zilnice sansa sa intarzie, la indemana cartilor gasite pe la colegi (de ce nu cerea carti de la familie, care ii aducea sau trimitea cu regularitate pachete alimentare sau cu imbracaminte?), si sa-si dea in vileag (deoarece are instrumentul jurnalului la dispozitie) tipul de lectura ramas sever, critic, personal mai mult decat obiectiv. Lecturile sale sunt, va sa zica, nu prea alese, de la filosofie la Cezar Petrescu sau Erich Knight.
Deschiderea unei lucrari, cu adevarat importante, " Istoria filosofiei contemporane" de P. P. Negulescu, vol III si IV, ii zmulge dojeni ce nu privesc continutul - cu o exceptie, dar cat de lichidatoare! -, ci mai ales forma editoriala. "Ceva cam multa peltea. Tiparul ultra modern. Biografiile tiparite cu aceleasi caractere ca si expunerile de doctrina. Cartea n-are index" (p. 52). Totusi, lasa impresia ca, sub pojghita - groasa... - de nemultumire creata de " Istorie" exista o ravna de a-l impinge pe autor sa adopte un colaborator, ceea ce vadeste ca stie a-l aprecia, desi n-o arata. Ideea ii vine din nemultumirile create de lucrarea monumentala, al carei stil nu pare a-l baga in seama, nici expunerea a carei curgere majestuoasa asemenea apelor bogate ale unui fluviu nu-l impresioneaza. " Nici un relief si nici un punct de vedere romanesc, macar de aratare a influentei filosofiei straine asupra romanilor. Despre Herbart scrie 83 de pagini, dar nimic despre influenta lui asupra romanilor. Ce minunata carte ar fi "Istoria filosofiei cu deosebita considerare la manifestarile ei si la influentele ei la romani"! Chiar numai a incerca asa ceva si ar fi minunat lucru. Ce-ar fi daca cineva i-ar propune lui Negulescu sa programeze ca a II-a editie a cartii lui de astazi o asemenea carte, bineinteles, in colaborare?" (p. 67). Pe cand " Destinul omenirii", lucrarea aceluiasi, o califica drept scrisa " clar si atragator" (p. 70). In sfarsit, concluziile lecturii nu mai au violenta ce i-a colorat primele comentarii; dimpotriva. " Am ispravit ieri vol. III din " Istoria filosofiei contemporane" de P. P. Negulescu. Carte limpede" - cat a asteptat pana la a recunoaste acest merit indiscutabil al istoricului filosofiei, creatorul celei mai 'limpezi' si cuprinzatoare naratiuni asupra ideilor si legaturilor dintre ele din intreaga literatura romana! - , "dar cam latareata. Daca i s-ar asocia cineva pentru o noua editie" - revine el la oful precedent - , "mai concisa si mai bogata, cu referiri romanesti la fiecare capitol, ar fi o carte de mare folos. Autorul cunoaste subiectul in mod amanuntit si are o expunere obiectiva si clara. Cartea poate fi inteleasa de orice intelectual. Ce interesant ar fi fost, de ex. vorbind de etica lui Herbart, sa aminteasca de "Idealurile morale" ale lui dr. I. Stroia etc. Incercarea timida a margineanului din Cacova, Stroia, de preocupari teoretice morale mai multe!" Este induiosator patriotismul sau local; cum ar fi aratat discutarea filosofilor cei mai mari ai lumii, in paralel cu dr. Stroia din Cacova?!... " Apoi, ce interesant ar fi fost sa vorbeasca, macar intr-o paranteza (pretentiile scad, sub greutatea intregului!) , despre efectul lui Schopenhauer asupra Romaniei, de la Eminescu si Maiorescu, pana la Petrovici. Ce ne trebuie noua, popor neformat, religios, ortodox, preocupari de ale lui Gudrop?"
Nici nu-si pune problema ca solicitarea sa alcatuieste materia altei munci, asa cum o mentioneaza, cu alte obiective.
Cititorul revine la elemente de constructie formala a cartii, nici intr-acestea saturandu-se vreodata de incriminarea ei in privinta absentei culturii romane din cuprins - desi nici o clipa autorul nu si-a propus intinderea investigatiei si asupra acestei dimensiuni, cum singur atrage atentia criticul sau de la Caracal: " P. P. Negulescu nu da, la capitole, bibliografia straina si romana - asta din urma ar trebui sa mearga pana in cele mai mici amanunte, ca sa fie in adevar folositoare filosofia pentru noi. Cartea n-are o tabla de materii analitica, nici index de nume si de chestiuni. N-are un grafic sau mai multe pentru ilustrarea evolutiei ideilor si a raspandirii lor. Ce interesant ar fi fost un grafic care sa ne arate, la fiecare capitol, si cum problema respectiva a rasunat la Romani. (...).
P. P. Negulescu are si el destule cacofonii inevitabile in limba romana. De ex.: "ca conceptie" (p. 447); "ca consilier", "stiinta cantica. Ca sa spunem..." " (p. 436).
"Negulescu face adeseori referiri la capitolele din volumele precedente fara sa indice pagina. N-ar fi stricat daca ar fi fost ceva mai "neamt" in tehnica cartii" (asocierea ultimelor doua cuvinte, pentru a vadi ca nu se pot evita cacofoniile in limba noastra; desi...; p. 76-77).
In cele din urma, invins de calitatile operei (ce devin indiscutabile si pentru el), ii adreseaza profesorului de istorie a filosofiei urmatoarea nota:
" PREA STIMATE DLE PROFESOR,
Ma simt deosebit de placut indemnat sa va exprim pe aceasta cale adancile mele multumiri pentru bucuria pe care am avut-o citind aici, cu tot ragazul, monumentala Dvs. Istorie a filosofiei contemporane.
Dupa ce vom iesi de aici, sper sa pot scrie ceva despre aceasta atat de merituoasa lucrare a Dvs., desi inca neterminata, pe care lumea romaneasca n-a ajuns inca s-o aprecieze dupa cuviinta.
