s5f22fm
La orice nedumeriri si in orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni si de liniste, ma intampina cu vorba ca despre nici o lucrare de arta nu se poate zice cu deplina hotarare ca-i rea, fiindca, oricum ar fi, ea place grozav cel putin unui om: aceluia care a facut-o. Se intelege ca, fata de aceasta observatie, toate contestarile bazate pe o pretinsa ierarhie de valori estetice sunt, ca si nimicul fata de cel mai infim ceva: nule. Atat numai ca practica vietii nu rabda astfel de intelepciune, asa mult spirit conciliant cat se arata in maxima prietenului. Si mi se pare ca aici, ca si aiurea, practica are dreptate. Caci pasnica formula este, in fond, diabolica. Consecvent luata ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenta si anarhie, care sunt, oricand si oriunde, inceputul pierzarii.
Oamenii, simtind ca binele suprem este cetatea si ca binele cetatii sta in unitate, au cautat inca din vechime sa afle cat mai multe si mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor intr-o ordine durabila. Intre aceste mijloace unul este estetica. Din ea invatam ce trebuie sa ne placa si cum sa ne imbatam de voluptatile artei, fara sa ne pierdem firea compromitandu-ne calitatea de cetateni seriosi. Caci placerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinata masca serioasa infernalele primejdii ale frivolitatii si ale epicurismului. A fost un mare noroc pentru oameni ca estetica au facut-o filozofii, adica inteleptii de profesiune, si nu cumva artistii. Cel putin a fost noroc mare ca nu estetica artistilor a fost luata in seama, ci a filozofilor si a celor inspirati de ei.
Destul ca in politica lumea, rea si proasta cum este, nu a vrut sa asculte de filozofi; in arta macar binele public a fost, putem zice, salvat.
Platon a rabdat ostenelile mai multor voiajuri in Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar si simplu, cum se poate organiza si guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput si indaratnic,
i-a refuzat intelepciunile cu o nedelicatete despre care nu se poate spune cat de departe ar fi mers daca nobilul filozof n-ar fi parasit, mandru, dar repede, hotarele ingratulul domn. Cat a pierdut atunci politica a castigat pe urma estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian doua mari si scumpe adevaruri s-au mostenit in teoria artei: 1) Intr-un stat serios nu trebuie data prea multa stima artistilor; 2) Frumusetea unui obiect nu sta in ceea ce se vede sau se simte altfel din el, ci in ceea ce se gandeste despre dansul. Nu impresia intereseaza, ci definitia. Caci, in definitiv, trebuie sa spunem ca impresia este ceva senzual, prin urmare grosolan, o brutala iritatie materiala, mai mult dobi toceasca decat umana. Ar fi dar nepotrivit cu adevarata ierarhie a intereselor inalt omenesti sa dam prea mult din stima noastra acelora care-si trec viata construind asemenea grosolanii artistilor. Si, in adevar, cetatenii seriosi din toate timpurile s-au conformat, in moderatia si rezerva lor fata de arta si artisti, sfatului cuminte insemnat sub nr.1; de multe ori, probabil, fara sa-l cunoasca, ceea ce arata in chip stralucit ca divinul atenian, cu patrunderea proprie geniului, n-a cerut bunilor cetateni decat sa urmeze naturii lor intime. Atitudinea morala fata de arta a fost astfel statornicita pentru toti oamenii cumsecade.
Nu mai putin utila este a doua invatatura platonica mai sus aratata. Acea interpretare sublim intelectuala a frumusetii este, mi se pare, cea mai solida baza pentru o estetica uniform obligatorie, iminent sociala sau civica, daca pot zice. Impresia sensibila si sentimentele legate de ea, inferioare si brutale chiar prin materialitatea lor, inchid oarecum pe om in el insusi, tind sa-l dezbine de semenii lui, sa-l singularizeze; sau, ceva mai rar, il indeamna sa recurga la o alta impresie sensibila pentru a talmaci pe aceea care-l preocupa, retinandu-l, si prin aceasta, tot in sfera inferioara a simturilor. Pe cand, daca esenta si valoarea frumusetii nu sta in aceea ce se arata, ci in ce se gandeste, in idee, o, atunci mantuirea este asigurata. Caci, in sfarsit, ideea este cuvantul, si
cuvantul este iminenta legatura dintre oameni. Va intreb la ce ar fi buna frumusetea si pastratoarea ei, arta, daca nu ca sa vorbim de ele? Arta orneaza pe om, ca si cravata. Unui om serios nu i se cade sa-si bata prea mult capul cu alegerea cravatei, dar nici nu poate iesi pe strada sau primi musafiri fara legatura de gat. Iar daca atarni in casa un tablou, el ramane un monument mut si mort, daca nu poti spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice ca adevarata existenta a tabloului dureaza atata cat vorbesti de el, dupa cum valoarea i-o simti bine numai atunci cand il platesti. Un om de bine are prea multa treaba pentru ca sa mai priveasca un tablou, odata ce l-a cumparat si atarnat in salon sau in sufragerie. De altfel, chiar daca-l priveste, el nu se uita la culori si linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, la sufletul societatii in care a crescut artistul. El priveste oarecum dincolo de tablou, dincolo de perete, pentru a contempla esenta spirituala, superioara si eterna, ale carei intamplatoare aparente sunt inselatoarele, trecatoarele si grosolanele pete de culoare de pe panza. Tot astfel muzica trebuie ascultata, poezia citita cu o nobila distractiune, trecand usor peste materialitatile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale vorbei si imaginii, pentru a prinde cat mai direct inalta unitate, miezul adanc sufletesc al lucrarii. Priveste si asculta cat de putin, gandeste cat de mult acesta-i imperativul adevaratei contemplatiuni. De nu-l urmezi, te incurci in mizerii tehnice, ca un simplu zugrav sau un vulgar capelmaistru.
