'Luceafarul' este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice. Poemul are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc 'Fata in gradina de aur', cules de germanul Kunisch, valorificat mai intai intr-un basm si apoi prelucrat in cinci variante succesive. Un alt izvor, in afara de cel folcloric, care a penetrat benefic in poemul deplinei sale maturitati artistice, este vasta si profunda cultura eminesciana. 'Luceafarul' devine astfel un poem filozofic in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Dupa insemnarile poetului, capodopera sa este un poem alegoric: 'daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noapte uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc'. Problema geniului este privita din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului.

In plus, preluind date din mitologia greaca, indiana si crestina, Eminescu le confera sensuri filozofice adanci si noi, in cadrul contextul. Versurile poemului, distribuite in 98 de catrene, sunt organizate intr-o structura compozitionala armonioasa sustinuta de cele doua planuri (universal-cosmic si uman-terestru), care tind unul spre celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri.

Forma poemului e narativ-dramatica, datorita formulei de introducere ('a fost odata'), prezenta unui narator, povestirii facute la persoana a III-a, existentei personajelor, constructiei gradate a subiectului si prezentei dialogului (cu formele specifice de adresare). Si totusi, 'Luceafarul' este un poem liric, schema epica fiind doar cadrul, personajele si intamplarile - simboluri lirice, metafore, pentru a sintetiza idei filozofice. Aceasta interferenta de genuri confera poeziei o mare profunzime si posibilitati multiple de interpretare (poveste fantastica de iubire, alegorie pe tema geniului, poezie de viziune simbolica).

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o atmosfera glaciala. Intr-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silentios e1f21fs
.
Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite. Invocatia Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei de a-si prelungi fericirea prin protctia unei 'stele norocoase'. Raspunsul lui Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice.

'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in majoritate de origine latina.

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural.

Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate sugerata de efectele euforice ale cuvintelor si de schema prozodica invariabila: catrenele de 7-8 silabe in ritm iambic, cunosc o permanenta alternanta intre rimele masculine si feminine.