s8i16im
In oras la Bucuresti,
In curti nalte si domnesti
Mandra masa e intinsa
Si de mari boieri cuprinsa.
Dar in mijloc cine sede?1
Mircea-voda-n mijloc sede,
Si la dreapta lui se vede
Doi Caplesti si trei Buzesti
Zmeii Tarii Romanesti,
Purtatorii ostilor
Si fruntea boierilor.
Ei toti beau, se veseleau
Si pe domn il fericeau,
Dar cand fu despre betie,
Despre dalba veselie,
Iata, nene, ca sosea
Si la domn ingenunchea
Radul din Calomfiresti,
Zmeul Tarii Romanesti,
Cu sluga lui, cu Nedea,
1 O zicatoare ce trebuie sa existe de pe timpul navalirilor de limbi straine suna asa: sa fii totdeauna la mijloc de masa si la colt de tara.
Ce de mic ii tot dadea
Ajutor bun de putere
Si cuvant de mangaiere:
„Domnule, maria-ta!
Fie cum oi cuvanta:
Iti aduc tie-nchinare,
Ca unui frate mai mare,
Si-ti doresc mereu sa fii
Cu izbanzi si veselii.
Dar stii, Doamne, ori nu stii
Ca tatarii m-au lovit
Si tatarii mi-au robit
Copilasii
Dragalasii,
Maiculita
Dragulita.
Rau ma doare inimioara
De copii, de sotioara,
Dar ma doare si mai tare
De maicuta ce ma are,
Ca-i crestina si batrana

S-a sa-ajunga-a-fi cadana,
De rasul capcanilor
Prin casa paganilor1.
Rogu-te, maria-ta,
De vroiesti a m-ajuta,
Da-mi ajutor pe Buzesti
Si pe cei tustrei Caplesti,
Purtatorii ostilor
Si fruntea boierilor!“
Mircea-voda-l asculta
Si din gura cuvanta:
„Alei! Radule misel!
Mai asteapta tu nitel,
Pana ce vom ospata,
Pana ce ne vom culca,
Pana ce ne vom scula,
Sa vad ce vis om visa
S-apoi ajutor ti-om da!“
Radu buzele-si musca
Si la fata se schimba.
„Sa traiesti, maria-ta!

1 Romanii expusi in vechime la necontenite navaliri de limbi straine ce lasa foc si sange in urma lor detera barbarilor numirea de capcani, adica dihanii cu trup de om si cu cap de caine.
In istoria lui Alexandru Machedon se zice: „De acolo merse Alexandru cincisprezece zile si ajunse la o tara cu oameni cu sapte picioare si cu sapte maini si detera foarte tare prin oastea lui Machedon; si de aceea pierira multi si multi prinsera vii, sa-i scoata la lume pentru minune. Si trecu tara lor in zece zile si mai merse inainte si ajunse la o tara cu oameni catcauni (capcauni) dinainte cu obraz de om, iar dindarat cap de caine ce latra caineste“.

Iar daca te-oi astepta
Pana ce ii ospata,
Si pana ce te-i culca,
Si pana ce te-i scula,
Sa vezi ce vis ii visa,
Tatarii s-or departa,
Pagubas ei m-or lasa!“

Radu iute-ncaleca,
Dupa dusmani se lua
Cu sluga lui, cu Nedea,
Ce de mic ii tot dadea
Ajutor bun de putere
Si cuvant de mangaiere.
Gonea el, mereu gonea,
Gonea, nu mai ostenea,
Nebaut si nemancat,
De dor mare framantat.
Cand a fost a treia zi,
Pe tatari el ii zari,

Atunci Nedea ca grai:
„Hei! stapane Radule,
Asculta-mi povetele,
C-acum e pe vitejie,
Pe vinceala sau robie,
Taie tu marginile,
Eu sa tai mijloacele;
Care-a scapa de la mine
Sa nu scape de la tine!“
In tatari ei se izbeau,
Vartej de moarte faceau,
Si taiau, nene, taiau,
Pe tatari ii risipeau,
Si pe cei robiti scoteau
Si pe-acasa-i trimiteau.
Dar pe maica-sa batrana
N-o gasea-n ceata pagana.
Radu-n scari se ridica,
Ca vulturul se uita
Peste campii Lapusnii,
Peste campi merei pustii,
Si cum sta si cum ochea
Iata, nene, ca zarea
Un cort mare si rotat,
Cat un cort de imparat;
Si-n cort zarea pe-un marzac,
Un marzac de la Bugeac
Care-n bratele-i strangea
Vezi nota a 10-ea din balada XXIII a lui Mihu Copilul.

