m2i19iy
Tudor Arghezi. Aparitia volumului de poezii Cuvinte potrivite al lui Tudor Arghezi (n. 1880) domina productia poetica a epocii intregi; pornita in plin samanatorism, Linia dreapta dateaza din
1904, ignorata mai mult decat contestata de critica oficiala, darz sustinuta de un numar restrans de admiratori, ei insisi poeti si, in genere, imitatori, i-a trebuit poeziei argheziene douazeci si cinci de ani pentru a fi adunata intr-o carte pretuita de toti cunoscatorii, fara a fi intrat insa cum se cuvine in constiinta publica. Inca de la inceput trebuie indicat caracterul de complexitate a psihologiei argheziene: suflet faustian, in care nu salasluiesc numai „doua suflete“, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern
(Ruga de vecernie).
Conflict de principii si atitudini contrarii, a carui rezultanta nu putea fi decat un individualism care, cu mici exceptii (Ruga de seara, Satan etc.), se realizeaza estetic si nu discursiv si declamator in toata gama lui: de la incertitudinea si nelinistea asupra sensu lui etic, pana la elanul vietii libere si la razvratire impotriva intoc mirii sociale (Nehotarari, Heruvic, Inchinaciune).
Individualism, in care intra constiinta superioritatii vietii spiri tuale, a suprematiei idealului si a unei demnitati profesionale, ca in Caligula, sau resemnare si dispret, ca in Binecuvantare, sau ca in Psalm (p. 31), unde se precizeaza definitiv atitudinea poetului fata de viata de razvratit pe care ar fi dus-o daca n-ar fi auzit cuvantul lui Dumnezeu:
Zicand ca nu se poate.
In totul, o atitudine darza, emancipata de contingente, un gust al riscului, o afirmatie a suprematiei ideii, o constiinta de sine invaluita in demnitate profesionala, ce anuleaza nedreptatea so ciala prin dispret, — individualism, energetism si optimism, iata atitudinea poetului fata de viata — si, mai ales, un fel de trufie, in orice imprejurare, trufia printului, care, ros de paduchi sub platosa domneasca, te simte totusi:

...spada fermecata
Prinsa de sold, c-ai tremurat si cresti.
(Printul) trufie impinsa pana la nepasare fata chiar de Dumnezeu:
Vreau sa pier in bezna si in putregai,
Ne-ncercat de slava, crancen si scarbit
Si sa nu se stie ca ma dezmierdai
Si ca-n mine insuti tu vei fi trait.
(Psalm)
Din faptul educatiei monastice a poetului, din faptul ca a scris numerosi „psalmi“ sau poezii cu cadru si psihologie bisericeasca, s-ar putea banui existenta in Tudor Arghezi a unui misticism in sensul lui Newman, adica al unei adeziuni sufletesti totale si nu rationale si al unei credinte sensibile si nu logice. Prezenta unui astfel de misticism ar fi fost, dealtfel, neasteptata, intrucat ar fi iesit din limitele literaturii si sufletului romanesc. Nici poezia lui
Tudor Arghezi nu constituie o poezie mistica, in sensul adeziunii sensibile, dar nici nu voieste sa fie privita ceea ce nu e. In ea gasim numai setea de divin, nelinistea in privinta existentei lui si nevoia certitudinii materiale, mai ales aceasta:
In rostul meu tu m-ai lasat uitarii
Si ma muncesc din radacini si sanger.
Trimite, Doamne, semnul departarii,
Din cand in cand, cate un pui de inger
Sa bata alb din aripa la luna,
Sa-mi dea din nou povata ta cea buna.
(Psalm, p. 45)
Lipsa unei marturii sigure a existentei divinului, intr-o epoca in care ingerii nu mai circula printre oameni, duce la o patetica lupta dupa certitudine. Dumnezeu ajunge un „vanat“, la a carui pipaire poetul ar „urla“ de bucurie (Psalm, p. 95).
O astfel de atitudine nu se poate numi misticism, ci este mai mult efectul unei educatii religioase in conflict cu realitatile vietii si cu datele stiintei.
Trecut prin estetica argheziana a materializarii, divinul ia re liefuri concrete si chiar familiare. Cate un seraf se naruie din cer pentru ca: se ciocnise-n aer cu-o albina.
