c8i6ih
Zece ani dupa moartea lui Sainte-Beuve, publica A.J. Pons, unul din secretarii disparutului, o colectie de mahalagisme savuroase, cu titlul de perfida modestie: Sainte-Beuve et ses inconnues6. Toate maruntele glorii si profite sexuale, pe care
disciplina burgheza le categoriseste ca inavuabile, erau concen trate aici, cu o solicitudine demna de metoda nemilos curioasa a raposatului insusi un Sainte-Beuve en pantoufles7 , care a scandalizat cat trebuie si a facut fericit un public ce se credea, mai mult decat cel de astazi, obligat sa manifeste pudoare ofensata, si avea, prin urmare, cu atat mai mare aptitudine de a sorbi, in ascuns, suculenta vesnica a sugestiilor literare pe tema de realitati erotice. Dar secretarii de la anii 80 se impiedecau in oarecare delicatete: asteptau sa se raceasca bine mortul inainte de a varsa in public mizeriile lui ascunse: zece ani inseamna ca
Pons avea un tact rabdator perfect elegant. Si apoi intreaga tratare e de o malitiozitate foarte politicos retinuta. Este evident insa ca, pe cand Anatole France tragea de moarte, devotatul sau
Jean-Jacques Brousson trebuia sa fi ispravit aproape corecturile.
Cateva saptamani dupa ingroparea eroului, cartea izbucnea, si o celebritate groasa era garantata secretarului pentru un an de zile.
Literatii de astazi n-au pasiunea stapanita. Cand un parodist cunoscut a publicat un a la manière de Brousson, secretarul, aprins de proaspata glorie, s-a infuriat ca un tiran oriental. Literatii de astazi au personalitatea suveran iritabila. Pe urma biografului scandalist, care-l dezgolea pe France ca simplu maimutoi priapic, diversi tineri de temperament au anulat, in lapidare brosuri, valoarea lui literara, impacientati evident chiar de durata indiscreta a insasi persoanei scriitorului. Tinerii trebuie sa se agite: contrariul ar fi boala sau poza naiva ori perversa. Tineretul francez de astazi, care se agita mai mult, pirueteaza in sens conservator: e monarhist, catolic, aristocrat, patriotard pentru a da figura actuala trecutilui, cel putin in forma unor elegante agresive. Acest tineret se irita contra lui France pentru opinii sociale, mai exact, poate: din juvenila neurastenie politica.
Bernard Fay, pamfletar posomorat si ciudos, constata, acum in urma, ca lasitatea a fost calitatea esentiala a vinovatului de care vorbim. Prin lasitate, Fay pare ca intelege o lene vasta si
profunda a intregii fiinte, in conspiratie cu o senzualitate cotropitoare. Pentru a descoperi acest fond hidos al lui France, criticul tanar s-a inspirat din amintirile de curand publicate ale doamnei Pouquet, fiica vitrega a doamnei Caillavet... Ce ar fi fost France fara aceasta prietena autoritara? Fay, ajutat de doamna Pouquet, raspunde fara greutate: pentru Crinul rosu ce roman qui n est pas l un des moindres, ni des moins typiques dans l oeuvre du romancier 8 doamna Caillavet a dat lui France si intriga, si principalele incidente. Aici chiar incepe numaidecat neintelegerea: noi, cititorii batrani, dam in general la o parte aceasta istorie de salon; o socotim tipica nu pentru France, dar foarte tipica pentru romanele banale mondene. Este logic, si pretios din punct de vedere teoretic, faptul ca acest roman a fost scris sub speciala staruinta a unei doamne.
In arta, gustul care se numeste feminin este anticamera suspect-eleganta a gustului prost.
