d9q16qp
Se tanguiesc iarasi editorii ca nu se vand cartile. Se tanguiesc peste masura vaicarelilor dinadins stereotipate pentru a fi zilnic servite scriitorilor incarcati de manuscris si fometosi de onoare... Eminescu, Vlahuta, Caragiale, marii scriitori in viata nu se desfac decat foarte domol, daca nu sunt chiar scandalos neglijati pe piata.
Saracia, concurenta din partea spiritului sportiv, inaltarea generala a vointei in dauna inteligentei - de toate aceste explicatii ni s-au ostenit de mult urechile, ni s-a plictisit capul. Sunt intelese si admise fara rezistenta. Criza librareasca ne poate insa aduce aminte o alta intrebare, de care nu se pomeneste adesea, desi are interesante legaturi cu chestia cetitului : cat citesc literatii de meserie ei singuri, si ce fel de lectura isi aleg?

*

Era odata, aici la noi, de sic consacrat, ca literatii sa citeasca putin si pe apucate. Literatii in inteles restrans, adica poeti, povestitori, autori dramatici. Se ziceau ei pe atunci si "autodidacti", cu o intrebuintare cam libera a cuvantului - si aceasta constituia ca un fel de diploma speciala scriitorilor literari. Asta era mai cu seama pe vremea lui Caragiale-Vlahuta-Delavrancea. Eminescu, in aceasta privinta, a fost un izolat, cu dragostea lui aprinsa si serioasa de invatatura.
Cu ajutorul unor sofisme foarte putin rafinate se imaginase o ireductibila opozitie intre geniul artistic si invatatura sistematica; se pierdea din vedere ca autodidactul, in intelesul cel strict al cuvantului, poate foarte bine sa-si dea o astfel de invatatura, dar mai ales se arunca potop de sarcasme in capul titratilor cu stiinta de carte, identificandu-i, fara distinctie si in frivola batjocura, cu pedantii stupizi. E de inteles ca insuficienta multor titrati de ai nostri trebuia sa irite rau si sa provoace toata cruzimea unui Caragiale. Dar reactia aluneca usor in exagerare, si iritatia se avanta in doctrina.
Acele categorisiri ale carturarilor, ingrediente hotaratoare ale sicului literatilor nostri de pe vremuri, erau desigur luate de aiurea - localizari nationale ale unor confuze idei despre geniul artistic din romantismul francez. Localizarile fortau, fireste, nota, cu un curaj si, cum se zice, cu o genialitate proprii caracterului juvenil al culturii noastre de pe atunci. Si se ascundea, cred, sub acel dispret pentru carte, un fel de mandrie nationala: romanul e destept, stie, intelege si imagineaza, in spontaneitatea lui focoasa si sprintara, tot ce altii, cu greoaie osteneala, au strans in carti, bune doar pentru cei grei de cap.
Fara indoiala, Caragiale intelegea deplin arta lui Eminescu, si poezia lui o iubea in accese de cea mai ferventa admiratie. Totusi, nu rareori l-am auzit zicand: Eminescu era prost. Si am temei sa cred ca aceasta copilaroasa taxare o provocase ezitarile subtile, rezerva si scrupulul pentru nuante pe care lectura si reflectia bogata le dezvoltase in spiritul atat de viguros si de adanc al poetului. In schimb, Cerna, vorbind de Eminescu (si socotindu-se desigur continuator perfectionat al acestuia), imi spunea, cu fanatica si dogmatica aprindere, ca arta lui Caragiale e product de "observare si copiare" ale maruntiselor vietii, si ca atare esential inferioara poeziei lirice si - mai ales - celei "de conceptie"... Insemn alaturi cele doua necumpanite evaluari, ca sa nu innegresc pe dispretuitorii de carte in dauna celor cam speriati de invatatura. Momentul de copilarie "autodidacta" a lui Caragiale, si momentul de nerozie academica a lui Cerna formeaza un superb si instructiv contrast.

*

In realitate, partizanii geniului pur si neprihanit traiau regimul intelectual al reporterilor maruntei: schimb de idei la cafenea, ziare, si volume de literatura dupa capriciile librariei, combinate cu sugestiile prietenilor proaspat intorsi din strainatate.
Este fantastic cu ce abundenta, cu cat avant si, mai ales, cu cata usuratate se puneau si se rezolvau, intre halbe si cesti de cafea, probleme din orice stiinta, tehnica, arta, in scurt din orice meserie ai fi poftit. Un general, ofiter eminent si om de mult duh, imi povestea ca-si facuse o distractie regulata si savuroasa, provocand pe Delavrancea sa vorbeasca strategie si intretinandu-i pornirea cu prefacuta mirare fata de originalitatea solutiilor militare ale marelui orator. Si cred ca cine a auzit vreodata pe Caragiale vociferand "stiinta" sociala, laolalta cu Stere sau cu Gherea, nu va uita in veci stiinta si logica atat de amuzante, de stranii si de inocente cu care neastamparatul artist ii asalta pe cei doi "muscali".

*

E hotarat: inspiratie lirica nu se scoate din carti. Totusi, tehnica lirica, a povestirii sau a teatrului, evolueaza in forma de traditie, ca orice alta tehnica si ca orice sistem intelectual. Originalitatea nu se afirma intreaga decat prin opunere fata cu o traditie, si aceasta opunere trebuie sa se faca in cat mai deplina cunostinta de cauza. Nu-mi inchipui ca poate fi indiferent pentru un artist, oricare i-ar fi capacitatile, sa cunoasca numai dramaturgia lui Labiche sau numai lirica lui Schiller: productia lui nu poate sa nu sufere din faptul ca el, cu indaratnic si usuratic dispret pentru "noutati", se inchide in marginile unei prea saracacioase traditii.
Spre batranete curiozitatea literara a lui Caragiale crescuse. Despartirea de cafeneaua bucuresteana ii liberase gustul si rabdarea cetitului. Kir Ianulea si povestile de la sfarsitul vietii nu sunt trepte neglijabile in dezvoltarea acestui talent, ale carui posibilitati erau surprinzatoare si mult mai diverse decat ar fi lasat sa se presupuna naivul si suficientul romantism in care-i fusese prinsa tineretea.
A mijlocit, in sfarsit, si simpla lene, orientala si patriarhala, ca sa se adopte si sa se practice atat de zelos oroarea de carte, sa se exalte fara discretie slava inculturii pure.
Aceasta glorioasa lene ar putea fi inca acceptabila, daca poetii - poetii mai ales - n-ar avea atat de des ambitie de ganditori si n-ar ravni sa faca poezie "de conceptie", inchipuindu-si ca aceasta implica superioritate artistica.
E teribil de ingrata incercarea de a face pe un poet "de conceptie" sa priceapa cat de neadmisibil banale si flescaite sunt "gandurile" intretinute din filozofia populara a scribilor subalterni din toate tarile si vremile, ciugulita la intamplare prin noutatile librariei curente sau din schimb de idei la cafenea.