c6j4jq
Frunza verde meri cretesti,
In oras la Bucuresti,
L-ale case mari domnesti
De se vad in Stoienesti,
Mandra masa e intinsa
Si de mari boieri cuprinsa.
Tot boieri de-a ostilor,
Puterea domniilor
Si groaza dusmanilor.
Iar in capat cine sede?
Stefanita Domn se vede,
Dar nici bea, nici veseleste,
Ci cu ochii lung priveste
La copila Dihului,
Surioara Mihului,
Mihului voinicului
Din valea Cobiului.
Ca e mandra ca o floare,
Si de ochi fermecatoare,
Si de suflet iubitoare,
Unde-o vede Domnul moare!
„Copilita, dragulita,
Cu san alb de porumbita,
Umple cupa mea de vin,
Tie, draga, s-o inchin
S-apoi canta-mi viers de dor
Cu glas dulce, rapitor,
Canta-ti, draga, cantecul,
Ca mi-e drag ca sufletul!“
Copilita se inchina
Ca o floare de gradina
Si-i intinde-o cupa plina,
Apoi zice incetisor
Un viers dulce, plin de dor:
„Frunza verde stejarel,
Am un frate voinicel
Si ma tem amar de el!
Frunza verde mar domnesc,
Am un Domn care-l iubesc
Si de dansul ma-ngrijesc.
Vai de mine’ cum sa fac
Pe-amandoi sa mi-i impac,
Sa-mi fie traiul pe plac!“
Copilita nu sfarsea
Si Domnul astfel graia:

„Copilita, mandrulita,
Cu san alb de porumbita,
Nu mai plange, ca-n curand
Implini-voi al tau gand.
Voi, boieri ce ospatati,
Stati si nu mai inchinati,
Cuvantul sa-mi ascultati
Toti calari si inarmati
Cu sageti, cu buzdugane,
Si la braie cu arcane,
Ca sa mergem despre soare
Sa facem o vanatoare
Dupa ursi si caprioare,
Dupa pasari galbioare
Ce sunt bune de mancare
Si placute la cantare!“

Cand de zi se lumina,
Boierii se aduna

Si pe cai incaleca,
Si cu Domnul toti pleca,
Inspre munti la vanatoare,
Dupa ursi si caprioare,
Dupa pasari galbioare.
Si mergeau, frate, mergeau
Pan-in munti ca ajungeau,
Iar cand soarele-apunea,
Iata ca se intalnea
C-un cioban cu fluieras

Si cu port de oltenas.
Domnu-n cale-i se oprea
Si din gura-asa graia:
„Ciobanas cu fluieras,
Puisor de oltenas,
Cunosti calea codrului
De prin muntii Crisului?
Cunosti fagul Mihului
Din codrul Cobiului?“
„Cunosc calea codrului
Pana-n fundul fundului,
Stiu si fagul Mihului
Din codrul Cobiului“.
„De stii locurile bine,
Nu ma-i duce tu pe mine?“
„Ba, te-oi duce eu pe tine
De-i lasa tu ostile
Sa-mi pazeasca oile,
Ca de-oi pierde-o mielusea
Oi slugi un an pe ea,
Si de-oi pierde un mielusel
Oi slugi doi ani pe el“.
Domnul ostile lasa,
Cu ciobanul se lua,
Singur, singur, singurel
Pe o zare de muncel.
Iar ciobanul se-ndrepta
Catre munti si mi-l purta
Pe carari si pe potici
Ce-s calcate de voinici,

Prin hatis, prin carpinis,
Unde nu-i loc de carnis,
El mergea, frate, mergea
Pan’ ce-n codru ajungea
Drept la fagul Mihului,
Lacasul voinicului.
Cand de fag s-apropia,
Ciobanasul se oprea
Si din gura-asa graia:
„Iata fagul Mihului,
Mihului voinicului!
Iar pe Mihul daca-l vrei,
Cata drept in ochii mei!“

Domnul drept la el cata,
Ochii lui se incrunta.
Iar ciobanul se schimba,
Gluga lui isi arunca
Si deodata se-arata
Cu zelar, cu buzdugan,
Cu haine de capitan.
Apoi drept la Domn cata
Si-n glas mare cuvanta:
„Alei! Doamne din domnie!
Ieri ai fost dat la betie;
Astazi venisi la trezie,
Dar n-ai prins la cumintie.
Ce pacate te-au impins
Palosul de ti-ai incins?

