Nascut la 5 august 1922 , Marin Preda urmeza clasele primare in satul natal , continuand studiile la Abrud , Cristur - Odorhei ,si apoi la Bucuresti. j8v13vc
Debutul literar are loc in ziarul "Timpul" cu o schita, participa la cenaclul literar lovinescian "Sburatorul" si este secretar de redactie la "Evenimentul zilei". Volumul de nuvele "Intalnirea din pamanturi", este debutul sau editorial, in anul 1948.
Tema predilecta a operei lui Marin Preda este cea rurala, reprezentata de satul romanesc din Campia Dunarii, ilustrat prin familie, taranime si drama ei istorica, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relatia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umana, demnitatea. De la "Ion" al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atat de puternic despre lumea taraneasca. Valoarea de exceptie a "Morometilor" consta in densitatea epica , in profunzimea psihologica si in problematica inedita a satului romanesc ante si postbelic, surprins la raspantia dintre doua oranduiri sociale.
Volumul I apare in 1955, Marin Preda documentandu-se si gandind indelung (de prin 1948) la "universul morometian" pe care l-a conturat in roman. Crezul literar al lui Marin Preda s-ar putea restrange semnificativ la fraza cu care prozatorul isi incepe romanul "Marele siguratic" din 1972: "Un taran daca vine la Bucuresti, tot taran cauta".
Al doilea volum din "Mormetii" a aparut la o distanta de 12 ani fata de primul, in anul 1967, reluand personajele principale, adaugandu-le altele noi, urmarindu-le evolutia destinului pana in deceniul al saselea.
Marin Preda a reusit, totusi, sa dea celor doua volume o unitate de reconstituire a imaginii vietii taranului roman inainte si dupa al doilea razboi mondial.
Autorul incepe al doilea volum cu o intrebare, la care n-are cine sa-i raspunda: "In bine sau rau se schimbase Moromete?".

Romanul prezinta simbolica destramare a unei familii de tarani din Campia Dunarii, in anii din preajma celui de-al doilea razboi mondial. Desi difera modilatatea artistica si problematica celor doua volume, romanul este unitar, deoarece principalele personaje sunt urmarite pana la finalul deceniului al-VI-lea si se reconstituie imaginea satului romanesc intr-o perioada de criza, inregistrand transformari ale mentalitatilor si ale institutiilor.
Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se determina reciproc, asa cum se intampla in romanul "Ion" al lui Rebreanu. Exista aici un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat, care evolueaza paralel.
Un destin priveste conflictul dintre Tudor Balosu si fiica lui, Polina, pentru ca aceasta "fuge" cu un baiat sarac din sat, Birica, cu care tatal nu e de acord. Vasile Botoghina se cearta cu Anghelina, navasta lui,deoarece el este bolnav de plamani si ar vrea sa vanda un lot de pamant pentru a avea bani ca sa mearga la sanatoriu, sa se trateze. Drama familiei Tugurlan este ca facusera 7 copii in 13 ani si in fiecare an puneau o cruce "proaspata" la stalpul portii, tragedie care il face agresiv in viata, certaret, se bate cu fiul primarului, cu seful de post si ajunge si la inchisoare.
Romanul incepe cu intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete, impreuna cu cei trei fii, autorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala - aceea a cinei - cu o simplitate desavarsita a miscarii personajelor, ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.
Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita din copii proveniti din alte casatorii, este o "familie hibrida", generatoare de conflicte in interiorul ei, "prin ignorarea realitatilor sufletesti individuale": Ilie Moromete , tatal, cu zece ani mai mare decat sotia lui, Catrina, venise in a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca un baiat, Niculae, mezinul de 12 ani.
Morometii se afla la cina, stransi "in tinda", in jurul unei mese mici, joase si rotunde, "pe niste scaunele cat palma", asezati "unul langa altul, dupa fire si neam". Cei trei frati vitregi stateau spre partea dinafara tindei,"ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece", in partea dinspre vatra , aproape de oalele cu mancare statea "intotdeauna" Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, "copii facuti cu Moromete".
