Primele romane care au circulat in Romania au fost romanele populare: Alexandria, Varlaam si Ioasaf, Archirie si Anadan. u9t2tn
Mai tirziu, in secolul al XVIII-lea, romanele au fost traduse din frantuzeste (este vorba aici despre Radu al VII-lea de la Afumati de Stefan Andronic, numit in Dictionarul literaturii romane de la origini pina in 1900 -; „cel dintii roman istoric la noi”, de fapt, - o nuvela istorica apartinind francezului H. Buvelot, profesor la Colegiul „Sf. Sava”, pe care Andronic ar fi „tradus-o”). Romanele romanesti incep sa apara de la mijlocul veacului al XIX-lea (...) In Gazeta de Moldavia a lui Gh. Asachi, in 1850, apare un inceput de roman Tainele inimii, datorita lui M. Kogalniceanu; Istoria lui Alecu, roman neterminat al lui Ion Ghica; Hotii si Gagiul de Alexandru Pelimon; Becur, istoria fondarii Bucurestilor de Alexandru Pelimon; Misterele casatoriei de Constantin D. Aricescu; Mistrele Bucurestilor de George Baronzi; Mistre din Bucuresti de Ioan M. Bujoreanu s.a.
In Romania literara (1885) apar trei romane:
1. Serile de toamna la tara de Alexandru (Alecu) Cantacuzino, in care se descrie viata patriarhala a boierilor moldoveni de altadata.
2. Baptiste Veleli de V.Alexandrescu-Urechia, incercare de roman istoric.
3. Manoil, „roman national” de Dimitrie Bolintineanu, redactat in forma de scrisori. Romanul ne zugraveste cu realism brutal moravurile corupte ale societatii bucurestene din acea vreme, punind sa invinga binele asupra raului. Conceput in atmosfera romantica a timpului, romanul nu e decit prilej pentru autor de a-si spune parerile si sa-si aplice teoriile.
Dupa 7 ani, in 1862, Bolintineanu reia subiectul din Manoil, ii da cadre mai largi, caractere mai aprofundate si concepe romanul Elena care nu e decit o zugravire mai amanuntita a diferitelor clase sociale. Desi fara calitati literare deosebite, romanele lui Bolintineanu, raspunzind unui deziderat sufletesc, au fost mult gustate si citite de generatia timpului. Ele nu prezinta azi decit interes istorico-literar si valoare docomentara. Bolintineanu ramine totusi intemeietorul romanului romanesc.
In acelasi an, 1862, apare romanul lui Nicolae Filimon Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soareci maninca, care inseamna adevaratuzl inceput al acestui gen literar, fiind „cel dintii roman romanesc realizat dupa toate cerintele genului” (Teodor Virgolici, Retrospective literare). El a recreat -; excelind printr-o tehnica de tip balzacian -; atmosfera perioadei istorice de la inceputul secolului al XIX-lea si, prin aceasta, a fixat in literatura romana, dupa opinia unui critic notoriu, „punctul de plecare al romanului” (Eugen Lovinescu).
Adevaratul creator al romanului romanesc modern este Duiliu Zamfirescu. Primul sau roman, Viata la tara, opera din viata boierimii mici de la sfirsitul veacului trecut, ai carei reprezentanti, zugraviti de scriitor cu o simpatie vadita, se inteleg bine cu taranii, pastraza obiceiurile nationale, manifesta sentimente curate si exprima ginduri intelepte, materializate in gesturi si actiuni nobile si memorabile.
Ceea ce dezvaluise Nicolae Filimon in Ciocoii vechi si noi prin pitorescul si odiosul personaj Dinu Paturica, acum infatiseaza Duiliu Zamfirescu printr-un personaj nu mai putin odios, de data aceasta -; din mediul rural, Tanase Scatiu. Romanul Viata la tara e dominat de splendoarea atmosferei cimpenesti, de cumsecadenia relatiilor omenesti dintre Sasa Comanesteanu si fratii ei, carora le-a fost scut in absenta parintilor, etc. (...) Un aer proaspat aduc in roman personajele din popor: taranul Lefter si, indeosebi, baciul Micu. Primul e de o duritate care anticipeaza personajele lui Liviu Rebreanu, al doilea emana lirismul prin care avea sa ne cucereasca mai tirziu Ionel Teodoreanu. (...) Viata la tara poate fi considerata primul roman romanesc cu adevarat reusit, autorul contribuind in mare masura la dezvoltarea prozei analitice romanesti a timpului.
