f9t18tc
In „Junimea“ de la Iasi, dupa o bucata de vreme, se ajunsese
— cum nici nu se putea altfel — la o intelegere, adica la oarecare uniformizare. Oamenii venisera din toate partile, dar, traind impreuna, schimband necontenit ideile lor, cunoscandu-se bine intre dansii, infratindu-se, ajunsesera a armoniza deosebirile individuale. Dar, odata mutat la Bucuresti salonul literar al lui
Maiorescu, societatea pierdu. Convorbirile literare se prefacusera intr-un fel de magazin literar la portile caruia nu mai era pus nici un portar critic, pe cand la inceput acesta era elementul de capetenie. Revista se produsese intr-un anumit mediu, ea era un fenomen moldovenesc, si in special iesean, al Iasilor de pe vremea aceea, care nu trebuie confundati cu cei de azi.
In acest oras de eleganta atmosfera intelectuala s-a format
„Junimea“ si organul ei era foarte citit pana si de batranii de pe vremuri ca Manolachi Draghici, care ma punea pe mine, copil, sa-i citesc din Convorbiri. Acolo, a fost, fara indoiala, in jurul lor o foarte larga simpatie, in marginea deprinderii noastre de a citi.
Dar trebuie sa mai adaog inca un lucru: si boierimea din Moldova a fost incontestabil superioara celei din Muntenia. Aceasta de aici administra mai bine averile sale, se pricepea mai mult la politica, dar in ce priveste sentimentul culturii nu poate fi nici o comparatie intre unii si ceilalti. Moldova are o inalta traditie de cultura si pe atunci, prin 1860, era inca o ramasita din vechii boieri, foarte inzestrati. Eu am apucat inca — in casele acelea frumoase, locuite astazi de straini, care duceau din piata centrala pana la plimbarea de la Copou, splendide case, facute dupa norma franceza in care se amesteca pe alocuri si priceperea de arhitect si de artist a lui
Asachi, care inaugurase genul acesta de arhitectura — boierimea acestui Iasi, un Pogor, un Carp, care el insusi facea parte din aceasta nobilime, cu toata originea lui vasluiana. Boierii acestia de Iasi avusera o influenta asa de puternica asupra clasei mijlocii, incat reusisera s-o educe.
Dar, de la o bucata de vreme, conducatorii Convorbirilor trecusera in viata politica, si nu se poate intelege literatura romaneasca de prin 1866 pana aproape de 1890 fara sa se tina seama de politicianizarea societatii romanesti. Toti deputatii, senatorii, ministrii de acolo de la Iasi venira sa se aseze la
Bucuresti, astfel ca, la un anume moment, toata viata s-a concen trat aici si, concentrandu-se aici, toata viata politica si sociala chiar din Iasi s-a mutat la Bucuresti. Insa in materie de arta, de stiinta, de literatura nu se pot face asa de usor stramutari.
Astfel, in haosul capitalei de anarhie politica si morala a
Bucurestilor din 1880, in care era o burghezie care nu semana cu cea de la Iasi, aceasta nu o burghezie straina care deci nu putea influenta, ci o burghezie crestina, compusa din romani sau din romanizati, care acestia dau tonul — este, dealtfel, si oras dominat de mahala, pe cand la Iasi centrul domina mahalalele — in mediul acesta, nu s-a mai gasit nimic din insusirile speciale de la Iasi.
In cele dintai timpuri „Junimea“ avuse un mare program de reforma: schimbarea totala a unei societati pe care o dispretuia.
Pe urma, cand a venit la Bucuresti, politicianismul o asimilase.
Aveau tot felul de interese, si interesele fac sa se treaca asupra unor anumite slabiciuni. Nu mai dura condamnarea generala, care taia neted in tot ce era falsificatie sau lipsa de judecata, care si una si alta impiedicau orice adevarata literatura, ci portile Convor birilor literare s-au deschis largi, o repet, la tot felul de diletanti de salon. Se tipareau lucruri care nu erau totdeauna rele, ca proza

lui Ciru Oeconomu, care a scris romane cu subiecte indigene, avand o oarecare indemanare, dar cei care erau deprinsi cu vechea „Junime“ nu se mai recunosteau in aceasta noua atmosfera.