Si pana atunci, permiteti-mi sa dau expresiune parerii mele, ca ar trebui sa va asociati inca de pe acum un colaborator mai tanar, care sa poata asigura soarta viitoarelor editii, asa cum este cazul cu lucrarea lui Disterweg, pentru ca lucrarea Dvs. sa poata folosi si generatiilor care vor veni mai tarziu.
Cu deosebita stima..." (p. 90).
"Monumentala" si "merituoasa" ii par atribute suficiente. Isi mai mentioneaza "bucuria" personala, apoi trece la propunerea de a se remedia neajunsurile varstei autorului prin adoptarea unui colaborator mai june, fara ca acesta sa mai aiba indatorirea de a recompune cartea dupa criteriile corespondentului, ci doar sa o reediteze. Multa placere ii va fi facut lui P. P. Negulescu sa-si vada mentionati anii in contextul lucrarii sale esentiale si a uneia dintre cele mai insemnate incredintate tiparului vreodata de un roman!
M-am oprit asupra " Ziarului de lagar. Caracal - 1945" , deoarece el constituie primul document memorialistic privitor la evolutia reeducarilor in temnitele comuniste din Romania. Acest fenomen nu a aparut de la inceput in aspectul odios ce i-l cunoastem, asa cum a fost practicat la Pitesti, Gherla, Canal etc. si pe care, mai departe, vom avea cu prisos posibilitatea de a-l cunoaste in intimitate.
Ideea de reeducare a detinutilor politici este semnalata pentru intaia oara in " Ziar" cu denumire nesigura fata de ceea ce socotesc ca a evoluat de la sine din acest experiment, adica, reiau, 'reeducarile' de la Pitesti, Gherla, Targsor, Canal si, finalmente, cele de la Aiud: recte, "reeducatia"; si nu se refera la romani, ci la germani, ca urmare a evenimentelor ce au incheiat cel de al doilea razboi mondial. " La Köln a inceput "reeducatia nazistilor", scrie o telegrama din Londra." Dupa care, vine explicatia a ce inseamna aceea: " Germanii lucreaza la canale, sub supravegherea evreilor, cari detin intreaga conducere a orasului." Concluzia trasa in legatura cu romanii, fostii aliati ai celor numiti, nu intarzie: "si noi mergem spre aceleasi solutii, incetul cu incetul" (p. 10). Nu numai " incetul cu incetul" dar si, asa cum ne-a obisnuit Ion Iliescu sa radem cu prilejul Revolutiei din '89: 'pe o cale originala' . Ce caracteristici prevede Ghibu, intemeindu-se pe stirea citita, vor avea 'reeducatiile' din Germania? Ele se vor desfasura prin munca si se vor afla sub controlul si constrangerea strainilor. Mai putem banui una: au fost impuse de prezenta sovieticilor pe teritoriul tarii invinse. Toate trei caracteristicile vor fi imprumutate si de reeducarile de la Pitesti etc., insa ele nu vor mai fi precumpanitoare.
Referindu-se la cele de mai sus, consemnate miercuri 25 aprilie 1945, peste doua zile Onisifor Ghibu ironizeaza o activitate din lagar: " Astazi, Meitani s.a. au fost scosi la corvoada la sapa intr-o gradina. Burghezii trebuie reeducati" (p. 11). Este interesanta (pentru cel care stie ce au insemnat adevaratele reeducari) asociatia de idei ce introduce in paragraful urmator o alta informatie: " Ieri, la apel, un muncitor l-a injurat in gura mare, in mod ordinar, pe I. Martin, directorul scoalei tehnice din Sibiu, seful cabanei noastre nr. 12, amenintandu-l cu bataia, ca pe un burghez oarecare." Deci, bataia, in contextul apropiatelor reeducari ale clasei burgheze, aplicata ca metoda a luptei de clasa, se adevereste a face parte din aceeasi sfera notionala. In treacat, semnalez aparitia constiintei lipsei de valoare sociala a 'burghezimii', asupra careia bataia se poate oricand napusti cu ...dreptate. E un prim pas catre implantarea credintei in propria vinovatie a celui batut.
Ideea reeducarilor isi incepe cariera in lagarul de la Caracal - singurul despre care avem marturii memorialistice, pe cand din celelalte inca n-a aparut nici o stire - isi incepe cariera, spuneam, in imediata vecinatate a sosirii unei comisii sovietice in lagar, rasarita in locul celei de triere a retinutilor, asteptata cu sufletul la gura de catre lagaristi. Este compusa din " 4 ofiteri rusi, in frunte cu un colonel. Unul din cei 4 vorbea romaneste, facand pe interpretul. Au stat de vorba cu diferiti detinuti. Tonul a fost mereu major. Cei care vor mai face propaganda fascista vor fi spanzurati aici in lagar. Sunt aici funii si pari si se vor mai aduce. Mare inversunare in contra "banditilor" si legionarilor cari vor avea sa dea seama si in fata poporului roman" (p. 12).
S-a itit si termenul "bandit", ca desemnand detinutul politic; el nu va lipsi niciodata de acum inainte din dialogul cu acesta, purtat de autoritati, fie inalte, fie de la cel mai de jos nivel.
Iata convorbirea colonelului Borisov, seful comisiei, cu unul dintre cei adusi in fata sa:
" - Tu cine esti? - Sunt functionar. - Ai fost in razboi? - Da. - Unde? - La Harkov. - A, te recunosc! Tu esti ucigasul copiilor mei. Te recunosc bine. Vei plati cu viata ta! Intra in vorba un al doilea ofiter: - Maresalul nostru Stalin a declarat ca nici in gaura de sarpe nu va scapa nimeni dintre cei care mi-au schingiuit copiii.
Col. Borisov a vorbit si cu dna Codreanu, sotia lui Corneliu Z.C. I-a pus in vedere ca va merge la barbatul ei..." (idem). Sa fie limpede: ca o astepta moartea, in calitatea ei de sotie!
Amenintarilor le succed masuri de ordin organizatoric menite sa le faca victimelor viata mult mai grea:
" Borisov a constatat ca detinutii traiesc aici prea bine. Asta nu-i viata de lagar, ci de pension! Nu se admite sa se aduca hrana din oras, nici pachet de acasa. Sa manance toata lumea numai ce se da la cazan. Vor fi luate de asemenea si cuferele, in special cele de piele. Oamenii au prea mult bagaj" (idem). Spre cinstea comandantului roman al lagarului, eliminarea hranei de acasa nu s-a pus in practica. Inca nu se creasera ofiterii ce sa asculte orbeste de invadator si sa devina calaii propriilor frati.