Amintiri din copilarie este opera principala a lui Ion Creanga, avind dimensiunile unei nuvele, dar -; prin cuprinderea unor aspecte ale realitatii satului romanesc al epocii, prin naturaletea, vioiciunea si puterea de generalizare a personajelor si prin arta narativa a scriitorului -; constituie primul roman rural romanesc.
Dintre numeroasele romane ale lui Ioan Slavici (Din batrini, Mara s.a.), cel care va ramine este Mara (1903), in care autorul reuseste sa redea obiectiv si impresionant un capitol de convetuire romano-sasa din Ardeal. El a insemnat o depasire categorica a acelor inceputuri ale romanului romanesc, care au fost Manoil si Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu si Ciocoii vechi si noi ai lui Nicolae Filimon. Mai mult, Mara s-a impus la nivel de capodopera in istoria literaturii noastre, iar Slavici -; intii ca scriitorul numarul unu al prozei ardelene si, curind, ca un prozator de frunte al intregii literaturi romane. Insusi Eminescu scria despre Slavici ca „e inainte de toate un autor pe deplin sanatos in conceptie; problemele psihologice pe care le pune, sunt desemnate cu toata finetea unui cunoscator al naturii omenesti...”.
Garabet Ibraileanu ne-a lasat un frumos roman al amintirilor din copilarie si adolescenta, Adela. Aici autorul se dovedeste un analist neintrecut, iubirea protagonistului romanului, Emil Codrescu, barbat de patruzeci de ani, indragostit de o tinara de numai douazeci de ani, fiind prezentata ca o obsesie de fice clipa. Subiectul este original inainte de toate pentru ca, de obicei, barbatul mai invirsta nu-si face probleme in situatia cind se indragosteste de o tinara; la romani mai curind tinara isi face probleme cind se indragosteste de un barbat cu mult mai invirsta decit ea. Oricum, romanul a avut un succes rasunator la ora aparitiei, confirmind opinia acelor cercetatori literari care considera romanul Adela o capodopera a intregii proze romanesti.
Gala Galaction prin romanul sau cel mai cunoscut Papucii lui Mahmud incearca sa introduca in roman tehnica introspectiei. La baza aceastuia a fost pusa o intimplare autentica din timpul Razboiului pentru Independenta (1877-1878). Trecuta prin viziunea specifica a prozatorului-preot si expusa prin mijloace artistice originale, in primul rind printr-o scrupuloasa analiza psihologica, intimplarea reala a luat forma, proportiile si intensitatea unui impresionant si purificator proces de constiinta. Protagonistul romanului, Savu Pantofaru, in stare de ebrietate, il omoara pe prizonierul turc Mahmud. Abia dupa crima, el ia seama ca papucii mortului erau rupti, iar degetele-i erau degerate. Revenindu-si, Savu constientizeaza crima si incearca un acut sentiment de remuscare, cu atit mai profund, cu cit acesta se dezvaluie pe fundalul unei treribele febre tifoide. O luna intreaga Savu Pantofaru e chinuit de cosmaruri groaznice etc.
Mihail Sadoveanu a lasat o vraja de frumusete in istoria literaturii romane prin romanele sale: Neamul Soimarestilor, Zodia Cancerului sau Vremea Duca-i Voda, Bordeienii, Nicoara Potcoava si, indeosebi, Fratii Jderi.
Romanele scriitorului constituie un intreg univers de istorie nationala, abordata in felul specific si unic al evocarii faptelor si evenimentelor reale intr-o ingemanare fascinanta cu atmosfera de basm si de mit autohton. (...) El a plasmuit cu mijloace proprii o pinza larga a unor timpuri crincene din istoria noastra plina de nevoi si de singe, „unul din cele mai reusite artistic dintre romanele (sale) istorice” zicea Nicolae Manolescu despre romanul Zodia Cancerului sau Vreamea Duca-i Voda.
Concluzia e ca Mihail Sadoveanu si-a creat un tarim de creatie personal si specifiv, in care s-a miscat cu arta si dragoste netarmuita pentru poporul roman, faurindu-si totodata un arsenal de mijloace artistice, la fel de specifice. (...) Cu toate ca n-a simtit prea acut necesitatea modernizarii radicale a literarurii nationale, ca Camil Petrescu ori Hortensia Papadat-Bengescu, - Mihail Sadoveanu are locul sau -; unic si absolut specific -; intre clasici si moderni.