Impotriva Convorbirilor literare, de la un timp, s-a incercat, fiindca si era nevoie, o alta grupare, cu o revista de opozitie. O conducea un om fara indoiala genial, Hasdeu. Cand se gandeste cineva la pregatirea asa de slaba pe care a aasimilat-o la Universi tatea dini1, Harcov, la tineretea lui, in tovarasia unor tineri ofiteri nobili, din petrecerile rusesti care se pot vedea pana si acum in
Basarabia, de la Hotin, prin Chisinau pana la Cetatea Alba, cu nesfarsite discutii care sunt mai mult niste tandaleli fara scop si fara sens asupra unor generalitati vagi, se va mira ce putea sa aduca o astfel de minte ca a lui. A debarcat la Iasi ca un fugar quasi-politic, cu ambitia mare de a fi domn, el care, din Boleslas, devenise, pentru aceasta, Bogdan...1 Traia cine stie cum: nu numai ca nu avea nici o cariera, dar despretuia orisice cariera; fara carma sigura, era supus la tot felul de influente personale. Legaturile lui erau totdeauna in zigzag sau cel putin intr-o linie serpuitoare.
Nu s-a localizat intr-un mediu si intr-o clasa. Niciodata n-a avut legaturi cu straturi mai inalte ale societatii: n-a calcat niciodata in saloane, si saloanele nu au mers niciodata catre dansul. Si, cum limba romaneasca trebuia sa-i fie putintel dezmortita, iar, in materie de stiinta, trebuia sa-si creeze abia o metoda a lui, el care nu invatase nici una si care nu traise in nici un mediu care sa i-o impuna, trebuie sa admiram rezultatul la care a ajuns acela care a fost intotdeauna inegal, dar s-a ridicat desigur printr-o sponta neitate admirabila care merita toata stima.
Intre Hasdeu si intre Maiorescu de la inceput a fost razboi, intre spontaneitatea neregulata a unuia si intre normalitatea critica a celuilalt. In Maiorescu nu era nimic ridicul, cine insa este inegal ca Hasdeu preteaza fara indoiala la ironie si la gluma, si desigur ca gluma trebuia sa raneasca adanc pe Hasdeu. Cand erau Convor birile literare la Iasi, el a fost total neadmis si nerecunoscut, scos in afara de cercul de atentie al societatii critice a „Junimii“, si s-a razbunat. Intr-un rand a trimis o poezie cu acrostih, care dupa ce s-a tiparit, s-a vazut ca „P. A. Calescu“ inseamna Pacalescu, iar acrostihul era: „la Convorbiri literare“, numai cat se schimbase un V si se inlocuise printr-un F, cercul iesean avand, zicea Hasdeu, o aplecare nemteasca. Aceasta cearta a durat aproape pana la sfarsitul lui Hasdeu.1
Si, atunci, Hasdeu, strangand pe aceia de care ma voi ocupa indata si pe cari Convorbirile nu i-au recunoscut niciodata in adevaratul sens al cuvantului, a incercat o Revista noua, prin care sa se faca o alta literatura. Revista se infatisa foarte frumos, de format mare, cu o coperta impodobita cu ilustratii si, in ce priveste materialul, acesta era deseori bun, desi mai totdeauna inegal. Sub conducerea capricioasa a lui Hasdeu, foarte aplecat sa considere tot ceea ce se facea ca o opera personala, destinata unor oameni mult inferiori lui, si cu toate ca Revista noua a fost bine primita,

mai ales in cercurile tineretului — noi, la Iasi, la sfarsitul liceului, ne luptam ca sa imprumutam de la unul la altul fascicolele revistei cu infatisarea, nu foarte distinsa, dar macar ochioasa — o concen trare nu s-a putut face.