Rezultate exista, totusi, iar ele sunt in spiritul sistemei aceleiasi lupte de clasa: " sefii de cabane, alesi de "popor", au fost inlocuiti, in mod dictatorial, prin noi sefi dintre muncitori" (p. 17). Divizarea detinutilor, prin distinctia clasei de provenienta - desi si muncitorii fusesera retinuti tot datorita politicii lor nationaliste -, creaza o patura in aparenta preferentiala, cu oarecari drepturi asupra celorlalti si cu o situatie mai vrednica de incredere.
Onisifor Ghibu, pedagog prin chemare, constatand situatia culturala mizerabila a inchisilor - care nu-si puteau continua exercitarea preocuparilor intelectuale, ori macar, pentru cei in cauza, sa-si fi completat educatia si instructia, profitandu-se de prezenta atator insi cu standard intelectual de prima mana - are ispita de a remedia lucrurile: " Azi am dictat lui Ginghina partea a II-a a Memoriului catre capitan in chestia Universitatii libere a Lagarului Caracal" (p. 19). Astfel, avem in fata ochilor doua incercari de a se contribui la dezvoltarea culturii si civilizatiei - ori indreptarea lor - a celor de dincolo de sarma ghimpata. Una, formal denumita "reeducare", ascunzand, insa, o modalitate de umilire a celor supusi ei si de deformare a caracterelor; cealalta, cu intentia clara de a se participa la imbunatatirea, in domeniile numite, a pregatirii oamenilor, pentru ca, la eliberare, ei sa plece cu adevarat mai bine pregatiti pentru a participa la viata comunitara spirituala a natiei.
Reeducarea incepe, fara a fi numita ca atare. Cum incepe? Prin atragerea, in temeiul fagaduintelor unei eliberari dependente de aservirea la forma de atunci a comunismului, a unora dintre lagaristi: " Ieri-dimineata, preotii semnau o adeziune la F.N.D., in schimbul careia vor fi eliberati din lagar. E si asta o metoda a timpului!" (p. 20).
O alta "metoda a timpului" consta in organizarea de "serbari" (mai tarziu, in reeducarile din 1963-1964, proiectii educative de filme si conferinte sustinute de detinuti cu prestanta printre ceilalti). " La serbare au (sic!) participat si secundul capitanului Popovici (comandantul lagarului; n. n.) . Acesta a tinut la sfarsit o cuvantare spunand, in numele capitanului, diferite lucruri in legatura cu trierea: nu se va tine seama de ce a facut cineva ca legionar, in trecut, ci de felul cum a activat in ultimul timp si de felul cum intelege sa se incadreze in noul spirit de munca si de viata. Dupa serbare, secundul s-a dus in mijlocul taranilor hunedoreni, carora le-a vorbit timp indelungat, spunandu-le cam aceleasi lucruri si facand aluziii la unele practici romanesti binecunoscute in lumea politicianista. Drept contrast a prezentat cazul maresalului Timoscenko, care ajuns sus, nu s-a gandit nici un moment sa-si inalte neamurile si fratii. Acestia au ramas mai departe modesti plugari in satul lor" (p. 32). Vom constata ulterior ca exemplul pedagogic al lui Macarenko va fi socotit stimulator la Pitesti si Gherla.


'Munca de lamurire', cum a fost ea denumita in practica uzuala, de la om la om, continua sa-si verse otrava. " Detinutul Dobre, care e un observator comunist, a vorbit azi la grupuri mai mari de prin cabane si de printre cabane: popii sunt niste netrebnici, nu umbla decat sa se imbogateasca. "Cloncanii" ai mari, G.Tatarescu, care a trecut dintr-un partid in altul, va fi curand dat peste bord!" (p. 38). Probabil ca dezacordul verbal de numar apartine agitatorului. Infiltrarea (sau temerea de ea) de comunisti in randurile detinutilor, ramane pentru logica si bunul simt al celor din urma unica explicatie a comportarii catorva dintre ei, care, evident, fac jocul noului regim, precum acest Dobre. O gandire similara va circula si printre reeducatii de peste cativa ani: ei vor acredita formarea la Moscova, ori sub directa indrumare a Anei Pauker sau cel putin a lui Nicolski, a lui Eugen Turcanu, despre care nimeni nu putea concepe ca era un detinut ca oricare altul; oricum parea mult mai posibil sa fi fost membru de partid, cu misiune in inchisoare, decat fost legionar. Iar Dobre nu este singurul ispititor la Caracal: " Profesorul Isaceanu, de la liceul din Gaesti, imi ofera astazi spre citire, destul de insistent, brosura lui C. Dobrogeanu-Gherea: Ce e socialismul . I-am raspuns ca as fi mai bucuros de o carte noua despre aceasta problema. Mi s-a raspuns ca si cartile cele noi, ca si cele vechi, tot numai pe Marx se intemeiaza. Isaceanu se oferea sa-mi dea literatura de citit, exprimandu-si speranta ca ma voi incadra si eu in randurile luptatorilor. I-am raspuns ca eu viata intreaga am fost un luptator" (idem). Treptat, lucrurile se lamuresc: " Profesorul Isaceanu, fost legionar, a trecut dupa 23 august la comunisti, luandu-si la Gaesti rolul de conducere. Cei de sus n-au incredere in sinceritatea lui; in consecinta l-au internat in lagar. Mi-a citit cateva pagini din memoriul sau de aparare. A desfasurat o vie activitate printre elevi, muncitori, profesori si public" (p. 44). Este util sa se cunoasca 'ideologia' conform careia a fost condusa tara noastra aproape o jumatate de veac, pentru a se sti cu exactitate cine sunt comunistii: " Aseara am asistat la o sedinta improvizata de propaganda a lui Dobre, printre tarani si muncitori, langa cabana noastra. Vorbea drastic, despre burghezie care a supt sangele muncitorilor, contra Romaniei: "Duca-se dracului de Romanie! Ce mi-a dat ea mie? Ea i-a sustinut pe burghezi. Sa fim romani! Dar de ce sa fim romani? Ca sa ne exploateze burghezii? Nu mai vreau sa fiu roman! Vreau sa-mi mearga bine, atata vreau!" " (p. 47-48). Este curios ca peste aproape cincizeci si cinci de ani, se va gasi un alt 'filosof' - valorand tot atatea parale ca cel de mai sus -, pe nume Patapievici, care sa-si deverseze laturile peste capul aceleiasi patrii, de pe pozitii opuse, pasa-mi-te, lui Dobre, dar nu mai putin egocentriste, murdare si lipsite de logica. Doar ca Dobre si-a gasit 'nasul', spre deosebire de cel numit in urma, care si-a gabjit si niste jalnici aparatori 'pseudofilosofi'dintr-acelasi clocot de zama cu el: " Aseara la raport, capitanul Emil Popovici (comandantul lagarului; n. n.) a interzis orice propaganda in lagar, inclusiv pe a lui Dobre, care se vede ca intre timp a trezit nemultumiri in randurile detinutilor" (p. 48).