O crestina ce plangea.
Fulger Radu se facea,
Ca un fulger se ducea
Si la cort se repezea,
Pe marzac il reteza
Si in lance ca-l lua,
Mort in camp il arunca,
Apoi vesel purcedea
Cu ma-sa si cu Nedea,
Ce de mic ii tot dadea
Ajutor bun de putere
Si cuvant de mangaiere!

Iata la mijloc de cale,
La fantana dintr-o vale,
Iata buna-mpreunare
Cu cinci voinicei calare,
Cu Buzesti si cu Caplesti
Zmeii Tarii Romanesti!
„Noroc bun, si cale buna!
Ce vant dulce va aduna
Si cu mine sva-mpreuna?“
„Noi in cale ti-am iesit
C-avem dor de haratit.1
Si la harta vitejeasca
Si la joaca razboiasca.“
Ei la harta se luau,

Pe juramant s-apucau,
Stapanii sa harateasca
Si slugile sa-i priveasca!
Incepea dar de calare
Harta cea din fuga mare,
Palosele zanganind,
Sulitele invartind,
Buzduganele ciocnind
Si din gura chiuind.
Cand deodata cei Buzesti
Si cu cei tustrei Caplesti
Peste Radu navaleau,
Cu cinci lanci il strapungeau,
Apoi capul ii taiau,
Pe-o tipsie il puneau
Si la domnul il duceau
Si cu toti asa graiau:
„Alei! doamne, doamne Mirce!
Alei! doamne mult voinice!1
Radu de-ar mai fi trait,
Scaunul ti-ar fi rapit!
Iata capu-i, da-l la corbi
Si copiii lui fa-i robi!“
1 Mircea cel Batran a tinut multe razboaie cu turcii si a fost pururea invingator.
El a domnit 29 de ani, a zidit manastirile Cotmeana si Cozia si a fost ingropat la aceasta de pe urma.
In tractaturile sale de alianta cu regele Poloniei Vladislav, Mircea se intitula astfel: „Mircea, din mila lui Dumnezeu voievodul Valahiei, ducsul Fagarasului si al Omlasului, comitul Severinului, despotul Dobrodiciului si Domnul
Drastiorului“ etc.

Bine vorba nu sfarseau,
Iata, nene, ca veneau,
Sluga veche, mos Nedea
Cu maicuta Radului
La scaunul Domnului,
Si-amandoi ingenunchea
Si, plangand, maica zicea.
„Alei! doamne, doamne
Mirce,
Alei! doamne mult voinice!
Fa-mi dreptate, fa-ti dreptate,
Radu ca ti-a fost bun frate,
Ca eu, doamne, din pacate,
M-am iubit cu taica tau
De-am facut pe Radul meu!“
Domnul Mircea greu ofta,
Pe batrana o scula,
Mana dreapta-i saruta
Si pe loc dreptate-i da.
El boierii aduna
Si de moarte-i judeca.
Gadele ii apuca,
Sus, la scara-i aducea,

Un covor le asternea,
In genunchi ii tot punea
Si maneca-si sufleca,
Si pala si-o ridica,

Si capetele zbura,
Zburau pe scari de-a dura,
Cand Buzesti peste Caplesti,
Cand Caplesti peste Buzesti.