Trebuia pentru aceasta un conducator mai preocupat de liniile generale ale actiunii sale, mai putin stapanit de pornirile sentimentale ale propriei sale persoane, asa incat Revista noua, dupa catava vreme, a decazut. In ultimii ani era adapostul oricui, ca ruina unui frumos palat, neispravit niciodata si in care se poate oplosi orisice vagabond.
Prin urmare nu poate fi vorba de un doctrinar nou, de un conducator chemat anume pentru calauzire si capabil sa realizeze idealul sau. Deci faza literaturii romanesti de pe la 1880 va fi reprezentata prin individualitati, care se apropie sau se despart, dupa imprejurari, intre dansele. N-au reusit, din nenorocire, niciodata sa stabileasca legaturi de prietenie netulburata, si a fost un moment chiar in care isi radeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toti aceia care tineau nu numai la unul si la altul, ci la toti impreuna. Reviste apareau chiar pentru ca unul sa loveasca in celalt, reviste umoristice, speciale Bucurestilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit intru nimic — cu individualitati ca a lui Anton Bacalbasa, cel cu Mos Teaca, si cu caricaturi — sa ridice prestigiul literaturii romanesti si sa contri buie la dezvoltarea scrisului nostru national.
In miscarea aceasta noua nu exista nici acelasi punct de plecare si nici aceleasi influente de traditie sau de imprumut, nu exista nici aceeasi directie. Cu toate acestea cei trei sefi se deosebesc de inaintasii lor prin aceea ca scapa de sub o disciplina care in ultima ei faza era fara indoiala stricatoare. Convorbirile literare erau un fel de birou de cercetare literara pentru tot ce se prezenta acolo, asteptand fiecare cu mai multa sau mai putina emotie sa-si vada sentinta: apare sau nu apare. Dar acestia trei pleaca fiecare din alt mediu si reprezinta alta nota.
Incepem cu acela care reprezinta curentul traditional, in ciuda subiectelor pe care si le-a ales, Ioan L. Caragiale. Se spunea la
„Junimea“ ca numai atunci cand privesti umanitatea sub formele ei generale, permanente si eterne, faci literatura. Dar orice subiect, trecut prin adevarata literatura, capata un element de imortalitate.
Nu sta arta in subiect, ci in felul de tratare. Poti sa tratezi pe Iuliu
Cesar ca pe un mahalagiu din coloarea de albastru sau de galben si poti sa tratezi pe Ion si pe Smaranda asa cum ai trata cele mai vestite figuri ale literaturii universale. Deci, in ciuda subiectelor pe care si le-a ales, va trai, si va trai, fara indoiala, si in ciuda exagerarilor care, din anume motive, s-au facut, in ultimii ani, de o anumita presa si de anumite cercuri literare, care nu deose beau in felul de scris al lui Caragiale — in ciuda ideilor foarte proaste pe care le avea despre persoanele cu care obisnuia sa piarda vremea la cafenea — o influenta speciala a insesi cafenelei asupra lui. El va trai fara indoiala, fiindca intr-insul este adevar.
Arta este fara indoiala adevarul ridicat la o anume inaltime prin insusiri sufletesti care nu se pot defini, dar adevarul acela se poate vedea, se poate constata si se poate sublinia, si nici o literatura nu poate trai in afara de adevar. Nu e vorba, inca o data, de adevarul luat de-a dreptul, ci de acela prelucrat, ridicat oricat de sus de catre o personalitate superioara. Dar numai ceea ce reprezinta o realitate observabila, definibila intr-o societate, numai aceea ramane pentru mai tarziu.
Va trai Caragiale incunjurat si de simpatie, cu toate ca, trebuie sa spun ca, personal, nu era totdeauna cel mai bun prieten: glumele lui erau pentru oricine, chiar pentru cei mai de aproape si care aveau mai mult merit decat dansul in atatea domenii. Nu era bine sa-i fie cineva dusman, dar nici daca-i era prieten, nu ramanea asigurat. V-o spun dintr-o foarte lunga si dureroasa experienta. Pot adauga si ca nu era totdeauna insensibil la situatia cuiva.

Aceasta paranteza s-o inchidem insa cat mai repede.