Lucrurile nu stau pe loc, multumite de trancaneala acestuia sau a celuilalt. " Un domn necunoscut, dezbracat pana la brau, purtand o cruciulita de argint la gat, a intrat astazi dupa apel in cabana noastra si, aproape fara nici o introducere, a citit "Declaratia" care circula prin lagar, intr-o a 5-a editie, apeland la cei ce ar voi s-o semneze. Nimeni nu-l cunostea pe dl. respectiv. Dupa catava vreme a citit-o a doua oara. Eu l-am intrerupt si l-am rugat sa ne spuna cine e? Mi-a raspuns: avocatul Untermann. Multi insi au semnat si din cabana noastra "Declaratia". Inginerul Toth mi-a spus ca Untermann e evreu botezat. Muncitorul Radu mi-a spus ca e evreu.
Vor trebui cerute lamuriri de la capitanul, caci initiativele de felul acesta nu pot veni prin surprize, de la oameni pe care nimeni nu-i cunoaste" (p. 62). Mai mult: " Omul cu "Declaratia" lucreaza mereu pentru a castiga prozeliti. Umbla imbracat mai abitir decat ultimul proletar. Nu stiu daca o face anume sau intamplator" (p. 63).
Intre timp, nu sta pe loc nici initiativa profesorului Onisifor Ghibu de a intemeia o Universitate Libera, macar in rotunjirea ideii ei in cugetul propriu... " Ce-ar fi daca cei de sus ar permite o discutie politica neingradita a tuturor ideilor pro si contra? Sa vie presa cea mare si in rubrici permanente sa combata si sa sustina legionarismul, fascismul, revizionismul! Nu ca propaganda - Doamne fereste de o asemenea meteahna - ci ca demonstrare onesta a ideilor, a argumentelor, a torpilelor. In zece ani lumea s-ar dumiri complet. Sa incercam un asemenea lucru aici in lagar, prin Universitatea Libera" (p. 41- 42). Se ajunge si la trimiterea, la comenduire, a anteproiectului pentru infiintarea Universitatii. Doar ca raspunsul acesteia va intarzia pana la eliberare. O. Ghibu reia atacul. Dupa ce P. P. Panaitescu solicita organizarea de conferinte publice si este refuzat, el patrunde pentru a prezenta: "Expunerea de motive si Anteproiectul pentru o Universitate libera a Lagarului de detinuti politici din Caracal" .
Nu este singurul ce simte insemnatatea unui atare pas. " Taranul Sofronea din Dragusul Fagarasului - om destept, desi are numai 4 clase primare sau poate tocmai pentru ca are numai 4 clase primare - imi spune: "De ce nu se face aici in lagar o scoala, unde sa invatam si noi una-alta? Luati fara nici o vina de la plug, macar sa nu ne pierdem degeaba vremea pe aici". Imi cere carti de lectura pe intelegerea lui. Ii face vinovati de starile de acum din tara pe intelectuali care i-au invrajbit pe oamenii simpli, impartindu-i in partide.
(...) Ce interesant va fi, in cadrul Universitatii Libere, daca va lua fiinta, sectia muncitorilor agricoli. Sa-i vezi la un loc pe taranii din Dragus si Corbi, pe cei din Bucovina, pe cei din Regat, pe moldovenii de la Dorohoi si pe sasii din Gusterita. Sa discute ei probleme de agricultura comparata si chestiuni de organizare si conducere a statului viitor" (p. 57-58).
Mai tine cate o lectie, mai vorbeste despre cultura si civilizatie, subliniind ca nu grairea are greutate ci cele ce face omul pentru instaurarea lor. Primeste de acasa o geografie, doua cronici istorice, " Basmele" lui Petre Ispirescu, " Romania Pitoreasca", "Muntii nostri", "1001 nopti" , o carte de gospodarie rurala, " Bucoavne si istorisiri" , sa le dea taranilor colegi de suferinta, spre lectura.
Invatatorii, fostii sai studenti, il inconjoara cu pasiunea studiului si-l indeamna sa treaca la crearea Universitatii, inainte de a sosi aprobarea oficiala, ce intarzie exasperant.
Pana atunci, sistemul 'reeducarii', adica al creerii unei constiinte de clasa, prin mijlocirea 'pedagogica' a gradatilor ce pazeau constiintele din lagar, continua tot mai apasat. " Ghebercof-tatal mi-a spus azi-dimineata ca a auzit cu propriile lui urechi pe-un plutonier din comandamentul lagarului spunandu-le muncitorilor Gregorian si Toma, care se plangeau ca nu le ajungea painea: "Luati de la cei ce au. Jefuiti pe burjui, caci sunt destui in lagar"" (p. 82). Sau: " Isaceanu (...) s-a plans ca e persecutat pentru ca e comunist. Sa fie aceasta o indicatie oficiala din partea celor de sus?" (idem). Parca-i auzim pe Turcanu si pe acolitii sai, intrati in prima camera aleasa pentru declansarea batailor impotriva detinutilor, cand, razbiti de actiunea de revolta a acestora, care i-au pus la pamant pe noii veniti - pe ei, 'comunistii'! -, cum se plangeau organelor administratiei penitenciarului Pitesti (ce asteptau inarmate cu bate, centiroane si altele, dupa usa, acest semnal) ca detinutii au sarit sa-i bata pentru convingerile lor...