Colo-n tara munteneasca,
Tara dulce, romaneasca,
Ca si cea moldoveneasca,
In oras, la Bucuresti
Sunt curti nalte si domnesti,
Iar in curti o sala mare
Unde sede la pranzare
Mihnea-voda cel cruntat
De boieri inconjurat.
„Boieri mari, boieri de rand!
(Zice domnul inchinand)
Toti mancati, cu totii beti
Si cu bine petreceti;
Numai unul pofta n-are
De baut si de mancare,
Cantar Slutul, armas mare!
Ori bucatele nu-i plac,
Ori de noi nu-i este drag!“
Boierimea-ncet radea,
1 Acest cuvant vechi, netihnu, trebuie sa vie negresit de la tihna (odihna) si sa
insemne prin urmare nestamparat, framantat de griji.
Oprisanul
Iar Cantarul raspundea:
„Alei! doamne Mihnule,
Mihnule netihnule!1
Alei! tu, stapanul meu,
Lumina-te-ar Dumnezeu!
Bucatele tale-mi plac
Si de oaspeti imi e drag,
Dar unde s-au pomenit,
S-au vazut si auzit
Doua sabii intr-o teaca,
Doi domni in tara saraca?
Maria-ta-n Bucuresti,
Oprisanu-n Stoienesti!
Ce-am vazut la Oprisanul
N-am vazut nici la sultanul,
Ca el are-n camp, la soare,
Mii si sute de mioare...
Ies in vara fatatoare;
Berbeci are sute-ntregi,
Cu cozile pe telegi,
Si ciobani tot inarmati,

Cu postavuri imbracati,
De nu crezi ca sunt ciobani,
Ci chiar neaosi capitani.
Nu mi-e ciuda de asta
Cat mi-e ciuda de alta:
Oprisanul inca-si are
Herghelii in numar mare,
Doua, trei, cinci mii de iepe
Tot alese si sirepe,
Pintenoage la picioare
Cu cergi albe pe spinare
Si cu doi manzi fiecare.
Nu mi-e ciuda de asta
Cat mi-e ciuda de alta:
Oprisanul are-n sat
Ogari, copoi de vanat,
Cu zgarzi late, tintuite,
Pe la margini poleite,
Si mai are grajduri mari,
Cu cincizeci de armasari,
Jumatate arapesti
Si in adevar un cronicar roman face urmatoarea descriere despre Mihnea-voda:
„Mihnea, feciorul lui Dracu armasul, cum apuca domnia, indata se dezbraca lupul de pielea cea de oaie si-si astupa urechile ca aspida si ca vasiliscul. Iar arcul si-l incorda si gati sageti de a sageta, si sabia si-o fulgera, si mana si-o
intarea spre rane! si prinse pe toti boierii cei mari si alesi, si-i munci cu multe munci si cumplite si le lua toata avutia, si se culca cu jupanesele si cu fetele lor
inaintea ochilor lor. De aci unora le-au taiat nasurile si buzele, pre altii i-au
inecat si pre altii i-au spanzurat. Iar el se imbogatea si crestea ca cedrul pana la ceriu“ etc.

Si ceilalti moldovenesti!
Nu mi-e ciuda de asta
Cat mi-e ciuda de alta:
Scutarul lui Oprisan
N-are fata de taran,
Pe deasupra-i cu suman,
Dar pe trup are catan
Si carligu-i de scutar
Nu-i de-alun, nici de stejar,
Ci de aur tot sapat
Cu pietre scumpe lucrat,
Si-n varful carligului
Sub mana scutarului
Este-o piatra nestemata,
Ce plateste lumea toata!“
„De-i asa cum zici, Cantare,
Lasa pranzul, sai calare
Si-ntr-o fuga sa te duci
Pe-Oprisanul sa-l aduci
Cu toate podoabele,
Cu toate averile

Sa-si dea socotelile!“
Astfel domnul poruncea!
Cantar vesel se ducea
La cel sat, in Stoienesti,
Unde sunt averi domnesti.
El acolo cum venea
Cu scutarul se-ntalnea
Si porunca-i arata
Si din gura cuvanta:
„Mihnea-voda-n Bucuresti
Face praznice domnesti;
Toti boierii credinciosi
Si de pace bucurosi
Langa domn s-au adunat
Si pahare-au inchinat,
Numai unul n-a venit,
Oprisanul cel vestit!
De-i vrajmas si om de cearta,
Mihnea-voda-acum il iarta
Si-l pofteste ca sa vie
Ca un frate la domnie!“