Evolutia romanului continua cu Liviu Rebreanu in romanele Ion si Rascoala. Aici autorul a rasplamadit din nou, in mod original si captivant, un subiect care fusese deseori explorat, a dat friu liber unor tendinte reale si puternice ale oamenilor si vietii supuse investigatiei artistice, a coborit in tainitele inimilor personajelor, desferecind energii pina atunci abia intuite, a asimilat creator experienta unor scriitori ilustri care abordasera tema taraneasca -; Balzac, Maupassant, Zola etc. -; si a reusit, la 25 de ani dupa rascoalele din 1907, sa realizeze o expresie veridica, fara precedent in literatura romana, a sufletului taranului exploatat si a puterii lui in situatiile-limita ale existentei sale. (...) Nu pot sa nu mentionez aspectul deosebit al fenomenului Rebreanu asupra literaturii basarabene, drept care Alexandru Burlacu editeaza studiul Momentul Rebreanu in romanul anilor ’30.
Romanul romanesc interbelic a fost unul revolutionar, in sensul deschiderii sale catre forme artistice inedite, corespunzatoare sensibilitatii noii perioade istorice.
Aceiasi scriitori care dadusera opere de un epic pur si dens, ca Liviu Rebreanu, in Ion si Rascoala, incearca formula romanului de profunda analiza psihologica (Padurea spinzuratilor, Ciuleandra) si pe cea a ideii metafizice privind transferul sentimentelor in timp (Adam si Eva).
Totodata, se afirmau prin opere propriu-zise si prin studii cu functie de manifest scriitori de tipul lui Camil Petrescu cel din Noua structura si opera lui Marcel Proust, Modalitatea si tehnica romanului politist si din alte articole si eseuri vizind stringenta necesitate a modernizarii literaturii.
In acest context „lirismul pur” al romanelor lui Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul, Logodnicul, Fecioarele despletite, Concert din muzica Bach, Drumul ascuns, Radacini, Straina) se bazeaza pe inconstientul ca imbold primar si tainuit al reactiilor, gesturilor, atitudinilor si, in fine, al actiunilor noastre. Prozatoarea pune inconstientul in relatiile lui firesti cu fenomenele patologice obscure si aberante, facind distinctia necesara intre trupul omului, vazut de toata lumea, si acel trup sufletesc, a carui viata se desfasoara in adincimi nebanuite. Schimbarea directiei prozei sale de la realitatea satului la aceea a orasului a fost, deci, insotita in chip fericit de explorarea inconstientului personajelor, sursa principala a vietii duble a acestora. A fost descoperirea intuitiva de catre Hortensia Papadat-Bengescu a unei modalitati epice noi in literatura romana a secolului al XX-lea, modalitate consonanta cu fibrilele cautari si cu importantele realizari ale marii proze europene.
Mateiu I. Caragiale prin romanul sau Craii de Curtea-Veche si a personajelor acestuia Pasida, Pantazi, Pirgu, constituie, laolalta, o imagine enigmatica si fascinanta a unei epoci trecute si a unei lumi in putrefactie, recreata printr-un limbaj si printr-un stil adecvat boemilor dezmatati ai timpului si tendintei de modernizare a prozei romanesti. E o tendinta resimtita sau abia intuita de Mateiu I. Caragiale cind imbratisa tehnica tainei si, implicit, a ambiguitatii, propunindu-i cititorului o literatura in care realisticitatea verificabila istoriceste se lasa lesne si chiar insistent cutreierata de libertatea gindirii si expresiei, de elementul fantastic si de cel inefabil, altfel zis -; o literatura de tip baroc, termenul din urma fiind sinonim cu „extravagant, bizar, absurd”, iar semnele concrete ale literaturii de tip baroc fiind „dezlantuirea fanteziei si a imaginatiei, gustul pentru fantastic, fascinatia senzorialitatii, exaltarea afrodisiaca a naturii, eliberarea de orice fel de reguli (...), exprimarea intr-o limba innoita a noii imagini despre timp si spatiu...” (Dictionar de termeni literari).
Alt romancier, ridicat dupa razboi, este Cezar Petrescu. Primul sau roman este Intunecare. E romanul generatiei care a facut razboiul pentru intregirea neamului, care si-a dat generos contributia de singe, dar care nu si-a primit rasplata cuvenita. In acest roman, Cezar Petrescu a patruns cu mult spirit de intuitie toate aspectele vietii romanesti din timpul si dupa razboiul mondial, creind astfel o grandioasa fresca a acelei societati din acel timp.