In acest context se cuvine remarcat faptul ca nu toti lagaristii acceptau jocul celor dati cu puterea - desi majoritatea inchideau ochii, datorita unui spirit de toleranta si purtare civilizata gresit intelese. " Ieri dupa apel a fost aici un meci de voleibal. Dupa terminare, Isaceanu s-a ridicat pe un scaun, vrand sa vorbeasca celor vreo 500 de insi despre noi si despre vremurile noi. Cand a apucat sa spuna ca noi cei de aici suntem reprezentantii lumii pacatoase care se duce, a fost intrerupt de unii cu cuvintele: "nu toti!", apoi a inceput sa fie huiduit si fluierat pana ce s-a dat jos. S-a retras apoi in alt loc, de unde la staruinta catorva a inceput din nou sa vorbeasca, zicand: "Manifestatia dvoastra de simpatie de acum este o dovada ca impotrivirea care mi s-a aratat dincolo nu are nici o baza". La aceste cuvinte au inceput din nou huiduielile si fluieraturile, incat a trebuit sa se retraga din nou. Lumea nu intelege ce rost are initiativa lui Isaceanu. Multi se tem ca ea va avea urmari defavorabile pentru noi, luandu-se manifestatia in contra lui Isaceanuu ca o manifastare a sentimentelor reactionare. In realitate, lumea nu admitea sa se discute in nici un fel politica. De altfel, nici perseverenta lui Isaceanu nu pare a fi prea agreata in lagar" (adica, probabil, de catre capitanul comandant; p. 91). Oare aceasta temere de a nu deranja cerintele puterii, prin inlaturarea de la cuvant a lui Isaceanu, sa fi fost reeditata in sufletele unora dintre cei trecuti prin jalea demascarilor catre care ne indreptam? sa fi devenit ei ucigasi doar pentru a nu supara Securitatea?
Se profileaza o 'reeducare blanda', cu caracter mai ales ideologic: " Ministrul (subsecretarul de stat Tudor Ionescu, de la Industrie si Comert, aflat in inspectie la Caracal; n. n.) e de parere ca, intr-adevar, lagarele trebuie sa se ocupe de reeducarea detinutilor, in care scop trebuie sa vina conferentiari din afara" (p. 116). Cu atari reeducari s-a incheiat temnita politicilor, in 1963-4; numai ca n-au fost invitati conferentiari din afara, ci detinuti celebri, fruntasi legionari fara pata, au fost plimbati prin tara si readusi sa laude in fata colegilor detinuti realizarile regimului comunist.
Cele prezentate aici despre 'reeducare' in lagarul de la Caracal este posibil sa nu fie prea convingatoare pentru cei care cunosc cu adevarat ororile reeducarilor incepute in 1949. Insist ca in paginile de fata este vorba despre tentative naive, inconstante, fara urmari evidente, fie tentative de atragere a detinutilor catre partidul comunist sau noul regim, fie de invrajbire a detinutilor intre ei, pe criterii de clasa, fie de umilire a lor prin redactarea unor memorii diverse in care isi puneau, mai mult sau mai putin, mai tipator sau mai discret, cenusa-n cap, cerand iertare in temeiul unei aderari vagi la principiile aduse de rusi in tara.
Spre deosebire de acest castig oarecum indiferent - ce nu este altul decat demonstratia ca, sub patronajul sovieticilor, s-au incercat variate solutii de reeducare a detinutilor politici nationalisti -, cele ce urmeaza a fi prezentate imediat in continuare constituie o nu se poate mai elocventa marturie a ceea ce se petrece in sufletul detinutului acuzat fara intrerupere ca e vrednic de reeducare deoarece este VINOVAT , oricat de bine pregatit se afla el, de cult, de stapan pe sine. Or, cele traite in intimitatea subconstientului sau contribuie la intelegerea marilor si spectaculoaselor prabusiri spirituale produse la Pitesti si Gherla, datorita carora barbati cu un caracter ferm, incercat, neindoielnic, au ajuns a crede in minciunile ce le erau repetate neincetat timp de luni de zile, despre vinovatia proprie, a rudelor si prietenilor lor, a pildelor umane alese drept faruri in viata de zi de zi. In urma acestor indoctrinari mecanice, personalitati de exceptie s-au transformat in batausi criminali, ducandu-si activitatea inumana in numele comunismului si al muncitorimii, ori in turnatori murdari care credeau ca prin vanzarea fratilor lor grabesc impamantenirea erei paradisiace preconizate de Karl Marx.
Despre invatatori - dar si despre sine insusi - Onisifor Ghibu scrie: " Tot ce putem si trebuie sa facem aici e: sa nu uitam ca suntem educatori, ai nostri si ai altora. In consecinta: sa cautam a invata cat mai mult si in viata de lagar si din ea. Ea ne ofera enorm de multe posibilitati pentru asta. Sa ne facem reeducatia, prin meditare, observatie, convorbiri, munca de tot felul. Sa adancim aici, intimisti, problemele fundamentale ale existentei noastre individuale, nationale si omenesti. Sa iesim de aici cu o invatatura mare pe toata viata. Metanoia, adica schimbare de gandire.
In randul al doilea, sa fim educatorii altora. Prin exemplu, ca purtare si ca activitate. Sa nu irosim vremea, ci s-o intrebuintam in mod intelept. Sa vada orisicine in noi pe educatorul propriu si al natiunii. Apoi, printr-o actiune de fiecare clipa, pentru ridicarea umanitatii in oameni, a demnitatii contra vorbelor triviale, a jocului de carti, chiar a fumatului, in forme discrete. Curatenie. Democratie curenta" (p. 79). Toate bune (si e prea putin spus!). Magistrale directive ale dascalului pentru fostii sai ucenici, astazi colegi de suferinta cu el! Dar, constat, notiunea 'reeducatiei' necesare, de neeludat, a prins roade. Iar daca 'reeducatia' este necesara celor o data pentru totdeauna bine educati - astfel incat sa educe bine pe altii, daca 'reeducatia' este necesara precum o preconizeaza pedagogul, inseamna ca si vina exista. Cercul vicios se inchide: daca vina este, 'reeducatia' se deduce ca o nevoie urgenta.