In cazul care ne intereseaza, se poate face o speciala verificare: pe doamna Caillavet nu o satisfacuse magistratura de inspiratoare, atat de scumpa vanitatilor feminine; ea a confectionat un roman si l-a publicat, ascunzandu-si numele cu strasnica grija si neso cotind dezaprobarea, completa si cordiala, a artistului care avusese, de data aceasta el, rol consultativ. Trebuie sa fie considerabila iritatia tinerilor, de vreme ce unul din cei mai rasariti, cum e Fay, se osteneste sa treaca la activul unei diletante meritele artistului, atat cat binevoieste sa i le acorde. Sa luam seama. Fay e plin de bunatate materna pentru romanele, fara indoiala perfect mondene, ale lui Bourget... Acei care nu suntem agitati de pasiunile literatilor tineri, socotim mai profitabil sa ne bucuram ca France a fost in stare sa se apere de estetica saloanelor decat sa calculam efectele terapeutice ale zelului feminin asupra lenei acestui artist. Se vede ca Fay a simtit singur excesele ardorii sale in favoarea femeii inspiratoare, deoarece gaseste de cuviinta sa cheme in ajutor alte doua zane din trecutul
literaturii franceze: pe doamna de la Sablière, care purta grija de masa si imbracamintea lui La Fontaine; pe doamna de la
Fayette, care imblanzea si umaniza verva prea bogata si prea aspra a lui La Rochefoucauld pentru a ne explica mai puternic cum, fara doamna Caillavet, France n-ar fi fost in stare sa descopere in fiinta lui prea fin si prea sarac inzestrata singurele calitati care puteau sa-i procure un vast auditoriu .
Fay se arata cavaler ireprosabil, dupa vechea si nobila traditie franceza. Istoria literara, mai flegmatica, ramane refractara acestui cavalerism care aminteste pe Victor Cousin, adoratorul postum, de umoristica memorie, al doamnelor de pe vremea
Frondei, si va clasa fenomenul printre efectele bizare indirecte ale unei antipatii simple si totale pentru ideile lui France. Dar mai bizara, poate, decat aceasta necumpanita pretuire a influentei feminine este urmatoarea concluzie: France este produsul unei oarecare culturi universitare si al unui oarecare mediu monden .
Pentru Dumnezeu! Care scriitor parizian nu este produsul unei oarecare culturi universitare si al unui oarecare mediu monden?...
Fara indoiala, antipatia, ca si simpatia de altfel, poate duce pe un om destept la cele mai neprevazute distractii. Dar Fay nu ne lasa sa respiram.
El staruie astfel: cartea doamnei Pouquet ne arata ca inca din timpul gloriei complete si al maturitatii lui France, spirite virile si libere, ofensate de atitudinea lui, se departara de dansul .
Aceasta se dovedeste, crede Fay, din scrisorile admirables et touchantes 9 ale lui J.M.Coulangheon. Cine a fost J. M. Cuolan gheon? A fost un noble jeune homme 1 0; si Fay exprima deosebita recunostinta doamnei Pouquet pentru a fi pomenit cum se cuvine pe acest precursor al posteritatii . Cel intai tanar care s-a suparat pe Anatole France!... Desigur, sunt tot felul de glorii; e sigur, tot atat, ca si proclamarea lor atarna de ciudate combinatii de cauze si motive.
Gloria lui J.M.Coulangheon, de exemplu, pe care acum o
intemeiaza Fay cu ajutorul delicat al doamnei Pouquet, n-ar fi deplin asigurata fara concursul postum al lui France insusi.
Tinerii, printre cei din frunte aprigul si inteligentul Fay, au facut bine sa denunte, chiar cu asprime, cat de orb a fost France fata cu originalitatea unor mari artisti din vremea lui. Totusi, aceasta judecata e necompleta, daca nu ne amintim ca artistul acesta a respins categoric obligatia de impartialitate la care pretind sau la care sunt impusi criticii declarati la rubrica acestei meserii.
Sainte-Beuve beneficiaza de reputatia unei inteligente literare incomparabil mladioasa. A fost cumva acest critic, predestinat si consfintit, macar atat de drept si de inteligent fata cu Balzac, cu
Flaubert, cu fratii Goncourt, cat a fost France cu simbolistii?
Intrebarea mea nu are alt scop decat sa arate ca, pana acum, zgomotul ostil al tinerilor nu-i decat semnul unei iritatii ideo logic-sentimentale, din care lipsesc doar numai motivele curat litarare.
Dar s-a rostit si universitatea asupra mortului acestuia tulburator.