Dar, daca el va trai prin insasi literatura sa, pe care nimica nu o va putea ataca, fara indoiala, nimic si nimeni, va fi, intre altele, si pentru motivul ca el continua traditia cea adevarata a noastra, traditia aceea indigena de care am vorbit de atatea ori, care se poate recunoaste si caracteriza in literatura romaneasca, nu numai in ce priveste subiectul, ci si spiritul. Poate nu s-a observat indeajuns ce legatura stransa exista intre dansul si cineva care este cu mult inferior lui ca mijloace literare — dar in ce epoca traia acela! — Filimon, cu Ciocoii vechi si noi, desi la Filimon este un oarecare romantism, care il impiedica de a fi totdeauna pe pamant, cu ochii coborati asupra realitatii contemporane. Poate ca este si o legatura intre Caragiale si Eliade Radulescu, intre
Targovistea lui Radulescu si Ploiestii lui Caragiale, legate prin cea mai rea sosea nationala din tara. Dar, cu toate ca sunt foarte aproape si orase alcatuite in acelasi fel, insa politicianismul pe care-l descrie Caragiale este de acolo din Ploiesti. Trebuie sa fi cunoscut cineva Ploiestii de acum vreo patruzeci de ani ca sa-l inteleaga intr-adevar pe Caragiale si sa vada cat de mult este legata orice literatura, nu de o norma abstracta, ci de ceva real si omenesc pe care trebuie sa-l cunosti.
Ploiestii avocatului Grigorescu, reprezentantul liberalismului clasic, cu Statuia Libertatii si republica lui Candiano Popescu,
Ploiestii i-a avut Caragiale inaintea-i. Si, cum liberalismul acesta il faceau avocatii si profesorii, inainte de toate, iar negustorii stateau la taraba lor si se uitau, cand ei se luptau, cu o indiferenta glumeata la procesiunile politicianismului, Caragiale pare ca traieste reactiunea mahalagiului roman din Ploiesti fata de ceea ce Romanulu lui Rosetti, cum scria titlul, il reprezenta inainte de toate si-l recomanda natiunii romanesti. Tipul lui Rica Venturianu este de aici de la Bucuresti, fara indoiala, dar trebuie sa fie ploiestean de origine. Jobenul, redingota si pantalonii calcati pe dunga i-a cumparat de la pravaliile de aici, dar il descoperi ca e feciorul vreunui preot sau negustor de acolo de la Ploiesti.

Fara Ploiesti nu poate intelege nimeni pe Caragiale. Dar nu-l poate intelege si fara de altceva: el este dintr-o familie de actori.
S-au retiparit candva la Valenii-de-Munte, in faza naiva a editurii mele, care nu a dus la nimic, cateva bucati din teatrul cel vechi, si intre altele si una din comediile lui Iorgu Caragiale, unchiul lui. Actorul insa aduce in viata o nota caracteristica: el stie ca nu tot ce infatiseaza pe scena este adevarat, el stie ca pumnalul pe care amorezatul respins sta sa-l cufunde in pieptul bietului tradator este un cutit de hartie vopsit cu coloare de argint, stie ca, atunci cand eroul cade pe spinare, aceasta nu inseamna ca trebuie instiintat imediat serviciul pompelor funebre, ca, pe langa tot ceea ce se expune, este si multul care este in realitate. Sunt doua lumi deosebite in aceasta viata a actorului, care, dupa ce a reprezentat pe scena oameni cu falnice mustati, intors acasa este complet ras.