Deschizator de drumuri in romanul romanesc a fost si Camil Petrescu, descendent din Marcel Proust prin desele intreruperi ale firului naratiunii si prin revenirile personajelor la trecutul lor, generate de desfasurarile imprevizibile ale memoriei. De aici nenumarate digresiuni de la linia trasata deja a naratiunii, impresia de haos al aducerilor aminte ale personajelor, fluxul memoriei. „Dosare” ori „procese-verbale de existenta”, romanele sale sunt, ca si ale Hortensiei Papadat-Bengescu, profun psihologice. Altceva e ca el procedeaza, fireste, in alt mod decit autoarea Concertului din muzica de Bach. Dupa cum se vede si din eseul Noua structura si opera lui Marcel Proust, el pune accentul pe „autenticitate”, „concert”, „semnificatie” si „substanta”. Un postulat al docrtinei sale estetice este: „Eu nu pot vorbi onest decit la persoana intii”. Obiectivitatea fictiva a romanului traditional este negata, naratiunea epica este incredintata unui personaj subiectiv, partial, „deformator” al realului. Abandonarea formulei il duce -; ca si pe Hortensia Papadat-Bengescu -; la noi tehnici romanesti.
Astfel, in Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi autorul nu imagineaza, nu „gindeste”, ca in romanul obiectiv, ci -; in consens cu incitanta constructie epica In cautarea timpului pierdut a lui Marcel Proust -; intra direct in concret, in „feliile de viata”, in fluxul de neretinut al memoriei si al constiintei personalului, acesta -; si nu realitatea obiectiva -; fiind unica realizare „concreta”, „autentica”, „semnificativa” si „esentiala”. In locul personajelor prezentate „obiectiv” in actiuni la fel de „obiective”, in locul subiectului clasic -; cu expozitiune, nodul actiunii, desfasurarea acesteia etc. -; Camil Petrescu se foloseste de memoria involuntara ca instrument unic de prezentare a realitatii concrete, originare. Lantul subiectiv si spontan al amintirilor involuntare, colorate afectiv, se desfasoara liber, de aceea frazele iau lungimi neasteptate, autorul permitindu-i naratorului abateri de la scrisul „obiectiv” ingrijit sau dechisit.
Nume de mare romancier contemporan si-a creat Ionel Teodoreanu. Primul sau roman in 3 volume, La Medeleni, a stirnit vilva. In acest roman, I. Teodoreanu ne prezinta cu adevarata arta de maestru povestea unei generatii din cea mai frageda copilarie pina la maturitate. S-a dovedit un minunat evocator al vietii si al felului de a gindi al copiilor. Scrisese intr-o limba extraordinar de colorata, intr-un stil metaforic, romanele lui I.Teodoreanu sunt o deosebit de reusita monografie, pina acum absenta in literatura noastra, a sufletului de copil.
George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin Enigma Otiliei el aduce o viziune originala, moderna, situat intre traditie si inovatie. Imbina cu o suplete foarte deosebita tehnicile balzaciene cu viziunile realiste, elemente ale romanului modern: introspectia, finetea, luciditatea si precizia analizei psihologice; interesul pentru elemente contradictorii, tulburatoare si derutante, pentru involutii, degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublarea constientei), pentru studiul consecintelor ereditatii, toate intra in sfera modernului.
Intreaga epoca a anilor 1936-1948 invie sub pana maiastra a lui Mircea Eliade. In romanele sale Maitreyi, Romanul adolescentului miop, Noaptea de sinziiene, autorul insista asupra proceselor obscure, dedublarii personajului, modalitate indispensabila prozei moderne si cu concursul jurnalului, un al treilea elemen al prozei moderne. (...) Romanul reprezinta una din reusitele prozei artistice a lui Mircea Eliade, in primul rind datorita multidudinii de semnificatii pe care le cuprinde, datorita caracterului sau de opera aperta, lasind libera calea spre diverse interpretari.
Continuind traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreanu, Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare.
Astfel, in Morometii, Marin Preda exceleaza in oralitate, incarcata cu ironie subtila, alternind si topind laolalta stilul direct cu stilul indirect, dind profunzime gindului omenesc. Se remarca o rara dexteritate a folosirii simultane a timpurilor verbale care amplifica perspectiva narativa; viziunea scenica, folosirea dialogului, a simtului comic si tragic, adinca observatie psihologica contureaza un mare prozator, realist-psihologic si social, cu totul original. Un scriitor si un roman modern.
Dintre scriitorii basarabeni care au cultivat romanul trebuie mentionat Vasile Vasilache (Povestea cu cocosul rosu), Ion Druta (Povara bunatatii noastre), Vladimir Besleaga (Zbor frint, Acasa), Aureliu Busuioc (Singur in fata dragostei), L. Istrati (Tot mai departe), Serafim Saka (Vamile) s.a.
Adresa e-mail: eugen_frunza@mail.md