Oprisanul credincios
Si de suflet omenos
Se pornea din Stoienesti
S-ajungea la Bucuresti
Noaptea pe la cantatori
Pan-a nu rasari zori.
Mihnea-voda adormit

Dormea pe-un pat aurit
In camara-ntunecata
Tot cu saluri imbracata.
Dar deodata se trezea
Si la slugi asa graia:
„Slugi, aprozi, copii de casa!
Voi dormiti si nu va pasa
Soarele c-a rasarit
Si pe mine m-a trezit,
Dar voi oare nu ganditi
Cand in somn va leneviti
Ca am tara de domnit
Judecati de savarsit
Si boieri de boierit?“
Toti aprozii se trezeau
Si lui voda raspundeau:
„Ramai, doamne, linistit!
Soarele n-a rasarit,
Dar in locu-i a sosit
Oprisan din Stoienesti
Cu averi imparatesti.
El in curte a intrat,
De zabrea a aninat
Un carlig de imparat,
Cu pietre scumpe lucrat,
Ce luceste ca un soare
Intr-o zi de sarbatoare.
Mihnea-voda se scula,
Fata alba isi spala,
Barba neagra-si pieptana,

La icoane se-nchina,
Apoi el se inarma
Si pe Oprisan chema:
„Oprisan din Stoienesti!
Cu dreptul sa ne graiesti
Ce-ai facut de-ai adunat
Averi mari de imparat,
Incat nu numai averi,
Dar ai si scutari boieri?“
„Dumnezeu mi-a ajutat
Si eu mi le-am adunat
Din darul sfintiei-sale,
Din mila mariei-tale!“
„Nu-l crede, maria-ta!
(Cantarul atunci striga).
El mie s-a laudat
Ca avere-a adunat
Numai din puterea lui,
Nu din mila domnului.
Dar n-am ciuda de asta
Cat am ciuda de alta:
Oprisanul mi-a spus mie
Ca asteapta ca sa-i vie
Firman de la-mparatie
Sa te scoata din domnie!“
Mihnea-voda se-ncrunta
Si din gura cuvanta:
„Pan-a veni firmanul
Piara-ntai Oprisanul!
Jos la poarta sa-l duceti

Si capul sa i-l taieti!“
De vrajmas ce mult era,
Armasul se bucura.
Ca o fiara se-arunca,
Pe-Oprisanu-l apuca
Si pe scari il imbrancea
Si la moarte mi-l ducea!
Cand la poarta, frate, iata
Un radvan ca se arata,
Tras de sase telegari,
Negri, ageri armasari
Cu cozi lungi si coame mari.
Iar inuntru o batrana
Cu-o icoana sfanta-n mana
Si cu haine mohorate
Si cu pletele albite.
Pe-Oprisan cat ea-l vedea,
Sus, la domnul se ducea,
Si-n genunchi trupu-si frangea
Si graind amar plangea:
„Alei! doamne, fatul meu!
Nu te ierte Dumnezeu
Sa omori pe Oprisanul
Ca-i peri pana la anul!
Stii tu, Mihneo, ori nu stii
Ca-n ziua Santei Marii
Era, doamne, ca sa-ti vie
Firman de la-mparatie
Sa te scoata din domnie?
S-aveai parte de firman

Far’ de bietul Oprisan
Care-n cale i-a iesit
Si-ndarat l-a napoit
Daruind chiar pe vizir
Cu-armasari de la Misir,
Si cu pungi de bani o mie
Sa te lase pe domnie!“
Oprisanca nu sfarsea,
Mihnea-n curtea lui iesea
Poruncind la toti sa saie
Pe-Oprisan ca sa nu-l taie.
Dar Cantar, armasul mare,
Isi facuse razbunare;
Si capul nevinovat

Zacea-n tarna aruncat
Langa trupul rasturnat!
Vai de omul cu pacat!
De pacat e alungat
Si nu poate-a fi scapat!
Vanzatorul de armas
Fiara cruda, om pizmas,
Fost-a gol legat la soare,
Si de maini si de picioare,
Gol legat de cozi de iepe,
De patru iepe sirepe,
Care, cand se opintira,
In patru parti se izbira
Si-n patru il despartira!