Aceste doua note personale ale lui l-au facut sa fie departe de societatea „Junimii“, pe care el a cercetat-o, cu curiozitatea copilului strengar, pana in resorturile adanci si ascunse ale obiectului cercetarilor sale. Convorbirile literare l-au atras totusi la Bucuresti, fara indoiala fiindca el intalnea aici, sub forma de zeflemea distinsa, ceea ce era la el umor nativ, acel spirit mehen ghiu de care vorbeam cand am prezentat pe Eliad Radulescu. El a fost incurajat in aceasta directie, si societatea l-a deviat chiar putintel. Fiindca cercul „Junimii“ era un cerc politic conservator, care mai tarziu s-a intins, in sfere mult mai largi, la o intreaga miscare conservatoare. Caragiale a ajuns si conservator, de dezgust fata de mascarada provinciei liberale, si ei, conservatorii, care avusera nevoie de pasiunea sincera a lui Eminescu, aveau nevoie, acum, de ironia corosiva a lui Caragiale. Caragiale a fost deci scos in linia intaia de lupta. Si e foarte interesant sa se faca un studiu de literatura moderna: sa se cerceteze cum a fost primit el de

critica, rezervele din tabara liberala, care simtea foarte bine ce este „Glasul patriotului national“ si in nenea Dumitrache recunos teau pe unul dintre alegatorii pe care se sprijineau mai mult libertatile publice. Acestia erau „oamenii“ partidului liberal si pe acestia-i demonetiza satiricul. Si marea suparare a lui Caragiale a continuat pana la moartea lui. A fost o scurta trecere a lui pe la
Teatrul National, dar nu a putut ramanea: un om care facuse un astfel de rau nu putea fi iertat. Caragiale a ramas deci ca dusman in memoria celui mai puternic partid din Romania si a fost indepartat de la tot ceea ce ar fi avut dreptul sa ceara.
O a treia influenta, extraordinara, asupra lui vine din insusi cercul Convorbirilor. El a fost in adevar un om foarte utilizabil, dar niciodata, pentru cercul Convorbirilor, un foarte mare scriitor; un scriitor de care ai nevoie, aceasta nu inseamna inca un scriitor pe care il asezi la rangul lui. Mai tarziu, numai, s-a mutat el din domeniul teatrului cu tendinte in acela al povestirii lucrurilor care aveau alt caracter. In nuvelele lui taranesti, toata atentia asupra clasei rurale, pe care o regasim si in Napasta lui, nu-i vine din fondul propriu. Taranii lui sunt de un adevar foarte relativ. Scenele comice, cu mahalagiii sau functionarii lui de la Ploiesti sau de aiurea, sunt lucruri pe care el le-a vazut; dar, cand e vorba de tarani, ori de tarance ca in Napasta, de plata unui vechi pacat pe care o urmareste o taranca, cu o statornicie cruda care nu sta in obiceiurile poporului romanesc, Caragiale se resimte din faptul ca nu cunostea viata rurala. Lumea taraneasca, el a cunoscut-o nu direct, ci prin atmosfera de la Convorbiri. Taranii lui deriva putintel din ai lui Slavici. Dar, in faza din urma, a Napastei, taranul tragic deriva din alta influenta: a romanului rusesc, cu oamenii mistici, fantastici, cu tarani capabili de toate brutalitatile, aceia pe care, dupa generatia lui Turghenev, i-a infatisat, in tot relieful lor puternic, dar respingator, Gorki, care nu cruta nici una din salbataciile de care sunt capabili. La Caragiale este deci si influenta literaturii pe care a citit-o.
Iar, in ce priveste ultima faza, cu teoriile generale asupra societatii romanesti, cu incercarea de explicatii sociologice, prezentand nemilos toate viciile noastre, cu despartirea fara inima de tara care nu numai ca-l nascuse si-l crescuse, dar il si incurajase de o netagaduita admiratie, aceasta se datoreste altei faze de lecturi care a venit asupra lui, atunci cand din ce fusese el in tinerete ramasese foarte putin. E rezultatul convorbirilor in cercul creat de exotica personalitate contagioasa a blajinului fanatic rus, refugiatul Cass, devenit Dobrogeanu si Gherea. Ne inchipuim un singur Caragiale. Punem impreuna cele dintai comedii de mora vuri cu criticile privitoare la rascoalele din 1907. Omul nu avea nici un talent atat de puternic, nici o cultura atat de intinsa, incat sa-si pastreze linia lui, neschimbata de influentele venite din dreapta sau din stanga, ci el stramba necontenit intr-un sens sau in altul figurile pe care le crease in piesele sale.