Taierea salcamului este o alta scena memorabila a romanului atat prin maiestria construirii ei din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvintele expresive, dar si prin simbolistica dramatica, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar si al satului traditional, ramas parca fara aparare: "…acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si campia napadeau imprejurimile". Salcamul taiat facea parte din viata familiei Moromete, dar si din existenta satului, "toata lumea cunostea acest salcam".

Moromete "joaca" scena "foncierii" cu o gama inepuizabila de tertipuri, incercand sa scape si de data aceasta de agentii veniti cu colectarea taxelor. Gesturile, vorbele rastite, agitatia lui fara rost construiesc un moment unic in literatura. Desi era singur acasa, Moremete striga la toti ai casei ("Catrino,ia, fa, secerile astea", "Paraschive, nu vezi ca furca aia sta acolo langa gard de cinci saptamani!"), pentru a parea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decat cele pentru care venisera cei doi agenti, pe care-i ignora cu desavarsire, apoi se intoarse brusc "pe calcaie si striga: "-N-am!"
Scena secerisului prezinta aspecte din viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a obiceiurilor si ritualurilor statornicite aici din timpuri stravechi. Secerisul are reguli precise impuse de traditia strabuna: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste recoltarea granelor, masurand cu pasul partile de loc pe care va trebui sa le duca fiecare secerator la capat, apoi "incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma", iar tatal leaga snopii si-i aseaza in clai.
Monografia satului este completata in afara celor relevate, prin ilustrarea catorva obiceiuri si datini populare: jocul baietilor cu bobicul, aldamasul baut dupa vinderea salcamului, chemarea fetelor la poarta prin fluieratul flacailor, jocul calusarilor in curtea lui Balosu realizeaza o imagine sugestiva a spiritualitatii taranesti, a satului interbelic din Campia Dunarii. Viata oamenilor este legata direct de cea a animalelor, care devin uneori adevarate personaje in roman, avand nume si participand la intamplari. Oaia Bisisica il enerveaza peste masura pe Niculae, cainele Dutulache fura branza pusa pe masa pentru cina familiei, caii sunt ingrijiti cu drag de baietii mai mari, restul orataniilor fiind mereu in preajma oamenilor prin zgomote specifice.

Rescriind de mai multe ori al doilea volum, prozatorul a reusit sa dea celor doua parti o anumita unitate, incat astazi nu mai putem vorbi de ele ca doua romane oarecum deosebite ca problematica si modalitate, ci de unul singur, in care se reconstituie imaginea unui univers si a unei civilizatii aflate la rascruce. In centrul partii a doua a romanului nu se mai afla satul traditional si nici Ilie Moromete, taranul care crede pana la capat in durabilitatea lumii si mentalitatii lui specifice; scena e ocupata acum de o istorie noua, adeseori violenta, in care se transforma radical structurile de viata si de gandire ale taranilor. Romancierul urmareste viata acestui sat nou in doua momente istorice succesive: reforma agrara din 1945 cu prefacerile pe care ea le aduce si transformarea "socialista" a agriculturii dupa 1949, fenomen abuziv si extraordinar de violent cu taranimea.
Conflictul dintre Moromete si fiii lui trece in planul al doilea. Conflictul principal opune acum o mentalitate traditionala, a taranului care-si lucreaza singur ogorul, si o mentalitate noua, impusa, colectivista.
Ilie Moromete. Caracterizare.
Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau, Tudor Calarasu, modelul sau literar: "scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata".
Autorul isi incepe romanul prin analiza pozitiei Mormetilor in jurul mesei, reliefand conflictul dintre vechea structura a familiei si noua realitate sufleteasca. Eroul este portretizat in miscare si se contureaza prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient sa stea pe stanoaga sau sa iasa la drum, pornind undeva spre mijlocul satului, si spectacolul incepe.