Fostu-ti-a sila de tine
De te-ai luat dupa mine.
Ori ca nu te-ai saturat
Pe-a mea sora c-ai furat
Si-ai facut cu ea pacat
Far-a te fi cununat?
Dar gandit-ai ca pacatul
Isi urmeaza vinovatul
Si ca-n lume orice fapta
Are fapta si rasplata?“
Si cum sta si cum zicea
O frunza de fag smucea
Si-ntre buze o punea
Si suna hotis din ea.
Frunza-n patru ca plesnea,
Codrul negru clocotea,
De-un lung chiot chiotea,
De-un greu tropot tropotea,
S-imprejuru-le deodata
Se ivea o mandra ceata,
O ceata de voinicei,
Lotri, puisori de zmei,
Cu caciule stogosate,
Cu chebe rosii pe spate,
Si mustati de varvaric
Cum sta bine la voinic.
Langa el cat ii zarea,
Mihul astfel le graia:
„Fratii mei, neferii mei,
Lotri, puisori de zmei!

Il vedeti voi pe ist om?
El e mare, caci e Domn,
Dar, cat e de Domn si mare,
Minte coapta inca n-are!
Hai, copii, de mi-l luati,
Prin sabii sa-l fluturati,
Dar nimic sa nu-i stricati,
Cale buna sa-i lasati,
Ca de-i Domnul priceput
E destul cate-a vazut
Ca sa afle, ca sa stie:
Cu Mihul nu-i de glumie!“
Domnul pe ganduri cadea
S-apoi astfel raspundea:
„Mihule, bujorule,

Frate, fratiorule!
Eu la mana ti-am picat,
Tu de moarte m-ai scapat.
Cand la mana mi-i pica,
Eu de moarte te-oi scapa.
Vina maini tu la domnie
Ca sa vezi o cununie,
Cununia Domnului
Cu sora voinicului,
S-o fac mie sotioara,
S-o fac tie Domnisoara!“
Astfel Domnul cuvanta,
Si din codru se-nturna,
Iara codrul rasuna:
„Sa traiesti, maria ta!“

Constantin Brancovanul
Brancovanul Constantin1,
Boier vechi si domn crestin,
De averi ce tot strangea
Sultanul se ingrijea
Si de moarte-l hotara,
Caci vizirul il para.
Intr-o joi de dimineata,
Zi scurtarii lui de viata,
Brancovanul se scula,
Fata blanda el spala.
Barba alba-si peiptana,
1 Constantin Brancovanul a domnit 26 ani in Tara Romaneasca si a fost ucis de turci in 15 august 1714 la varsta de 60 ani. Sincai scrie in Cronica romanilor ca odata cu Brancovanul au pierit patru feciori ai lui carora el le-a grait astfel in ora mortii: „Iata, toate avutiile si orice am avut, am pierdut! Sa nu ne pierdem
incai sufletele... Stati tare si barbateste, dragii mei! sa nu bagati seama de moarte.
Priviti la Hristos, mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit. Credeti tare intru aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta voastra pentru viata si lumea aceasta...“ etc.
„Apoi, adauga Sincai, aceste zicand el, porunci imparatul de le taiara capetele,
intai ale feciorilor, incepand de la cel mai tanar, si mai pe urma a taiat capul lui
Constantin Brancovanu, si aruncara trupurile in mare: si crestini, dup-aceea, aftandu-le, le-au astruncat la Patriarhie.“
1 Mustafa Pasa care era imbrohor.
La icoane se-nchina,
Pe fereastra-apoi cata
Si amar se spaimanta!
„Dragii mei, cuconi iubiti!
Lasati somnul, va treziti,
Armele vi le gatiti,
Ca pe noi ne-a-nconjurat
Pasa cel neimpacat1
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cat de tari!“
Bine vorba nu sfarsea,

Turcii-n casa iurusea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Si-i duceau de-i inchideau
La Stambul, in turnul mare1
Ce se-nalta langa mare,
Unde zac fete domnesti
Si soli mari imparatesti2.
Mult acolo nu zacea,
Ca sultanu-i aducea
Langa foisorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brancovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevar e c-ai chitit
Pan-a nu fi mazilit,
Sa desparti a ta domnie
De a noastra-mparatie?
Ca de mult ce esti avut,
Bani de aur ai batut3
Far-a-ti fi de mine teama,
Far-a vrea ca sa-mi dai seama!“
„De-am fost bun, rau la domnie,
1 Prin turnul mare se intelege negresit cetatea numita de turci Edicale, ridicata pe malul Marii de Marmara in capatul orasului Stambul, si pe care europenii o numesc Sapte turnuri.
2 Cand nastea vreo neintelegere serioasa intre sultan si puterile europene, se
inchideau ambasadorii straini in cetatea Edicale, pana la sfarsitul certei sau a razboiului.
3 Intre parile trimise la Poarta in contra Brancovanului era si aceasta, ca batuse moneda de aur in Ardeal, de cate doi si pana la zece galbeni una.