Dintre cei doi prieteni ai lui, Vlahuta si Delavrancea, cel dintai, tutovean, din neam de mici proprietari cu suflet mistic, reprezinta fara indoiala un alt tip in miscarea aceasta noua, care nu a putut sa alcatuiasca un bloc si in blocul acesta sa stabileasca anumite ranguri pentru a produce anumite curente.
Societatea romaneasca iesita din boieria de odinioara, inainte de a trece la democratia foarte agitata care nu s-a fixat nici pana acuma — caci am iesit din vechea societate inca dinainte de 1848, dar n-am ajuns inca o societate deplin alcatuita — a produs o noua categorie sociala, una adanc nemultumita. Inainte erau boierii de o parte si supusii boierilor de cealalta, boierii care se uitau deseori cu condenscendenta, chiar cu prietenie, la cei de jos, si cei de jos care se uitau respectuosi la boierime. Doua categorii sociale neted despartite. La mijloc, in Moldova, evreii, anumite paturi mai mult sau mai putin romanesti in Muntenia.
Taranii stateau in margine, si ei nu aveau cuvantul, nici in domeniul literaturii, nici in domeniul politicii.

Asa era vechea societate romaneasca. Dar noul stat roman a creat o lume intreaga de functionari. Toata administratia noastra este de dupa Regulamentul Organic, si chiar dupa Constitutia de la 66; ea a fost acum, lumea intermediara, care era tot asa de culta ca si boierii, dar nu avea mijloacele materiale pe care le aveau acestia, pe langa faptul ca era mult mai onesta decat o mare parte din boierimea acum decazuta. Acestia nu jucau carti, nu-si petreceau viata intreaga in aventuri sentimentale, nu pierdeau vremea cu banii altora. In categoria aceasta noua de functionari se gaseau si oameni de talent. Ei vedeau ca in strainatate un om de talent poate sa traiasca din talentul sau, din scris. Dar, in
Romania, un om de tara care sa traiasca numai din talentul sau, aceasta nu se putea. Toata categoria aceasta sociala era deci amarata, inveninata. E o mare deosebire intre critica de la
Convorbiri si intre critica aceastalalta noua. Cea de la „Junimea“ atingea usor, fiind facuta de oameni care traiau bine, care puteau sa fie multumiti cu viata pe care o duceau, pe cand acum avem a face cu altii care nu se pot impaca niciodata cu a lor.
Aceasta categorie noua e reprezentata prin Vlahuta. Fondul poeziilor lui este acesta; chiar cele de dragoste vedeti-le cum se ispravesc: cu dureri care provin inainte de toate din motivele sociale. Fara indoiala a cantat pasiunea pentru dansa, dar fara delicatetea de suflet a lui Eminescu, desi, fara indoiala, este o influenta, prea mult exagerata, a lui Eminescu asupra lui, Emi nescu fiind insa inimitabil de catre un mare talent. E prea complex, prea subtil; magia lui nu poate trece la altul.
De alta parte, luati o parte din opera de intaie tinerete a lui
Vlahuta, care nu se cunoaste indeajuns, cum nu se cunoaste nici partea de la inceput a activitatii lui Caragiale, care si aceea trebuie scormonita, luati chiar pe Vlahuta care colabora la Convorbiri literare, dar colabora si la anumite ziare din Bucuresti, cand era magistrat la Targoviste, si vedeti ce adevarata pasiune sociala intalnim la un tanar care se gaseste intr-o societate inferioara, fata de care nu se lupta cu zambetul de despret, ci, crud, prin lovitura directa. Caragiale nu a urat in adevaratul sens al cuvan tului: omul de teatru stia doar ca lumea este alcatuita din acte de comedie, care pot sa ajunga pana la tragedie, si de obicei au si una si alta. Dar, pentru Vlahuta, tot ce vede ca o piedica ridicata in fata lui si a celor buni, care sufar de nedreptatea sociala, ii este un vrajmas, impotriva caruia trebuie luptat, lovit energic, cu scopul de a-l distruge. De aceea, poetul, in societatea aceasta de salon a bucurestenilor, nu putea decat sa o descrie, cum face intr-una din cele mai bune bucati ale lui, Liniste.