Intr-un bruion al unui memoriu adresat Regelui, autorul jurnalului consemneaza:
"De la 1922 incoace suntem intr-o tensiune infioratoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape ca n-a pomenit istoria noastra. Ne-am compromis in fata strainatatii si am ajuns sa ne dispretuim pe noi insine, nemaiavand incredere in noi.
E un moment pe care Majestatea Voastra trebuie sa-l intelegeti. Vi-l striga de profundis, din lagar, un om care se apropie de sfarsitul vietii sale si care nu mai cere nimanui nimic pentru sine, dar care nu vrea si nu poate sa moara intr-o Romanie mutilata, nenorocita si rusinata, ca cea de astazi, fara sa intrebe, cu toata gravitatea momentului, pe contemporanii sai: incotro si pana cand?"
(...) "Fixarea momentului istoric actual. "Nu sunt vremurile sub carma omului". Si, totusi, suntem platnicii greselilor de mai inainte. Ce-am facut de la 1919-1940? Ne-am devorat unii pe altii, uitand, din pricina ambitiilor si intereselor noastre personale, patria eterna. Am fost "liberali", "taranisti", "averescani", "cuzisti", "legionari", "communisti", dar n-am fost nici romani, nici crestini, nici oameni". "La 1940-1941 am ajuns la scadenta. Ori ne invatam minte, ori pierim! Niciodata, de o mie de ani incoace, n-am fost la un impas atat de grozav. Putem pieri si ca stat si ca neam. Daca vrem sa traim ca neam, trebuie sa urmam anumite legi si sa ne impunem anumite obligatii mai presus de orice. Trebuie sa lichidam cu orice sacrificii si in mod eroic trecutul care ne apasa ca o povara de plumb. Trebuie sa vie si o impacare frateasca, o "tranga Dei" - iertare si indreptare!"


(...) "Sunt pentru lagare. Sa fie dusi in lagare si reeducati, timp indelungat, toti parazitii societatii si ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat si exploatat statul si poporul. Printre ei, toti nababii si toti beii care au mancat cu lingura cea mare bunatatile tarii prin strainatati, ingrijindu-se numai de burta si de punga lor si care huzuresc azi in belsuguri nerusinate. In lagare cu atatia fosti ministri , care n- au facut decat sa-si aranjeze interesele si ambitiile si care au tradat tara de cate ori interesele lor o cereau! La lagar cu toti tradatorii vechi si noi, cu toti imbogatitii, nababii, cu toti speculantii care au scumpit viata in gradul de astazi! Cu toti lenesii si chiulangii, cu denuncionantii mizerabili, cu semanatorii de anarhie! Iar lagarele sa fie institute de reeducare. Sa nu scape de ele nimeni, decat cu conditia confiscarii averii, in folosul statului, si cu aceea a indreptarii spre o munca efectiva.
Sa nu se uite nici lagarele de femei. Pentru femeile care au trait prea bine si prea usor in lume, fara sa lucreze nimic, decat doar prin vanitate si ambitii..." (p. 95-96; intre ghilimele se cuprind diferite consemnari scrise pe bucatele de hartie si acum copiate de autor in " Ziar" ).
Denuntarea luptelor dintre partide, 'tradarea' tarii, imbogatirea fara munca, a huzurului, a imoralitatii etc., ca impunand reeducarea in lagare, prin munca fizica, a barbatilor, ca si a femeilor, incepe sa semene prea tare cu cele pe care anii imediat urmatori le vor aduce tuturor acestora. si citim printre randuri influenta propagandei la care detinutii erau supusi , pana la a- si uita de sine si a face declaratii in cheia muzicala folosita de invingatorii lor, vazand singura solutie in reeducarea al carei contur sumbru se profila in aerul amenintator.
Excelente dovezi ca mintea detinutilor fusese deja corupta, cu ajutorul termenului 'reeducare', furat din pedagogie, bine sunator si plin de promisiuni misterioase, amirosind a eliberare si a incheierea pacii sociale cu comunismul.
Dar practica inainte de orice: " Cand in sala de lectura se facea slujba Sf. Maslu, in sala vecina, despartita numai cu niste scanduri mari, alti 3 preoti, printre care si parintele Bunea, participau la o sedinta a cercului (clandestin) de studii comuniste, la care erau prezenti vreo 40 de insi, in frunte cu Isaceanu" (p. 130). Activitate specifica O.D.C.C.-ului de la pen itenciarul Suceava (Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste), din care se va mandri Eugen Turcanu ca face parte si despre care vom afla vesti in multe memorii. De cat timp ar fi avut nevoie Securitatea pentru a-i face pe membrii cercului de studii comuniste sa creada ca urmau a se elibera daca, prin tortura, izbuteau sa-i aduca pe toti lagaristii la convingerile lor? Nu de mult timp. Insa acesta lipsea, la Caracal. Comunismul nu era perfect instapanit in Romania, iar aliatii inca-si atinteau ochii asupra bolsevicilor si-i pandeau de respectau hotararile internationale, in caz contrar riscand a fi penalizati - ca ce altceva li se putea intampla, cand Occidentul capitulase in fata lor, fara s-o marturiseasca?