Scena care-l defineste profund, tocmai pentru ca sintetizeaza epic pozitia lui Moromete in relatie cu o colectivitate umana reprezentativa pentru mediul sau de viata, se petrece in poiana fierariei lui Iocan, unde taranii, gatiti ca de sarbatoare, se aduna sa discute, cu un inimitabil umor, politica. Simpatia spontana cu care este intampinat Moromete, faptul ca discutiile nu incep fara el, greutatea cuvantului sau dovedesc ca prestigiul lui e real si recunoscut. Sociabilitatea, inteligenta, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplatiei fac din el un taran neobisnuit, un observator si un moralist.
Scena foncierii este relevatoare pentru disimularea personajului, el stapanind arta de a-si desincroniza in mod voit gandurile si vorbele, de a mima gesturi si opinii false pentru a se distra pe seama prostiei, a ingamfarii si a limbajului partenerului sau, pur si simplu, pentru a se ascunde pe sine. Intrand in curte trece pe langa cei doi agenti fiscali ca si cand acestia n-ar exista, striga suparat la o Catrina invizibila, aflata de fapt la biserica, si la un Paraschiv inexistent. Dupa ce-i innebuneste bine prin aceasta manevra de ignorare, se intoarce spre ei si le striga: "N-am!".

Dismulatia lui Moromete nu este numai o reactie defensiva, ea devine o a doua natura, pentru ca, desi un tip sociabil, de o mare curiozitate intelectuala constructiv in intentii, are un comportament bizar, mascat. Adevarata lui fire trebuie dedusa din gesturi si reactii care o contrazic. Celor din jur "le apare ca un om sucit, cu toane, imprevizibil, inchis intr-o meditatie a sa obscura si impenetrabila".
Atitudinea lui Moromete creeaza un fenomen de instrainare, de o dureroasa intensitate, observabil mai ales in relatiile lui cu cei 6 copii. El ii iubeste si le vrea binele, dar isi cenzureaza orice induiosare fata de ei. Serbarea scolara la care Niculae ia premiul intai ii provoaca pentru prima data nevoia de a-si transmite afectiunea in mod direct dar nu-si gaseste gesturile cuvenite.
Pentru Mormete, pamantul inseamna demnitate sociala si umana, bucuria de a fi liber, independent, mai inseamna sansa de a te gandi si la altceva decat ziua de maine, posibilitatea de a privi viata nu neaparat ca spectacol, ci ca pe un lucru de al carui secret trebuie sa te patrunzi, sa te uiti la oameni, la soare, la tot ce exista.
Drama lui Moromete se declanseaza intr-un timp istoric anumit, cand puterea banului il pune pe taran in situatia de a face din productia sa o marfa. Banul inseamna un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete ca el, cu pamantul si copiii lui, poate continua sa traiasca linistit. El vede ca taranul este atras intr-o cursa despre care nu stie incotro duce. Nelinistea unei asemenea perspective incerte il determina pe erou sa ramana pe pozitia lui pana la sfarsit.
Volumul intai nu este numai romanul lui Ilie Moromete. Multe planuri se desfasoara fara el, pentru a arata ca satul exista si in afara lui Moromete. Marin Preda are nevoie de imaginea mai larga a satului ca sa potenteze, dar sa si relativizeze drama eroului, sugerand si alte trasee ale existentei.
In partea a doua a romanului, desi a cunoscut o perioada de prosperitate si si-a refacut averea, Moromete nu se mai poarta ca inainte si ia hotarari care il coboara in ochii familiei. Ii interzice lui Niculae sa mai frecventeze scoala, continua sa nu treaca pamantul si casa pe numele Catrinei,in schimb merge la Bucuresti sa le propuna celor trei fii sa se intoarca in sat, sa le dea lor tot.

Ilie Moromete intra intr-o zona de umbra, autoritatea lui in sat se diminueaza, familia nu-l mai asculta, vechii lui prieteni au murit sau l-au parasit, noii prieteni, Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel, ii par mediocrii, el insusi are impresia ca nu mai gaseste nici un om in stare sa glumeasca inteligent. Aceasta este o epoca de tranzitie, cand Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina cand totul va fi iremediabil pierdut pentru el. Se impune, in schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte, care-si paraseste si el, ca si fratii mai mari, dar in alt mod, conditia de taran, fiind hotarat sa realizeze o existenta si o atitudine care sa-l indeparteze de greselile tatalui sau.