Profesorul Giraud de mult inca scrisese despre France cu mai multa chibzuinta, fireste toate negatiile pe care tinerii le descopera astazi cu exagerata indignare. Deunazi, acest profesor facea socoteala glasurilor care s-au ridicat, dupa moarte, contra sau in favoarea omului mai mult decat a scriitorului. Fara sa uite dezaprobarile moralistice si politice cu care-l intampinase in viata, profesorul isi accentueaza acum mai tare admiratia literara: farmec subtil, indefinibil darul stilului, si acest dar e aproape tot in literatura daca stilul sau e adeseori pastis, trebuie sa marturisim ca pastisul dus la o astfel de perfectie apartine geniului, Anatole France este incomparabil in arta, bine cunos cuta clasicilor, de a topi in propriul sau stil forme imprumutate de la altii . Giraud, criticul rau dispus de altadata, repeta astazi laudele admise totdeauna de universitari, ca si de publicul favorabil autorului. Aceste judecati sunt aproape tot atat de uzate ca si fraza ca Anatole France e sceptic si discipol al lui Renan
formula pe veci a celor cu totul de pe dinafara literaturii. E totusi util sa se noteze ca astazi un profesor, care altminteri se apropie de dusmaniile tinerilor ale tinerilor pe care i-a dascalit poate , consimte sa laude astfel.
Exista un fel de comic, placid si care abia pare ca vrea sa fie obsrevabil: acest comic este una din noutatile cu deosebire sigure si solide ale artei lui France. E altceva decat traditionala ironie fina a francezului traditionala pana la banalitate: este o distanta estetica noua, de unde agresivitatea este exclusa; ridicolul implicat, iar nu scos cu zgomot la iveala. Inovatia este consi derabila in estetica rizibilului. Dar aceste sunt amanunte pe care cei agitati contra lui France nu le pot lua in seama. Mai caracteristica e neatentia acestora pentru impartialitatea lui artistica. Clerici, militari, evrei, aristocrati, financiari, profesori, servitoare, regalisti, francmasoni, mame de familie, fete publice camuflate, parlamentari, escroci, vagabonzi, procurori France ni-i prezinta cu neobosita ingaduiala, cu o distributie de lumina si umbra atat de atenta si dreapta, incat e de banuit ca tocmai aceasta anormala intelegere si toleranta, aceasta suprema noutate a artistului este unul din motivele care, nemarturisit, supara cu deosebire multimea oamenilor pe care-i mana pornirea simplista de a lauda si ponegri, de a detesta sau iubi figuri literare tot atat ca si pe cele reale.
Prin diversitatea tipurilor din aceeasi categorie sociala preotii, militarii, evreii din Istoria contemporana cu deosebire
Anatole France a infatisat, cu exceptionala liniste artistica, lumea de mijloc, a realizat natural si subtil promisiunea atator scoli sau individualitati literare de a reprezenta viata de toate zilele fara intriga teatrala, fara catastrofa enorma. Acest artist de saraca inzestrare si lipsit de imaginatie ne-a dat pitorescul istoric, atat de splendid in eleganta lui autenticitate, din Komm l Atrébate, din La rôtisserie de la Reine Pédauque, din Viata Ioanei d Arc.
Fara indoiala, France a facut multe mofturi in arta lui, mai
putin in atitudinile lui politice. Dar nu de aici e galceava. Si poate nici chiar de la persiflajul lui staruitor poporul sau e pregatit ca nici un altul pentru farmecul negarii iscusite , ci bogatia de rationalitate neobosita pe care a revarsat-o peste stupiditatile patetice si autoritare sperie fara scapare multimea capetelor seci, exaspereaza pe infirmii inteligentei, ironic dotati de natura cu temperamente excesive. E pacat ca oamenii ca Fay ajung sa faca jocul Trublionilor.
Dar situatia nu e grava. Sefii adorati ai tineretului, Maurras si
Daudet, acorda maestrului hulit o consideratie deplin admirativa.
Ei simt doar ca arta lui France este un capital cu deosebire solid in tezaurul de glorie al spiritului si, deci, al patriei franceze.