Pana si un pedagog si filosof (prin studii) ca Onisifor Ghibu se simte gata sa treaca la pedepsirea celor de pe partea sa a baricadei, sub influenta propagandei; nu ca ar fi devenit, peste noapte, comunist; insa, pacatele burgheziei (sic!) acum le vede mai clar. Si nu este constient ca e gata a se alia cu dusmanii ei cei mai feroci (care sunt si ai lui), tocmai atunci cand ea e lipsita de aparare si inghesuita cu spatele la zid. O astfel de modificare a cugetarii intra in planurile 'reeducatorilor': cu osebire cei alesi se cuvine sa gandesca la fel cu ei, caci vor fi crezuti de cei multi si prosti. " Ce moravuri in "lumea buna". Numai bani, lux, petreceri si adulter. Femei care nu fac absolut nimic decat sa topeasca pe marii financiari si bogatani. Culmea decaderii morale. Astea si astia ar trebui dusi la lagar, pentru cate un an de zile, la viata ultrasimpla si la munca. Dar nu lagare ca cele de ieri si de azi. Viata cu program. "Conitele" sa fie invatate sa lucreze si sa traiasca muncind. Dimineata, scularea la 5-6. Imediat, exercitii fizice de inviorare, cu spalarea in aer liber, din sticla. Apoi, rugaciune comuna cu o meditatie adanca, impresionanta. Servicii divine, cu spovedanii si impartasanie in fiecare luna, serios, frumos, inaltator, curatitor. Lectura absolut selectionata. Din Biblie, din cartile sfinte, din carti de stiinta, de lupta. Nici un singur roman! Nici macar de cele bune. Carti de gospodarie, de lucru manual. Sa invete bucataria. Sa gateasca pentru lagar. Fara nici o mila si consideratie. Raul e atat de general si adanc, incat cu mijloacele obisnuite nu se poate face nimic. In Rusia burghezia pacatoasa a fost ucisa si maltratata. In mare parte pe buna dreptate. Noi sa incercam reeducarea aspra. Marturisesc ca experienta mea de lagar m-a facut sa devin aparatorul acestei institutii, care insa trebuie radical reformata, pentru ca sa-si atinga scopul. Sa se utilizeze toate experientele si sa se dea problema in maini pricepute, oneste si energice." Urmeaza marea surpriza! "Eu m-as angaja la o asemenea opera. Dar, cate lagare ar trebui in tara, Doamne!" (p. 165). Asemenea galimatias naste lectura cartii unui Zaharia Stancu: " Zile de lagar" ...!
Doresc sa pun in fata cititorului un fragment in care va gasi adevarata traire a lui Onisifor Ghibu, din lagar, pentru ca el s-o compare cu cele de mai sus si sa se minuneze cum de semnatarul ei a putut pune pe hartie si celelalte. Nu exista nici o alta explicatie - valabila pentru reeducari in general, indiferent de perioada lor, de intensitate si metodele aplicate in cadrul lor -, decat: dezechilibrarea mintii celor supusi reeducarilor. Iata la ce ma refeream:
" Ma uit pe fereastra cabanei. Trece fel de fel de lume, in sus si in jos, fara alta treaba decat a momentului. Parca n-ar fi o realitate ce se petrece sub ochii mei. Sa fie adevarat ca exista lagare si ca eu sunt internat de aproape patru luni in lagar? De ce si pana cand? Voi mai scapa dintr-un asemenea iad moral? Mai exista dreptate, logica, omenie sau i-a luat locul gelozia, delatiunea, chiulul si mediocritatea?" (p. 190).
Cititorul se cade sa remarce ca burghezia, mai ales femeile acestei clase, este si sunt condamnate, in textul de mai sus, la lagar, fara vina, fara incalcarea vreunei legi: doar pentru ca este BURGHEZIE! Si se preconizeaza crearea a suficiente lagare pentru ca sa nu scape nici un membru al ei. 'Imoralitatea' ei este indiscutabila! Ea nu trebuie dovedita, de la caz la caz; nu! E inerenta, daca au declarat-o rusii ca inerenta, drept care au sortit-o mortii. Sexul slab nu are alt de facut decat sa gateasca si sa spele. Cand autorul insusi a spalat nu mai stiu ce rufa, a exclamat ca o face pentru prima oara in viata; si ce mandru era de aceasta realizare! Dar socoteste ca este mai 'educativ' sa rezerve atari mandrii femeilor... Iar pentru a nu li se strica gustul pentru ele, sa nu mai aiba acces la proza de fictiune, ca ea dauneaza moralului si starneste visarile despre o viata mai buna, nu ca brosurile gastronomice si de lucru cu acul recomandate cu tarie. Pana si cada de baie este daunatoare! Cum de, peste noapte, cel care se vaita tot la doua zile de cat ii este de insuportabila existenta in lagar se declara gata sa se ocupe de priponirea altora, si mai ales a femeilor? Astfel s-a stricat mecanismul rationarii si in 'reeducarile' cele fioroase, cand insul batut, speriat ca a fost zdrobit sub bata, ingrozit ca a facut-o insusi cel mai bun prieten al sau, scarbit a i se urla in fata ca cei care-l tortureaza au devenit 'comunisti', cand el ii cunoaste prea bine pe calai ca legionari, la un moment dat preia din mers crezul opresorilor si devine, la randul sau, 'comunist' si calau. si pune mana pe bata. Aceasta este antipedagogia! Ea incepand a-si da roadele cu 'demascarea externa', cand detinutul se acuza pe sine si isi acuza rudele, profesorii, sefii, clasa sociala, de cele mai de neinchipuit sacrilegii morale, pentru ca doctrina partidului sa se adevereasca, indiferent cat este ea de falsa.
Acuzand aiurea modul in care se desfasoara unul dintre 'festivalurile' menite sa participe la reeducarea muncitorimii dintre sarmele ghimpate, Onisifor Ghibu redevine acelasi critic sever al celor ce se infaptuiesc din voia si porunca silnica a conducerii.