Dumnezeu singur o stie;
De-am fost mare pe pamant,
Cata-acum de vezi ce sant!“
„Constantine Brancovene!
Nu-mi grai vorbe viclene.
De ti-e mila de copii
Si de vrei ca sa mai fii,
Lasa legea crestineasca
Si te da-n legea turceasca.“
„Faca Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toti de ne-ti taia,
Nu ma las de legea mea!“
Sultanul din foisor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelati veneau curand,
Sabiile fluturand,
Si spre robi daca mergeau,
Din cuconi isi alegeau
Pe cel mare si frumos,
Si-l puneau pe scaun jos,
Si cat pala repezea,
Capul iute-i reteza!

Brancovanul greu ofta
Si din gura cuvanta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Cei gelati iarasi mergeau
Si din doi isi alegeau
Pe cel gingas mijlociu,
Cu par neted si galbiu,
Si pe scaun il puneau
Si capul ii rapuneau!
Brancovanul greu ofta
Si din suflet cuvanta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Sultanul se minuna:
Si cu mila se-ngana
„Brancovene Constantin,
Boier vechi si domn crestin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ti i-ai pierdut,
Numai unul ti-a ramas.
Cu zile de vrei sa-l las,
Lasa legea crestineasca
Si te da-n legea turceasca!“
„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Crestin bun m-am nascut eu,
Crestin bun a muri vreu...
Taci, draguta, nu mai plange
Ca-n piept inima-mi se frange,
Taci si mori in legea ta
Ca tu ceru-i capata!“
Imbrohorul se-ncrunta,

Gelatii se nainta
Si pe blandul copilas,
Dragul tatei fecioras,
La pamant il aruncau
Si zilele-i ridicau.
Brancovanul greu ofta
Si cu lacrimi cuvanta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Ii bocea, ii saruta,
Si turband apoi striga
„Alelei! talhari pagani!
Alei! voi feciori de caini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-ati pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Sa fie pe gandul meu
Sa va stergeti pe pamant
Cum se sterg norii la vant,
Sa n-aveti loc de-ngropat,
Nici copii de sarutat!“
Turcii crunt se otereau
Si pe dansul tabarau,
Haine mandre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tavaleau,

Si de-un paltin o legau
Si razand asa strigau:
„Brancovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Casca ochi-a te uita

De-ti cunosti tu pielea ta?“
„Caini turbati, turci, lifta rea!
De-ti manca si carnea mea,
Sa stiti c-a murit crestin
Brancovanul Constantin!“

Cantecul lui Mihai Viteazul
Auzit-ati de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i pasa de sultan?
Auzit-ati de-un viteaz
Care vesnic sade treaz
Cat e tara la necaz?
Auzit-ati de un Mihai
Ce sare pe sapte cai
De striga Stambulul vai?
El e Domnul cel vestit
Care-n lume a venit
Pe luptat si biruit.
Spuie raul cel oltean,
Spuie valul dunarean
Si codrul calugarean
1 Acest cantec l-am gasit scris intr-o psaltire foarte veche din biblioteca manastirii Neamtului. Dedesubtul cantecului erau urmatoarele cuvinte scrise cu slova calugareasca: „Scrisu-s-au acest viers batran de mine, ieromonahul
Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit si l-am invatat de la raposatul bunul meu, Stoian Jolde armaselul“.
Cate lupte au privit,
Cate osti au mistuit
Cate oase-au inalbit?
Multi ca frunzele de brad,
Ca nisipul de pe vad,
Ca gemetele din iad!
Spuie corbii muntilor
Si fiarele codrilor
Care-a fost nutretul lor?
Fost-au lesuri tataresti
Si turcesti si unguresti
Date-n sabii romanesti!
Alelei! Mihai, Mihai!
Caci de noi mila nu ai,
Sa ne scapi de-amar si vai!1