L-am cunoscut pana la sfarsitul vietii, i-am vazut admirabila atitudine in timpul razboiului, felul splendid cum a asteptat el sfarsitul acestei tragedii nationale, pentru ca, apoi, dupa o incer care ziaristica, deviata in curand, sa se retraga la tara, intr-un sat din Ramnicul-Sarat, iarasi din despret fata de aceasta societate pe care o pecetluieste pana la cei mai de sus:
MINCIUNA STA CU REGELE LA MASA...
Astfel a trait el, apoi, aspru cu cei mari, cu iubire de tarani, nu pentru taranii ei insisi, ci ca reactiune impotriva degenerarii unei clase superioare stapanind cu nedreptate, impunand vulgaritatea ei unor straturi sociale mult superioare in fond. Ascuns in coltul sau, el n-a vrut sa-si manifeste vointa atata cat putea, de multe ori hotarator, asupra oamenilor care in aparenta aveau si hotara rea, si, cand a murit, a cerut — inca o condamnare pentru societa tea contemporana — ca toate manuscriptele lui sa fie distruse.
Nu stiu daca o fi avut cineva curajul sa o faca, dar dorinta lui era un raspuns la indiferenta nemeritata pe care o generatie de tehnicieni ai formei o aruncase omului care reprezentase intr-un moment, alaturi de prietenii lui, adevarata literatura romaneasca.
Nuvelele lui „Din durerile lumii“ infatiseaza de fapt viata lui; eroul povestirii mai intinse, care se distruge din suferinta fizica si

morala, este icoana intregii generatii care voia in zadar sa-si croiasca drumul contra oamenilor si contra sortii, si simpatia lui pentru Samanatorul, prietenia personala pe care mi-a pastrat-o pana la sfarsit, se datoresc tocmai faptului ca s-a gasit, aici, inaintea unor oameni care au avut curajul, cu oarecare risc, sa infrunte furtuna si sa incerce a schimba societatea. Pentru dansul a fost o foarte mare multumire cand, la 13 mart 1906, s-a produs demonstratia impotriva persoanelor care voiau sa reprezinte

Madame Flirt in frantuzeste la Teatrul National; simtea ca o intinerire cand s-a produs aceasta miscare, mult superioara tuturor celor de pe urma; ce visase el tanar faceau acuma tinerii care nu considerau revolutia ca un mijloc de a parveni.
Al treilea reprezentant al miscarii noi, Barbu Stefanescu
Delavrancea, poate fi inteles numai reconstituind conditiile lui de viata. Mai inzestrat decat amandoi ceilalti in ce priveste privirea adanca in viata pentru a smulge dintr-insa elemente caracteristice, cu desavarsire noi, pe care ceilalti nu le observau, om capabil de a gasi instinctiv pitorescul oricarei vieti si oricarei situatii, suflet cu desavarsire inedit, care, la inceput, fara indoiala, cu toata cultura inalta pe care a capatat-o, nu a fost influentat de aceasta cultura, ci inainte de toate de ereditatea taraneasca pe care o ducea cu dansul, el n-a fost, ca Slavici, un om de la sat departe, ci unul din marginea, inca sateasca, a Bucurestilor. Aici „granarii“ duceau viata satelor de pe vremuri cu adausul a tot ce puteau culege in drumurile cele mari ale lor; o viata de sat cu orizontul drumurilor. El a apucat sufletul taranului, dar incunjurat de aventura, cum il reprezentau acesti „granari“, mergand din sat in sat si din loc in loc pentru a se intoarce acasa cu carul plin de povesti. Nu putea sa gaseasca nimic mai ales decat sa infatiseze candva aceasta viata de mult disparuta, cum a facut-o in A fost odata. Povestea romaneasca, pe care unii au reprodus-o servil — si nu exista o poveste, ci exista mai multi povestitori — povestea aceasta nu a fost niciodata transformata intr-o mai mare si mai inalta literatura decat atunci cand Delavrancea s-a indreptat catre dansa.