(Evolutie)
In casa de tara, poetul face intr-un ungher un pat din covoare si perne moi, pentru cazul cand:
...Iisus voind sa mai scoboare,
Flamand si gol, va trece pe la noi...
(Inscriptie pe o casa de tara)
Divinul se mai transforma apoi in material anecdotic, din care poetul taie, dealtfel cu o rara cunostinta si a limbii si a psiholo giei bisericesti, scene admirabile. Nu e vorba numai de diaconul
Iakint, care in plin post a introdus in chilie o fata sub ochiul atent al lui Dumnezeu (Mahniri), ci si de heruvimul bolnav, pentru care oriunde isi pune capul „locu-i spinos si iarba face cuie“, deoarece: nestiuta-ncepe sa-ncolteasca
Pe trupu-i alb o buba pamanteasca. si, mai ales, de acea admirabila Duhovniceasca, cu psihologia calugarului halucinat de viziunea Domnului.
N-am putea intra in studiul eroticii lui Tudor Arghezi inainte de a limpezi chestiunea preliminara a influentei lui Baudelaire.
Punctul cel mai evident al contactului acestor doi poeti este in amestecul macabrului cu senzualitatea. Obsesia mortii e o nota esentiala a poeziei baudelairiene, intrucat nu e vorba de o moarte imateriala sau spiritualizata, ci de viziunea ei in descompunerea materiei, dupa cum nu e vorba de oroarea ei, ci de staruinta in putreziciune. Obsesia devine si mai caracteristica prin asocierea ei cu elemente pur erotice; amorul si moartea au mai fost asocia te, dar moartea aceea prin senzatia de infinit si de neant a oricarui sentiment absolut; la Baudelaire ea vine pe calea descompunerii materiale si tot asa si la Tudor Arghezi in Agate negre, Litanii si
Dedicatie. La fel, conceptia baudelairiana a puritatii femeii con stand in simplul fapt de a „nu cunoaste otrava gandirii si-a veghe rii“ e admirabil fixata in Tu nu esti frumusetea:
Tu nu cunosti otrava gandirii si-a vegherii,
Fantasmele de fildes, regini ale tacerii,
Nu ti-au suflat miresme sub salciile serii.
...Copil naiv! de-aceea te ador si te mangai...
Aceeasi femeie, al carei farmec nu sta in „grai“, ci numai in
„murmurul trupului“, nu sta in ceea ce stim din ea, ci in ceea ce nu stim, aceeasi femeie „cantec de vioara ce doarme nerostit“, este tot atat de admirabil cantata in Stihuri.
Dupa cum atitudinea lui Eminescu fata de femeie se rezuma fie in sentimentalitate elegiaca, fie apoi in momente de reculegere sau de indignare, intr-o rece impasibilitate filozofica, cu conside ratiuni schopenhaueriene asupra „amorului“ si asupra vietii, tot asa si in poezia argheziana distingem si nota elegiaca, dar si nota de trufie fata de femeie. In nota elegiaca influenta lui Eminescu este mai fatisa si in tonalitate si in armonie; caldura lirismului direct le imprima acestor elegii o comunicativitate — rara in poe zia argheziana, ca in Toamna sau in Oseminte pierdute:
Iubirea noastra a murit aici...
Tot elegiac e in Despartire, cu acea admirabila imagine initiala:
Cand am plecat un ornic batea din ceata rar,
Atat de rar ca timpul trecu pe langa ora. si cu un final in care cel putin „vremea ce-a crescut“ e o mostenire eminesciana. Elegiac, cu toate ca nu in armonie eminesciana, e si
Sfarsitul toamnei; desi nu in tonul marilor elegii eminesciene, totusi in tonul minor eminescian e scrisa si elegia Agate negre.
Daca in elegia erotica influenta lui Eminescu e incontestabila si putem zice covarsitoare, aceasta se datoreste poate si faptului ca Eminescu a sleit aproape genul; oricum, elegiile poetului se inscriu imediat in urma celor ale lui Eminescu, cu o lume de ima gini dealtfel inedita, si cu o caldura ce le va inlesni drumul spre masele cititoare.
Nicaieri n-am putea gasi o caracterizare mai viguros exprimata a esteticii lui Tudor Arghezi decat in poezia sa Testament:
Facui din zdrente muguri si coroane.
Veninul strans l-am preschimbat in miere,
Lasand intreaga dulcea lui putere.
Am luat ocara, si torcand usure
Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Din bube, mucegaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi.
Capacitatea de a „transforma veninul in miere“, pastrandu-i, totusi, „dulcea lui putere“, de a transforma „bubele, mucegaiurile si noroiul“ in frumuseti inedite, constituie si nota diferentiala a poetului si principiul unei estetici creatoare de noi valori literare.
Tudor Arghezi a fost multa vreme recunoscut ca unul din ctitorii simbolismului, desi estetica lui e antisimbolista; pe cand estetica simbolista are o tendinta fireasca spre abstractie, pe care o impinge pana la spiritualizarea materiei, estetica argheziana procedeaza invers prin materializare.
Valoarea lui nu sta in determinante psihoglogice, ci in ineditul expresiei, inedit iesit din o forta neegalata de a transforma la mari temperaturi „bubele, mucegaiurile, noroiul“ in substanta poetica.
Se poate deci afirma ca cu Tudor Arghezi incepe o noua estetica: estetica poeziei scoasa din detritusuri verbale.
Pentru a dovedi, vom pleca de la exemplele cele mai umile. S-a spus ca Tudor Arghezi aduce o limba noua, in realitate, limba lui este limba obisnuita, devenita insa o noua limba poetica prin putinta scriitorului de a da o functie poetica unor cuvinte conside rate pana la dansul ca nepoetice. Meritul nu e de a o fi indraznit, ci de a o fi realizat, prin prezenta unei temperaturi suficiente pen tru o conversiune de valori. Vom gasi, asadar, si uneori chiar in rima:
Si-n pridvor un ochi de apa
Cu o luntre cat chibritul...
(Cantec de adormit Mitura)
Copacul darnic cu gateala lui,
De sus isi pierde foi de-argintarie,
Cazand in drumul orisicui,
In suflet sau pe palarie.
(Din drum)
Ar fi inutil sa mai facem citatii pentru a arata intrebuintarea unor cuvinte ca: izmenit, jiganii, dumisale, bomboana, bucatarie, limbrici, ghies, sfert, tigare etc., nu in simple cronici rimate, ci incadrate intr-o poezie de altitudine. Ramane de aratat numai caracterul uniform materializat al expresiei argheziene, care, in mujlocul unei literaturi invadate de imagine, creeaza o noua arta poetica de puternice reliefuri.
Femeia e, de pilda, in Psalmul de taina: „infipta-n trunchiul meu: sacure“ sau e „pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate“, sau „plasa calda de racoare“. Pana si „gingasia“ se pre cizeaza in „crampeie mici de gingasie“; luna isi aseaza „ciobul pe mosie“; timpul e subdivizat in ore „ca de mireasma lor niste ga roafe“, poetul isi cauta sufletul, „ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut“.
In Din nou umbra nu cade din „carul de carbuni“, ci din „tona din carul de carbuni“, preciziune caracteristica, de asemeni, es teticii argheziene, tot asa dupa cum Dumnezeu a vazut pe fata ce iesea de la calugarul Iakint „in zori la cinci si jumatate“ sau dupa cum cadavrul batranei va fi imbracat cu rufe noi „la ceasul jumatate care bate dupa opt mistere“ sau dupa cum orice voieste poetul ramane „indeplinit pe sfert“.
In fiecare seara el isi indreapta catre iubita „albina“ „sa ia miere un bob si-un bob de ceara“. In dezolarea de dupa razboi, stelele:
Au putrezit in bolta visarilor strabune
Si zarile, mancate de mucegaiuri, put.
Un suflet darz e „sabie cu varf in sus“; iar pentru a da o do vada sigura de capacitatea poetului de a arde in cuptoarele poe ziei sale „bube, mucegaiuri si noroiul“ pentru a crea o noua ex presie, de o vigoare plastica unica, ar trebui citate in intregime
Blestemele sale, fioroase, ca o viziune dantesca.
Desi poeziile lui Arghezi nu sunt publicate cu data lor crono logica, ne incercam, totusi, sa stabilim o schita a evolutiei esteti ce argheziene. Pornita sub influenta baudelairiana, aceasta poezie ne-a dat Litanii, Agate negre, Dedicatii, suprimate din volum, pre cum si alte cateva ramase, in care gasim exotism, perversitate, sadism si o conceptie speciala a femeii; pornita totodata (sau poate imediat dupa aceea) si sub influenta lui Eminescu, aceasta poezie ne-a dat cele cateva admirabile elegii (Toamna, Agate negre,
Despartirea, Oseminte pierdute) straine atmosferei argheziene. Si unele, si altele au ca o nota comuna calitatea lor muzicala; ele se desfasoara in ample volute solubile si din materializari reusesc sa scoata suavul. Cu timpul, estetica argheziana a deviat insa; ea nu se mai indreapta spre dezvoltarea muzicala, ci spre concentrare si masivitate; nu mai gasim fluiditatea gratioasa, armonioasa si eterata din Stihuri sau din Tu nu esti frumusetea, dar nu mai gasim nici imprecatiile din Ruga de seara; expresia poetica se strange si se plasticizeaza; spiritul nu se mai inalta, ci se pogoara in materie.
Procesul de materializare a limbii, urmarit cu atata staruinta in proza lui pamfletara, isi are corespondenta poetica; cuvantul pro priu, nud si aspru e cautat fatis intr-o poezie care ia, astfel, un aspect pietros si colturos. Din specia acestei poezii granitice s-ar putea cita in intregime admirabilul Belsug sau Inscriptie pe un portret.
Plastica, poezia pare insa obscura, obscuritate provenita din abuzul imaginii conjugate si, mai ales, din intrebuintarea elipsei de cugetare si de expresie: cheile de bolta ale tehnicii argheziene.
Atacand marile teme lirice (viata, Dumnezeu, iubirea — nu mai moartea e rar infruntata ca in De-a v-ati ascuns), poezia arghe ziana se integreaza, asadar, in marea poezie lirica, aducand o es tetica noua, o noua limba poetica.
Cu o forma clasica, prin individualism, prin marea originali tate de expresie, prin imagini, ea este modernista; si cu tot ca racterul ei revolutionar, ea n-a tins sa devina internationala, ci s-a aplecat si la pamantul tarii noastre, a culcat umbra lui Dumnezeu printre boii plugului, a simtit solidaritatea cu trecutul:
Si cateodata, totul se desteapta,
Ca-ntr-o furtuna mare cat taria
Si-arata veacurile temelia.
Eu priveghez pe ultima lor treapta.
(Arheologie) si, dupa atatea calatorii prin cerurile indepartate ale poeziei mo derniste, a stiut, totusi, mai lapidar si mai definitiv decat toti poetii nostri traditionalisti, sa exprime dorul intoarcerii catre tarana:
In sufletul bolnav de oseminte,
De zei straini, frumosi in templul lor,
Se isca aspru un indemn fierbinte
Si simt sculate aripi de cocor.
Poezia ulterioara a lui Tudor Arghezi a mers si in sensul Cu vintelor potrivite, dar a cotit, in Flori de mucigai, in insasi persona litatea adanca a scriitorului, asa cum o cunoastem din totalitatea manifestarilor sale publicistice, a caror nota esentiala este extraor dinara putere de expresie realista. Daca Cuvinte potrivite reprezinta o potentare lirica, o depasire, dincolo de temperament si, in or dinea poetica si spirituala, ocupa locul de frunte, Florile de mu cigai reprezinta nota cea mai pregnanta si adecvata a personalitatii scriitorului. Obiectiva, epica oarecum, prin material, ciclul acesta ne da icoana vietii de puscarie, intr-o serie de momente si de por trete, de un realism, estetic totusi, neatins inca in literatura noas tra, remarcabil si prin adancirea psihologica si prin originalitatea cruda a expresiei inegalata (Tinca, Rada, Ion-Ion, Fatalaul etc.).
Din motive foarte variate, acum in urma s-a dus o campanie de presa impotriva acestei poezii, sub cuvant ca ar fi pornografi ca. Nu e alta dovada mai stralucita de inexistenta pornografiei in arta decat aceste admirabile poezii, in care expresia, in adevar violenta si uneori vulgara, e ridicata in asa plan estetic incat rezi duul ei material dispare. Singura pornografie, dupa cum am mai spus, in arta e lipsa de talent; — fara el cele mai categorice declaratii patriotice sau moraliste devin obscenitati estetice1 .
1 Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, 1927; Flori de mucigai, a1931i; Carticica de seara, 1935, si, in sfarsit, Versuri, opera completa, Ed. Fundatiilor regale,
1936.