Ilie Moromete nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie "sa dispara". Ideea nu numai ca-l deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o scena de mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batranul, udat de o ploaie repede de vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in alta parte a satului se pun la cale schimbari hotaratoare pentru destinul taranimii: "Pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!".
In ultimele capitole ale cartii, Mormete dispare ca personaj si tot ceea ce se intampla se desfasoara fara el si in afara constiintei sale, intra intr-o lunga si definitiva intunecare. Putinii ani care i-au mai ramas ii traieste in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el, nu inainte de-a exclama cu o trufie pe care ar vrea s-o pastreze si dincolo de moarte: "Domnule…eu totdeuna am dus o viata independenta!".

Marin Preda este un prozator care se supune obiectului, temei, personajului. Sigura lui grija este sa fie exact, sacrificandu-si o eventuala dragoste pentru scrisul frumos, refuzand mestesugul stilistic. Cuvintele au o valoare functionala, ele trebuie doar sa comunice cu precizie intentia scriitorului. Stilul acesta nu este insa lipsit de expresivitate si de farmec. Textul este dominat de verbe, ceea ce denota caracterul narativ al stilistului. Verbele intra intr-un joc subtil de relatii temporale - prezentul, perfectul simplu, imperfectul - care ingaduie individualizarea si identificarea mai multor actiuni simultane. Aparitia celor trei gerunzii din final nu este nici ea lipsita de semnificatie, geruziul fiind modul unei actiuni in desfasurare.
Se observa numarul mare de propozitii subordonate. Actiunea principala intra in relatii multiple si complexe, uneori foarte subtile. Frazele cuprind adeseori propozitii care apartin unor planuri de expresie complet diferite, cum ar fi planul naratorului si al vorbirii directe a personajului, fara sa se marcheze prin mijloace gramaticale sau pri semne de punctuatie trecerea de la un plan la altul. Oralitatea nu este produsul mecanic al copierii limbajului taranesc; Marin Preda nu e deloc un naturalist, in ciuda unor cruditati verbale. El prelucreaza, stilizeaza vorbirea taraneasca, urmarind un efect artistic.
Dupa modul de constructie sintactica a frazelor, stilul lui Preda e intrucatva diferit in cele doua volume.
• Primul se caracterizeaza printr-o folosire mai accentuata a stilului indirect liber, precum si printr-o tehnica normala de imbinare a stilului direct cu cel indirect; normala, in sensul folosirii tuturor procedeelor gramaticale care indica trecerea de la un stil la altul.
• In volumul al doilea domina stilul direct al autorului, care, topind in fluxul sau toate celelalte forme de exprimare, da gandirii o coerenta si o fluenta remarcabile.
In sfarsit, din punct de vedere stilistic, textul este alb, lipsit de podoabe. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu si numai arareori capata si un sens figurat, dar atunci ele produc fie un vag ecou liric intr-o proza total antilirica, ca in constructia "apa se scurgea la vale cantand", fie o reverbatie misterioasa a ideii, ca in constructia "prizonier parca fara scapare al elementelor si al lui insusi", metafora care inchide simbolic istoria unui destin prins parca intr-un cerc al fatalitatii.
Romanul "Morometii" aduce elemente de o neta originalitate: propune un univers satesc autonom, fara ecouri din Slavici, Creanga, Sadoveanu sau Rebreanu; impune alaturi de taranul acestora un alt tip de taran, de egala viabilitate artitica, cu un comportament si o problematica specifice; da prozei taranesti o dimensiune psihologica profunda; consolideaza orientarea realista si un stil propriu, pregnant, in care fomele oralitatii coexista cu cele scriptice, exprimarea populara cu cea intelectuala, neologistica.