Prin urmare, pitorescul natural, viata taraneasca si imaginatia din povestirile acestea, care alcatuiesc fundamentul sufletului poporului romanesc, toate acestea sunt unite la dansul. Totusi ceva lipseste: marginea Bucurestilor nu are, ca Moldova lui Vlahuta, un trecut, nu are simtul trecutului. Veacurile nu traiesc in el. De cate ori le incearca, ele nu raspund. Acestea i le puteam spune foarte greu cand era in viata, caci il ranea adanc orice critica si datoria prietenilor era sa o evite. Atunci cand, pentru drame, a luat subiecte istorice, nu a putut gasi in el insusi elementul esential care este de nevoie pentru infatisarea trecutului. Ce este Stefan cel Mare al lui, ajuns batran, putintel luat in gluma de lumea mai tanara; ce sunt sezatorile acelea din fundul Bucurestilor infatisate ca adunari de eroi si de tovarase de eroi in cea mai mandra vreme a trecutului romanesc; unde sunt pasiunile acelea tari care framantau societatea de atunci; unde este darzenia care deose beste vremea cea mai serioasa din tot trecutul nostru? Cand Petru
Rares apare, aratandu-si semnul, sau cand Stefanita se zbuciuma cuprins de o epilepsie pe care nu ar fi admis-o boierii care stiau sa moara sub cutitul calaului atunci cand gandul lor nu se impaca cu gandul lui voda, ce inseamna pribeagul milog ori fantoma infatisata ca reprezentand pe insusi nepotul de fiu al lui Stefan Voievod? Aceasta este o deviere a talentului lui, si societatea este aceea care, cu alte preocupari si gusturi, l-a deviat.
Dar asupra lui s-a exercitat si o alta influenta. El aducea cu dansul, si a spus-o in povestirile lui, ura copilului, intrebuintat in cutare familie ca pedagog, ura tanarului care indrazneste sa ridice ochii catre cineva de acolo si caruia i se spune: dumneata la cartile dumitale de scoala! Despartirea aceasta brutala intre dreptul inimii

lui si intre dreptul societatii, care-i interzicea acest drept, l-a lovit si el a fost un chinuit in lupta sociala, care nu s-a ispravit nici pana in momentul de fata, ba inca astazi este si mai dureroasa, caci, pe langa tagaduitorii de sus, este neintelegerea grosolana de jos. O intreaga tragedie care se deschide astazi pentru societa tea romaneasca si sangele intelectualilor curge din doua vine, una taiata subtirel de cutitul boieresc si alta sfaramata brutal de izbitura de topor a omului neintelegator de jos.
Si peste toate acestea trebuie sa amintim ca era un pictor, un artist extrem de fin. Si in materie de literatura, se poate vorbi de asa ceva. Sunt directiuni pe care e chemat sa le ia cineva, dar imprejurarile l-au impiedicat si atunci tot ce fusese indreptat in aceasta latura se intoarce si influenteaza in alta directie. Este in stilul lui ceva asemanator cu ceea ce in literatura franceza din aceeasi epoca se intalneste in opera curioasa a celor mai subtile spirite din secolul lor, care numai fara dreptate se numesc si ei naturalisti — fratii Edmond si Jules de Goncourt. Delavrancea, mai tarziu, si in elocventa lui se prezenta cu acelasi nesfarsit mestesug. Atunci, in el nu gasesti o singura expresie obisnuita: pretutindeni, pe langa ce dadea fondul lui propriu, se adaugea si arta de a gasi cuvantul nou, legatura neobisnuita intre cuvinte.
In privinta aceasta, fata de clasicismul sec al lui Caragiale si fata de retorismul sentimental, cu oarecare plutire de cuvinte, al lui
Vlahuta, la dansul este intr-adevar o indreptare catre ce s-ar putea numi literatura modernista, dar fara indoiala in alt sens decat sensul cu totul scazut al literaturii moderniste de astazi.