" Ieri a fost pe terenul de langa cabana noastra un festival artistic dat de muncitori. Un cuvant de deschidere, anuntat anonim in program, rostit de Elefterescu catre muncitori. "Acestia sunt: muncitorii industriali, taranii si intelectualii". In concluzie: toti sa se inscrie in Partidul Comunist, care e partidul libertatii etc. Au urmat doua recitari spuse de unul care zice ca de 35 de ani face astfel de recitari: una, elogiul meseriilor, alta cu un mic functionar, care se intoarce dimineata de la birou mult mai devreme si-si gaseste nevasta in pat cu seful sau de servici. Apoi un "scheci" in 3 cu subiectul in jurul chiriei neplatite. Morala: sa scapi prin smecherie de datorie. "Ai chitanta? Ai martori? Daca nu, du-te si te arunca in garla!". Ce atmosfera estetica, morala, sociala si nationala! Cateva arii la vioara, de directorul "Coroanei" din Brasov, clasice si romanesti, frumoase; doua cantece la acordeon de fetiscana Platureanu, mi se pare. Parodieri de poezii de muncitorul Dobrescu si de farmacistul Cucu, cu haz si cu talent, cel din urma. Apoi, o comedie de autor neindicat: Miss Romania, jucata in mod ordinar, fara nici un fel de arta, de muncitori. Diletantii din Saliste, meseriasi, erau de o mie de ori mai bine si ca alegere a piesei, si ca joc. Aici nu se pune nici un pret pe arta. Ceva brutal, ordinar, lipsit cu totul de orice motiv de inaltare sufleteasca, nici sociala, nici estetica, nici etica" (p. 180). Tocmai aceasta absenta a inaltarii sufletesti este urmarita, ca daca "inaltare sufleteasca" ar fi, cum sa se mai inscrie detinutii in Partidul Comunist?
Festivalele se inmultesc, pentru ca se apropie eliberarea treptata si lagaristii trebuie pregatiti pentru viata de compromis ce ii asteapta afara. " Dupa-amiaza a fost ocupata cu festivalul organizat pe neasteptate de tineretul progresist si de partidul comunist, cu toate ca abia cu doua zile inainte avusese loc un asemenea festival. De asta data se simtea insa ca o sa mai fie si altceva. Tribuna era capitonata cu covoare rosii, iar deasupra ei erau fixate tablourile M.S. Regelui, maresalul Stalin si Gheorghiu-Dej (Stalin seamana in aceasta fotografie cu Eminescu, iar Gheorghiu-Dej cu un ocnas). Festivalul a fost deschis de unul din cei doi elevi de clasa VII de la Liceul din Slatina care a vorbit in numele tineretului progresist, declarand ca el e vechi comunist, lucru pe care pana aci nu l-am stiut." Discursuri, recitari, muzica. " Toti oratorii au facut elogiul guvernului si al partidului comunist, staruind ca toata lumea sa intre in randurile acestuia. Foarte multa lume aplauda." Atentie! Totusi autorul este constient de cele ce se petrec in lagar: " A fost un prilej de inregistrare a procesului de transformare sufleteasca a maselor de la o ideologie la alta. Oamenii care pana ieri erau legionari, azi sunt comunisti convinsi. Dar, cine ar putea sti pana cand va dura noua stare sufleteasca?" (p. 182-183).
'Cercurile de studiu' nu raman in urma: " Ieri s-au intrunit vreo 20 de invatatori sa discute chestia atitudinii politice pe care ar trebui s-o aiba in imprejurarile actuale corpul didactic primar. Onel m-a invitat si pe mine. Avand informatii despre consfatuirile similare ale preotilor incepute alaltaieri in sala de lectura nu m-am prea insufletit pentru o asemenea initiativa, care nu se poate desfasura in libertate de gandire. Or, fara libertate nimic nu se poate. La intrunire a fost chemat si preotul Vancea, care acuma e comunist pe fata si exponent al Comandamentului" (p. 185). Iar cele mai grave rezultate ale noii orientari sunt consemnate in cele ce urmeaza: " Din realizarile lagarului ca institut de educatie si reeducatie: Elevii de liceu, rupti de la studii si adusi aici, s-au constituit intr-o banda de hoti care au furat fel de fel de lucruri de prin cabane. Altii, acum, ca sa scape, s-au facut comunisti si au luat conducerea tineretului progresist" (p. 186).
Doua grupe profesionale se zbat sa intre in gratiile noii puteri; ceea ce este mai grav e ca, prin pregatirea si raspunderea lor, ele modeleaza sufletul omului: preotimea si invatatorimea.
" Preotii se agita mereu; se initiaza si incearca sa se adapteze la noua situatie. Autorul principal este Vancea de la Arad. (...) O convorbire cu preotul Badnarescu, care pare a fi conducatorul in miscarea preoteasca, afara de Vancea: "Cand vicleanul vrea sa ma duca in prapastie, eu il iau de brat si merg cu el, pazindu-ma dupa puteri" " (p. 183).
Semnarea Acordului de la Postdam reface spiritele, care-si revin putin din marasmul ce le absorbise: " Ce decadere sufleteasca in lagar, clipa de clipa. Simti zilnic cum se descompune sufletul neamului. Parca se destrama neamul insusi, de la o zi la alta" (idem).
Iar daca detinutii isi recapata increderea in viitor, pe urmele ei rasare inca o data o bruma de demnitate. " Foarte multa lume infiereaza pe preotii care s-au "prostituat" fara nici o rusine, in special cei din Vechiul Regat. Sunt infierati si invatatorii, care pentru a scapa, se preteaza la orice" (p. 189).
Recenta imbunatatirii a starii morale (a celor si asa buni) nu influenteaza prea mult degringolada acelora lipsiti de caracter. " Am participat la festivalul organizat de Elefterescu, de asta data in cadrul ziarului de perete. A vorbit el, mai intai, apoi a tinut o conferinta savanta despre comunism "profesorul universitar" (recte, fostul conferentiar al lui Ica Antonescu) Radu Ivanceanu, apoi canturi, recitari, magie moderna de Eugen Pop, elevul de liceu de la Sibiu, fiul invatatorului Matei Pop din Prisaca. De asemenea, o conferinta despre starile economice si sanitare din URSS, de un capitan, Martianu, care a fost timp de trei ani pe frontul rusesc. Concluziile, pe care le tragea la fiecare pas, constituiau o condamnare fara apel a Romaniei. S-a reprezentat apoi piesa "Partizanii" de un autor rus neindicat, cu uniforme si cantece rusesti, traduse in romaneste. In sfarsit, au vorbit doi delegati ai partidului comunist din Caracal si Elefterescu, facand apel la internati sa intre in partidul comunist. A fost rugat sa vorbeasca si plutonierul Chitac, care a citit un discurs, punand, intre altele, in vederea celor ce scriu la "Jurnalul de perete" ca s





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite