Am aratat in capitolele precedente ca in secolul XVIII in principatele romane se urmeaza o dezvoltare literara foarte restransa. Ca tiparituri aflam numai texte religioase, cu un mic progres fata de trecut, fiindca acum se imprima nu numai lucrari de acelea care servesc la serviciul bisericii, ci si carti de citire; ba aflam chiar cateva abecedare, un tratat de geografie si altul de aritmetica. Dumitru Cantemir este acela care iese afara din sfera obisnuitelor lucrari si scrie opere care se raspandesc in occidentul Europei traducandu-se in diferite limbi. m2f12fx
Alaturi cu aceste tiparituri, secolul XVIII, ca si al XVII, ne da o suma mare de manuscrise, in care se cuprinde istoria tarii. In aceasta istoriografie se pot observa doua directiuni: o parte de cronici, cu deosebire cele moldovene din sec. XVII, sunt pornite din interesul general al cercetarii trecutului; altele sunt pornite din dorinta de a inalta pe cate un domnitor si mai ales cate o familie. S-a zis ca familiile boieresti si mai ales cele care dadeau si domni cautau sa-si aiba un corp de cronici redactat asa ca faptele trecutului sa fie infatisate in sensul trebuintelor si intereselor lor.
In vremea aceasta, la romanii de peste munti se produc evenimente care vor avea mare influenta asupra dezvoltarii culturale a neamului. Sa le aratam in scurt.

Imprejurarile nenorocite, in care au trait romanii din Ardeal, i-au adus in asa pozitiune ca sa fie cu desavarsire exclusi de la viata de stat, caci - in urma actului de unire a celor trei natiuni la 1437 - Transilvania se imparte in trei regiuni: Tara ungurilor, Tara secuilor, Tara sasilor; iar romanii n-au existenta legala, ci sunt socotiti numai ca tolerati cat vor gasi cu cale stapanitorii tarii. Paralel cu natiunile privilegiate, se ridica bisericile privilegiate; catolica, luterana, calvina. Romanii dar si din punct de vedere religios sunt persecutati de toata lumea.
Fiecare din cele trei religiuni au cautat sa atraga pe romani. In special catolicismul care dupa 1688, cand Transilvania se anexa Austriei, avea putini credinciosi in aceasta provincie, se sili, prin sprijinul lui Leopold I (1658-1705) sa-i inmulteasca. Cand romanii se plangeau de persecutiuni, li se zicea totdeauna sa se uneasca cu una din bisericile recunoscute si situatiunea se va schimba. Atunci mitropolitul Teofil, indemnat de iezuitul Barani, aduna la 1697 un sinod la Alba-Iulia, in care se subscrie actul de unire cu biserica papala.
In acest act, cei adunati declara ca au decis "sa se intoarca in sanul sfintei maicii besereci romano-catolicesti". Se vede din redactiunea aceasta si din tot restul actului abilitatea cu care au lucrat agentii catolici.
Aceasta "intoarcere", caci cuvantul de "unire" nu figureaza aici, se face pe baza unei marturisiri de credinta formata din patru puncte:
1. Vor crede ca papa de la Roma este capul intregii biserici crestine (primatul papii).
2. Vor crede ca, afara de iad si rai, mai este un loc pe lumea cealalta in care unele suflete se pot curati (purgatoriul).
3. Vor crede ca pentru crestini este indestulatoare impartasirea cu paine nedospita si nu mai e nevoie si de vin, ca la ortodocsi.
4. Vor modifica simbolul credintei zicand: "Si intr-un duh sfant, care de la tatal si de la fiul (filioque) purcede".
Trebuie sa se observe insa ca, in cuprinsul punctului al patrulea se afla intercalata fraza urmatoare, care ar fi putut sa fie singura intrebuintata, fiindca spune mai multe decat celelalte puncte:
"Si primim, marturism si credem toate celelalte pe care sfanta noastra maica biserica romano-catolica primeste, marturiseste si crede".
Preotii care au luat parte la aceste adunari n-au cunoscut amanuntele actului, ci li s-au spus ca este numai o simpla forma si ca, in schimb, vor avea aceleasi privilegii ca preotii celorlalte religiuni, fiecare sat cu biserica va avea si casa pentru preot si toata ocarmuirea preotilor va fi in mana episcopilor.
Inainte de a se aplica diploma imparateasca prin care se recunosteau aceste cereri, Teofil mitropolitul, intre 1692 si 1697, muri si veni in loc Atanasie (1698-1714). Acesta se duse la Bucuresti unde fu sfintit, cum era obiceiul, din care obicei a ramas pana azi titulatura mitropolitului nostru primat "al Ungro Vlahiei", apoi, intorcandu-se, aduna in anul 1698 un nou sinod, in care un numar nu prea mare de preoti primira unirea. Atunci mitropolitul se duse la Viena, unde primi confirmarea imperiala si o diploma prin care se garanta unitilor o suma de privilegii. Un nou sinod in 1700 intari unirea si de atunci romanii de peste munti se impartira in "uniti" si "neuniti" (cu biserica papei) sau "greco-catolici" si "greco-orientali". (Actele acestei cestiuni se gasesc in brosura: Unirea romanilor de Al. Pop retiparita in 1920).
Fara indoiala a fost un rau aceasta despartire intre romani, dar unitii sperau ca au sa capete ajutoare multe, ca poporul nu va mai fi persecutat si i se va inlesni invatatura. In adevar catolicii i-au primit in scolile lor si au trimis tineri in strainatate ca sa studieze teologia.
Scopul catolicilor era totala stapanire peste romani. Aceasta se vadeste mai ales prin faptul numirii pe langa episcopul unit al unui iezuit teolog cu titlul de causarum auditor generalis (judecator suprem). Acesti teologi erau niste agenti straini, care totdeauna se amestecau in afacerile episcopiei si nu rareori episcopii intrau in conflict cu ei. Astfel s-a intamplat lui Inocentie Clain, care, in urma intrigilor catolice, a fost nevoit sa-si lase scaunul si sa se duca la Roma unde si muri exilat. De aceea diferiti episcopi au cautat sa desfiinteze aceasta institutiune, cum a fost Grigore Maior, un mare luptator pentru unire, care si capata de la Maria Teresa titlul de "excelenta". In timpul lui s-a facut la Viena Seminarul Santa-Barbara, unde se primeau si se tineau gratuit clerici romani.
Scopul catolicilor n-a fost insa ajuns. De unde sperau ca toti tinerii, care invatau in seminarele din tara sau in Roma in institutul iezuit "de propaganda fide", au sa se intoarca buni catolici, propagatori ai credintei in papa, au vazut ca ei devin buni romani si lupta pentru ridicarea natiunii lor.
Centrul activitatii unitilor a fost Blajul, de unde s-au raspandit binefacerile culturii la toata romanimea de peste munti si unde s-a fondat cea mai veche scoala romaneasca la anul 1754. Putem zice daca aici s-a format o generatiune mare, care are ca reprezentanti de frunte pe Micu, Sincai si Petru Maior, urmata de alti luptatori, care s-au raspandit cu toate unghiurile tarii intretinand pretutindeni desteapta constiinta nationala.
Directiunea generala a activitatii lor alcatuieste scoala ardeleana.
Aceasta activitate se dezvolta pe doua cai: in opere si in scoli.
Operele lor fura indreptate mai ales in doua directiuni: in studiul istoriei si al limbii. Prin acestea voiau sa dovedeasca originea romana a natiunii si limbii noastre lucru pe care scriitorii straini, pe acele timpuri, il contestau. Spre o mai deplina atingere a scopului lor cautau sa purifice limba de elementele nelatine si sa departeze scrierea cu litere slavone.
Sfarsitul secolului XVIII in Transilvania este aurora unei epoci marete pentru istoria romana. Despre acest sfarsit de veac Heliade, cu entuziasmul caracteristic acelei vremi, scria, adresandu-se tinerimii: "Voua, tinerilor, vi se deschid inainte alte timpuri si zilele noastre pot fi mai senine si mai fericite decat ale lor. Viforele noptii au trecut si dimineata Romaniei a rasarit cu soarele cel vesnic, ale carui raze sunt luminile ce incalzesc secolul XIX".

SAMUIL MICU

Maniu Micu (Klain) s-a nascut la 1745, in satul Sad din Ardeal. Se calugari in 1762, luand numele de Samuil sub care este de obicei cunoscut. Invata la Blaj, apoi in colegiul Pazmanian din Viena si terminand invataturile, fu numit profesor la Blaj, in 1772. Aci nu stete mult, caci pleca cu episcopul Grigore Maior la Viena, unde deveni prefect (director de studii) al elevilor romani in noua institutie clericala Sf. Barbara din acest oras. Acolo avu prilejul sa scrie in latineste, impreuna cu Sincai, o gramatica romana pe care o tipari, in 1780.
Venind in Blaj, ceru sa fie dispensat de calugarie si sa fie numit paroh in Sibiu; insa episcopul Bob refuza. Pentru ca se ducea des la Sibiu, unde avea familia, fu acuzat ca unelteste contra bisericii unite si dat in judecata consistoriului, dar fu achitat.
Amarat de persecutiunile lui Bob, parasi Blajul si se duse in Buda, unde fu revizor de carti pana la moarte.
Biografia lui Micu a fost scrisa de I. Bianu (Buc. 1876).
De la Micu a ramas un numar foarte mare de lucrari, parte originale, parte traduse. Ele se pot grupa in trei categorii: religioase, istorice, lingvistice.
Cele mai multe din operele lui ni s-au conservat in manuscrise, putine s-au tiparit in intregul lor si unele in mod fragmentar prin calendare.
Vom cita din lucrarile religioase:
Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae, tratat asupra posturilor pre scrise de biserica neunita (Viena, 1782).
Propovedanii la ingropaciunea oamenilor morti, diferite discursuri funebre (Blaj, 1784).
De asemenea, traduse operele celor mai insemnati scriitori bisericesti, ca Sf. Ion Gura-de-aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis s.a.
Micu, care vedea ca despartirea religioasa a romanilor poate fi stricatoare si unitatii politice, voia sa faca pe toti romanii transilvaveni a imbratisa unirea si propaga aceasta idee, atat prin sfaturi cat si prin scrieri, dar nu reusi.
Activitatea istorica a lui Micu a avut ca scop sa scoata din uitare trecutul neamului sau, care nu era cunoscut de fel si sa combata pe inamicii romanilor, care le tagaduiau originea latina. Formarea poporului roman, trecutul lui politic si religios erau punctele care interesau pe Micu si la care se rapoarta scrierile sale. Astfel putem cita:
Historia Daco-Romanorum sive Valachorum - din care s-au publicat cateva fragmente in revista "Instructiunea publica" a lui Laurian (Bucuresti, 1861). Aci se vede ca-si propune a studia laolalta si cu un interes egal trecutul tuturor romanilor, accentuand prin aceasta mai mult unitatea neamului.
De origine Daco-Romanorum - despre originea daco-romanilor - in care combate ideile, ce incepuse pe atunci sa aiba curs, ca Dacia a fost cu totul desarta de locuitori si ca romanii s-au asezat in Transilvania in urma ungurilor.
Istoria bisericeasca a romanilor transilvaneni, din care a publicat Cipariu extracte ("Acte si fragmente", 1855) si pe care Sincai o citeaza des in cronica, sub titlul latinesc Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne indreptateste a crede ca a scris-o latineste sau - cum a mai facut si cu alte scrieri - si latineste si romaneste.
Desigur ca azi, dupa atata progres facut de studiile istorice la noi, lucrarile lui Micu sunt fara valoare, dar daca ne gandim la timpul si mijloacele cu care a scris, ne convingem ca meritul lui e foarte mare.
Activitatea lingvistica a lui Micu se manifesta prin colaborarea la dictionarul de la Buda (1825) si mai ales prin gramatica scrisa latineste: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae... (Viena, 1780) pentru a fi utila nu numai romanilor, dar si strainilor. El crede ca limba romana e o coruptiune a limbii latine clasice si misiunea gramaticului este sa scape de tot amestecul strain si s-o faca iarasi pura, cum a fost inainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie si ea sa arate cat mai mult aceasta, prin diferite semne intrebuintate.
Desi gresita in principiu, ca si in aplicare, lucrarea lui Micu are importanta mare in istoria literaturii prin faptul ca ea formeaza inceputul directiunii latiniste, care avea sa fie atata timp stapana pe miscarea culturala a romanilor.

GEORGE SINCAI

George Sincai s-a nascut la 1753 la Samsud si a murit la 1816.
Dupa ce studia la Cluj si la Blaj, fu numit in anul 1773 profesor de retorica la scoala din Blaj, iar la 1774, prin staruinta lui Ignat Dorobant, fu trimis de catre mitropolitul Grigore Maior, impreuna cu Petru Maior la colegiul pentru raspandirea credintei catolice (de propaganda fide) din Roma, unde stete sase ani si lua doctoratul in filozofie si teologie.
Aci la Roma culese de prin biblioteci, gratie protectiunii cardinalului Stefan Borgia, documente relative la istoria romanilor.
Intorcandu-se, intalni pe Micu la Viena si cu el publica gramatica din 1780.
Dupa ce ocupa functiunea de director al scoalelor greco-catolice din Transilvania, dupa ce se lepada de calugarie, Sincai intra in cearta cu episcopul Bob, din care cauza suferi multe neajunsuri, chiar si inchisoare sub acuzarea ca are tendinte de rebeliune. Scapand, trai sarac si ratacitor prin Transilvania si, dupa ce calatori prin Buda si prin alte orase, ca sa caute documente, muri la contele Vass, pe ai carui copii ii educase.
Biografia lui Sincai a fost scrisa cu multa competenta de catre Al. Papiu Ilarian in discursul sau de receptiune la Academie (1869). Despre ultimii lui ani el raporteaza, de pe relatiile contemporanilor, amanunte interesante. Pe la 1812 a venit la Blaj si a vizitat seminarul. Toti elevii doritori sa-l vada, alergau in juru-i; iar el le vorbea cu caldura despre trecutul poporului roman, despre misiunea bisericii, incat ii umplea de admiratiune.
Intr-o zi, preumblandu-se elevii afara din oras pe langa Tarnava, ii gasira la umbra unui copac "avand la picioarele lui niste desagi plini cu hartii".
"Acolo era averea neamului romanesc, cronica lui, inghesuita in acei desagi de lana la un loc cu toata saracia autorului roman celui mai avut in stiinta." Atunci se vede, observand insusi mirarea tinerilor, le spune Sincai acele cuvinte care au ramas: "Acesta este fatul meu in care voi fi glorificat dupa moarte; daca nu mi-a fost rusine a-l face, pentru ce sa-mi fie rusine a-l purta?"
Sincai a fost un om foarte invatat si un cercetator dotat cu cea mai mare staruinta si pricepere.
Dupa ce romanii adresara la 1791 petitiunea lor catre imparatul Austriei, sasul Eder publica o lucrare in care combatea cererile romanilor (Supplex libellus Valachorum cum notis historico-criticis), pentru ca pe vremea aceea sasii, adica germanii din Transilvania, aveau o situatiune foarte buna, egala cu a ungurilor si recunoasterea drepturilor romanilor ar fi fost micsorarea privilegiilor lor. In contra acesteia Sincai scrise un raspuns, in care distruge punct cu punct argumentele aduse de scriitorul dusman.
Opera principala a lui Sincai este Cronica romanilor si a altor neamuri invecinate, care cuprinde evenimentele de la 96 pana la 1739.
Cat a trait, Sincai n-a putut s-o publice in intregul ei, pentru ca cenzura maghiara i-a pus aceasta rezolutiune: Opera e vrednica de foc, iar autorul de furci (Opus igne, author patibulo dignus). A aparut pentru prima oara completa la Iasi, in 1853, in timpul si prin initiativa lui Grigore-Ghica Voda. Se publicase fragmente din ea in 1843 (Iasi) si in 1844 (Buda).
Ultima editie e din 1886.
Aceasta lucrare e o insiruire, an cu an, a diferitelor evenimente, alcatuita mai ales din citatiuni dintr-un foarte mare numar de autori straini si din cronici romanesti, insotite din cand in cand de reflexiuni de natura mai particulara sau mai generala, in care se pot vedea ideile si credintele sale.
Din cauza formei adoptate, legatura dintre fapte e slaba. Din punct de vedere al stilului si al modului cum prezinta si cum judeca faptele, nu se deosebeste de cronicari, mai ales de cei de frunte dintre moldoveni. Ceea ce formeaza superioritatea lui este faptul ca a avut intentiune sa studieze la un loc istoria tuturor romanilor, pe cand cronicarii puneau in primul rand provincia lor si numai incidental vorbeau de celelalte, este si multimea citatiunilor, caci mii de autori au fost pusi la contributiune.
Din aceasta de pe urma cauza pana azi inca multe din partile cronicii lui se pot folosi ca izvoare istorice.
In judecatile sale se arata foarte independent si lipsit de prejudicii. Desi calugar, el nu se da la o parte de a vorbi de rau despre iezuiti. Desi unit, el cerceteaza faptul acesta al unirii romanilor, si, daca-i arata rezultatele bune, i-arata si relele:
"Neamurile straine, cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii crestinesti, inseala pe bietii romani de-i stapanesc si-n ziua de acum. Ce vreau arhiereii acestia? sa te invete sa-ti prinza partea pre lumea aceasta sau sa te duca la ceruri? Nu crede, o romane, pentru ca numai punga ta o voiesc ca sa-si umple pungile lor si tu sa ramai rob acelora pre care mai marii tai i-au stapanit oarecand. Desteapta-te drept aceea, o iubite neamul meu si ai minte!"
De cate ori vine ocaziunea, isi arata iubirea nemarginita pentru patria sa si pentru neamul romanesc. Cu toate ca era de familie nobil, vorbeste cu libertate de nobilimea romana, aratand cum ea s-a ungurit si cat de rau s-a purtat cu taranii, despre care vorbeste totdeauna ca un adevarat democrat:
"Taranii la atata ajunsese pre vremea mea de a se vinde ca dobitoacele fara de loc... Afara de slujbele care le facea domnilor pamantesti, incepand de luni pana sambata seara in toata saptamana peste tot anul, dumineca domnii cei pamantesti pre iobagii sai ii trimite cu carti (scrisori) pre la alti domni!"
Viitorul neamului il preocupa foarte mult. Voieste ca romanii din Transilvania sa fie indreptatiti egal cu ungurii, iar cei din principate sa scape de domnia strainilor si sa se poata guverna singuri:
"Pre neamul romanesc mai mult i-a stricat intai neintelegerea intre dansii si pisma din launtru, apoi pisma si fala crestinilor din vecini si mai vartos a lesilor, decat neamurile cele pagane, tatarii si turcii, caci de acestia lesne si prea usor s-ar fi aparat romanii, mai ales de nu s-ar fi despartit moldovenii si muntenii in doua domnii ci ar fi fost toti sub un cap tinand laolalta".
Sincai se ocupa si cu lingvistica, colaborand la gramatica lui Micu, pe care la 1805 o tipari singur in a doua editie. El nu se poate mira indestul cum romanii nu voiesc sa se intoarca iar la literele latine. Stabileste, in acord cu Micu, o serie de reguli ortografice, in care se tine de un etimologism extrem, pastrand nu numai pe e si o (pentru ea, oa) ci si pe l, n, inmuiate, care au disparut din limba.
Iata cum scrie el: buna deminetiaa (buna dimineata) buna sera (buna seara) e serin (e senin)
De ve place Domniilor vostre a ve pone la masa qua se vor reci buccatele.
Desigur ca judecata lui Edgard Quinet, care punea pe Sincai alaturi cu istoricii cei mari ai occidentului, era facuta cu prea multa bunavointa; totusi, avand in vedere timpul in care a scris, cronica e un insemnat monument al trecutului nostru literar.

PETRU MAIOR

Nascut pe la 1755-1760, Petru Maior muri in 1821.
Studia la Targul Muresului, la Cluj si la Blaj, unde se facu calugar, apoi merse la Roma impreuna cu Sincai, unde invata teologia. Intorcandu-se la Viena ramase catva timp ca sa se ocupe cu dreptul canonic.
Petru Maior, a fost, dupa terminarea studiilor, profesor la Blaj. Se vede insa ca regimul manastiresc nu se potrivea cu caracterul lui, caci dupa cativa ani parasi casa si deveni preot de mir, capatand demnitatea de paroh si apoi cea de protopop.
Murind Micu, directiunea tipografiei universitatii din Buda, unde acesta fusese censor si corector, cere episcopului Vulcan sa recomande pe un alt barbat pentru acest post. Vulcan propune pe Maior, aratand ca are merite mari: cunoaste bine limba italiana, latina si greaca, e cunoscator adanc al limbii romanesti, a facut studii intinse la Roma si la Viena. In urma acestei propuneri, Maior fu numit in 1809 corector si censor la Buda. Aci stete el pana la moarte, dandu-si tot timpul pe care functiunea i-l lasa liber, studiilor de istorie si limba romaneasca.
Biografia lui Petru Maior a fost scrisa de At.M. Marienescu (discurs de receptie la Academie, 1883) si de G. Bogdan-Duica (in ziarul "Tribuna", Sibiu, 1893).
Operele lui Petru Maior se pot grupa in trei categorii: istorice, bisericesti si lingvistice.
Operele bisericesti sau religioase au de scop sa formeze cultura preotilor si in acelasi timp sa raspandeasca idei de morala si credinta si in ceilalti cititori.
Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sarbatori, au ori teme din dogmele religioase, ori din viata noastra de toate zilele. In acestea indeamna pe oameni la un trai modest, activ si cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potriveste cu ideea lui, e aspru criticat.
Si mai puritan se arata in Didahiile sau invataturile pentru cresterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie sa ne asteptam la vreo incercare de pedagogie sistematica in sensul modern, ci aflam numai o serie de sfaturi relative la educatiune, pornind toate de la principiul ca educatiunea cea mai severa este cea mai buna. Ca sa poata reusi parintii in cresterea copiilor, trebuie sa puie un mare pret pe exemple, pentru ca "cu vintele nu sunt alta fara o icoana a lucrarii, pilda este insasi lucrarea".
Preocupatiunea pentru educatiune si pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii il indeamna sa traduca (din italieneste) Intamplarile lui Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).
In fine, vom mai cita din lucrarile sale din aceasta categorie Propovedanii sau predice la morti, alcatuite dupa diferiti autori bisericesti straini (Buda, 1809).
Lucrarile sale istorice principale sunt doua:
Istoria bisericii romanilor atat a celor din coace cat si a celor dincolo de Dunare (Buda, 1821) a fost scrisa in ultimii ani ai vietii sale si tiparirea s-a intrerupt din cauza mortii autorului. Dorinta ce marturiseste ca a avut de a cunoaste tot trecutul bisericii romane se explica prin faptul educatiunii clericale ce primise, dar desigur ca si interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decat pentru alte popoare, pentru romani fazele prin care a trecut biserica, viata si activitatea prelatilor, au o importanta mare prin faptul legaturii stranse ce a fost intre biserica si cultura nationala pana in secolul nostru.
De o valoare mult mai mare este Istoria pentru inceputul romanilor. Aceasta lucrare fu provocata de afirmarile istoricilor straini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) si Engel (Istoria Valachiei, 1804) in privinta originii romanilor, tagaduind latinitatea lor. Se hotaraste dar sa scrie, sa dovedeasca continuitatea noastra in Dacia-Traiana, "ca vazand romanii de ce vita stralucita sunt prasiti, toti sa se indemne stramosilor lor intru omenie si buna-cuviinta a le urma". Desigur ca astazi, dupa trecerea de atatia ani, dupa scoaterea la lumina a unui mare numar de argumente istorice si mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasa in chestiunea continuitatii, dar el are meritul de a fi cel dintai istoric roman care s-a ocupat cu originea neamului, caci cartea primului descalecat al lui Miron Costin e prea putin serioasa si nu judeca din punctul de vedere din care privea istoricul transilvanean.
Dupa ce povesteste razboaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: ca Dacia a fost desertata cu totul de locuitori. Examinand apoi modul cum s-a facut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii in timpul cat a fost stapanita de romani si ajunge la Aurelian. El socoteste "fara crezamant" parerea ca "toti romanii sa fi iesit din Dacia in Moesia" si aduce o suma de argumente. De aceea studiaza deosebit viata colonistilor din Dacia, de la Aurelian pana la sosirea ungurilor, aratand stabilirea acestora in Ardeal si luptele lor cu romanii si deosebit cu ale romanilor de peste Dunare. Capitole speciale sunt consacrate numelui romanilor (rumani, vlahi, cutovlahi) si teoriei lui Sulzer ca in sec. XIII romanii de peste Dunare au trecut in Dacia. La fine sunt doua disertatii: una privitoare la inceputul limbii romanesti; alta la literatura veche a romanilor, cea mai veche incercare de istorie a literaturii noastre.
Curand dupa iesirea la lumina a acestei opere, se incepu o vie polemica intre adversarii vederilor lui Maior si intre autor. Astfel, peste un an, aparu intr-o revista vieneza o critica, la care raspunde prin Animadversiones in recensionem historiae de origine Valachorum in Dacia" (Observatiuni asupra recesiunii istoriei despre originea romanilor in Dacia). Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844), scriitor favorabil romanilor, care recunoaste si meritul lui Maior. Bunavointa i se arata si prin faptul ca, in loc sa tipareasca replica lui, o trimite scrisa autorului. Acesta raspunde prin Reflexiones in responsum Domini recensentis Viennensis (Reflexiuni asupra raspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou cuvantul si dupa aceea Maior publica Contemplatio recensionis in Valachicum anticriticam Litterariis Ephmeridibus Vinnensibus (Privire asupra recensiunii anticriticii romane publicata in revista literara din Viena). Cu aceasta se termina cearta.
Prima editie a Istoriei acesteia s-a tiparit in Buda, in 1812. A doua a tiparit-o Iordache Malinescu, dupa moartea autorului, tot in Buda, in 1834. La fine sunt toate raspunsurile lui Maior in discutie cu Kopitar, traduse de Damaschin Bojinca. A 3-a editie a aparut in 1883 (Budapesta, Gherla).
Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e insemnata prin Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat si, mai ales, prin Ortografia limbii si prin alte articole in legatura cu aceasta. El se deosebeste de parerea lui Micu si Sincai, care socoteau ca limba noastra are origine latina clasica si spune ca romana s-a format din latina vulgara. El crede ca toti dacii au fost exterminati si colonistii s-au adus din Italia. Ei au pastrat limba asa cum au avut-o si daca nu s-ar fi adus imprumuturi de la straini, ar fi si azi tocmai ca la venirea lor in Dacia. Daca dar s-ar invoi romanii sa lase la o parte toate acele imprumuturi, s-ar capata acea limba vorbita de popor in timpul republicii. Aceasta limba populara, fiind anterioara evolutiunii literare, urmeaza ca limba romana e anterioara limbii clasice, cu alte vorbe, e muma limbii latine.
Cu toate scaderile si argumentarile eronate, cu aceasta se pune baza stiintifica a cercetarilor de mai tarziu: explicarea limbii romane prin latina vulgara.

BUDAI-DELEANU

Avem putine cunostinte biografice despre Ion Budai-Deleanu. Fiu al unui preot din Hunedoara, a invatat in Viena teologia, dar n-a fost preot ci magistrat la Liov.
A fost contemporan cu Sincai si cu Maior.
Numele lui Deleanu nu a fost cunoscut in literatura romana pana in anul 1867 cand Al. Papiu Ilarian a publicat in "Arhivul" lui Cipariu (1867, p. 706), o relatiune despre manuscrisele lui, pe care a facut-o cunoscuta si Academiei peste cativa ani.
S-a vazut atunci ca acesta scrisese opere de istorie, in latineste (ca: De unione trium nationum Transilvaniae commentatio), opere de gramatica in latineste si in romaneste (ca: Fundamenta gramatices linguae romanicae, Dascal pentru temeliile nemtesti), opere de etnografie in nemteste (ca: Kurtzgefasste Bemerkungen über Bukovina), scrisese un Lexicon roman-german precum si cateva compuneri poetice, dintre care cea mai cunoscuta ete Tiganiada.
Majoritatea acestor scrieri au ramas in manuscris pana azi.
Observatiile asupra Bucovinei s-a publicat in traducere romana de G. Bogdan-Duica (in "Gazeta Bucovinei", 1894)
Tiganiada sau tabara tiganilor, poemation iroico-comico-satiric, alcatuit in 12 cantece de maestrul cantaret Leonachi Dianeu, imbogatita cu multe insemnari si bagari de seama, critice, filozofice, istorice, filologice si teologice de catre Miton Perea s-a publicat pentru prima data la 1877 in revista "Buciumul roman", - apoi intr-o brosura in 1900 la Brasov, cu modificari "pe inteles intocmita" - cum si in revista "Munca" (Piatra Neamt, 1906).
Autorul si-a ascuns numele sub un pseudonim Leon Dianeu, care prin anagrama da Ion Deleanu.
Asupra acestei lucrari a atras atentia intaia oara Aron Densusianu in articolul O muza cenusareasa, ("Cercetari literare"), - iar asupra vietii lui a scris un studiu d-l G. Bogdan-Duica in "Convorbiri literare".
Subiectul acestei poeme, care are 12 canturi, este expeditia unei armate de tigani in contra turcilor, dupa porunca lui Vlad-Tepes.
La inceput, poetul, adresandu-se muzei lui Omer, care inspirase pe acesta ca sa cante lupta broastelor cu soarecii, ii cere ajutor si face expozitia subiectului:

Zi cum vrura tiganii sa aseze
Craiu si tara de mosie,
Cum incinsera armele viteze;
Dar apoi printr-o galceava amara
Toti crai incotro se imprastiara.

Pe timpul lui Vlad-Tepes vine odata stire ca turcii au pornit cu oaste impotriva tarii romanesti. Domnitorul se gandi ca tiganii din tara ar putea sa le slujeasca de spioni si se hotari sa-i adune la un loc - ca intr-un fel de oaste - pentru a-i putea supra veghea. Se organiza astfel o "armata" tiganeasca, pe care o vedem defiland pe dinaintea domnului.
Pe cand se petreceau aceste in Muntenia, traia in Ardeal un ungur viteaz Becikerek Istoc, nobil, insa "dintr-o vita de pe stramosii sai tiganeasca". Afland ca Anghelina, pe care el o iubise, fusese furata de smei, porni s-o caute. Se imbraca intr-o camasa de zale, isi puse in cap o caciula "mitoasa", incinse o sabie lunga,

Care in pod sub strasina era aruncata
De rugina era cam stricata...

si in loc de scut isi lua o tava de arama si porni insotit de un servitor, care avea sa-i fie scutier. Cititorul recunoaste indata aci pe Don Quijotte si Sancho Pança.
Astfel fiind inceputul, se intelege ca interesul nostru va fi impartit. Vom voi sa aflam: Ce face Tepes? Ce fac tiganii? Ce face Becikerek?
Se pornesc deci trei actiuni, ale caror desfasurari se impletesc intre ele uneori cu mare dibacie, alteori vatamand principiul unitatii.
Vom vedea in cursul poemei, cum vine oastea turcilor, cum Tepes este ajutat de sfintii crestini, pe cand dusmanii sai au protectia dracilor, cum sfintii si dracii nu se multumesc sa inspire curaj unora si altora, ci se cearta si chiar se bat intre ei, cum in fine Tepes iese invingator, zdrobind pe Mahomet.
Vom vedea cum tiganii, dupa ce au scapat de oarecare incercari la care i-a supus domnitorul, care apare crud si mucalit in acelasi timp, asculta indemnul dracilor de a profita de imprejurarea ca sunt cu totii la un loc si de a alcatui un strat al lor si cum, voind sa aleaga capetenia, se cearta, se bat si se sfarseste totul cu o incurcatura tiganeasca.
Vom vedea, in fine, cum Becikerek, in peregrinatiile lui, da peste tabara tiganilor, cum este in primejdie de moarte, dar scapa ajutat de Haicu, cum apoi, afland ca Anghelina a murit, se intoarce acasa.
Lucrarea lui Deleanu, daca nu poate sa provoace entuziasmul, cu care o cerceta Aron Densusianu, poate fi totusi citita cu oarecare interes, mai ales unele pasagii care sunt scrise cu mult haz. Dar insemnatatea ei sta in faptul ca vedem cum se naste un gen poetic in literatura noastra, in vremea in care ceilalti scriitori ai scoalei ardelene erau preocupati numai de problemele grave ale originii poporului si ale latinitatii limbii romane.