In arta, comuniunea cat mai completa si mai superioara intre membrii cetatii nu-i posibila decat pe calea ideilor. Si este, trebuie sa recunoastem, un noroc minunat si de suprema utilitate, in cazul ce ne intereseaza, ca absolut orice lucru are ideea lui, ca notiune si ca prototip inteleasa, si ca fiecare lucru are mai mult decat una, deoarece poate fi definit si clasat aproape la discretie.
Unul si acelasi exemplar zoologic uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tata, fiu, sot, nepot, alegator,
profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revista, amant, sot inselat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat din vertiginoasa bogatie de calitati am enumerat cateva din acele care se pot cumula fara suparare.
Apoi, afara de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele si opiniile de tot felul. Acestea s-au inmultit, fireste, enorm in lungul vremilor, cele vechi au luat forme noi, si atatea altele necunoscute mai inainte s-au zamislit in fierberile istorice; ganditi-va la toate acestea si admirati orizontul ce sclipeste ca un imens perete de diamante. Gratie avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai usor decat sa introduci o randuiala folositoare in uimitoarea priveliste. Daca, vorbind de poezia sau de proza unui cetatean, il consideri pe acesta, de exemplu, ca tata de familie sau ca alegator ori, judecandu-i pledoariile si discursurile, il ai in vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetica si unitara. Cine tinde la seriozitate trebuie sa procedeze astfel: sa tina seama adica de fundamentalul principiu ca un om ori un lucru trebuie judecat unitar si valorificat in totalitatea lui. Caci in ordinea inalt sufleteasca se pot pretios privilegiu aduna, nu ca in matematica, numai valori de acelasi fel, ci si de cea mai variata natura: prozator, alegator, tata de familie, profesor si suma iti da valoarea persoanei. Astfel ajungi sa intelegi, aproape pe nebagatele de seama, pentru ce proza lui te emotioneaza.
Unitatea este, in general, o chestie mare.
Mai presus de orice, unitatea este idealul si metoda, ambitia suprema si baza elegantei baiatului cult. Dar ce este baiatul cult?
* * *
Baiat cult, om occidental, spirit european sunt trei ziceri foarte iubite in stilul romanesc public.
O recomandatie buna, de la un deputat catre un ministru, ori
chiar de la o mijlocitoare matrimoniala de calitate subtire catre partida interesanta, nu este completa daca nu incepe sau nu sfarseste cu una din cele trei formule. Cea dintai este totdeauna preferata; probabil fiindca baiat straluceste prin farmecul fraged al tineretii si da nu numai valori actuale, ci sugereaza si sperante frumoase.
Fara limita riguroasa de varsta, baiat cult se numeste acela care, in afara de meseria pe care o practica din necesitate materiala ori din pure sentimente umane sau patriotice, se intereseaza staruitor de tot ce e frumos si bun, cu deosebire de arte si litere. S-ar putea zice ca baiatul este cu atat mai cult cu cat isi trateaza slujba speciala cu o eleganta neglijenta si se da cu mai multa ardoare si literelor. Un baiat cult ideal ar fi, de pilda, un profesor de matematica care, intr-un concediu perpetuu, viziteaza cetatile artistice italiene si festivalele muzicale germane.
Muzeul si sala de concert sunt insa mijloace prin ele insele insuficiente pentru a te informa despre arta. Mai intai, cu ele pierzi prea multa vreme. Apoi, in muzeu si in sala de concert nu afli de-a dreptul daca o lucrare de arta trebuie sa-ti placa ori nu.
De aceea baiatul cult are cartea si, mai cu seama, revista, ca instrument preferat de educatie estetica. Revista este, daca redactia are principii solide, si spirit de disciplina in varietatea ei bogata, foarte unitara. Din ea baiatul cult invata a cunoaste toate artele. Pe cand un artist marginit in tehnica lui considera, de exemplu, muzica mai deosebita de pictura chiar decat proverbiala scripca de proverbialul iepure, baiatul cult, printr-o superioara competenta, le imbina pe amandoua, fiindca le considera unitar si sintetic in esenta lor spirituala. In aceasta operatie il lumineaza mult criticul de arta.
Criticul este un spirit ager si profund. El observa numaidecat daca o lucrare de arta este vesela, trista sau nici asa, nici asa, daca in ea se vorbeste mai ales de o femeie sau mai ales de
Dumnezeu, de patrie, de tarani sau umanitate in genere, de
fericire universala, de divort... Iar din asemenea observatii criticul construieste sintetic conceptia generala a artistului si-l defineste: pesimist, optimist, crestin, pagan, socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reactionar, care cum este dupa categoria lui estetica. Cu alte vorbe, criticul arata cum si de ce s-a emotionat artistul si explica, prin urmare, baiatului cult pentru ce opera artistului il emotioneaza si pe el. Lucru de luat in seama: acest baiat se fereste sa zica altfel decat emotiune estetica; impresie sau atitudine estetica sunt vorbe prea slabe.
In fata artei el se emotioneaza, fiindca e nu numai cult, ci si simtitor. Cu aceasta putem completa constatarile de la inceput: estetica culturala se bazeaza mai intai pe ideile lucrurilor si pe ideile noastre despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicata.
Fiindca este emotie si emotie.
Cand, intors dintr-o lunga calatorie prin tari straine, treci hotarul patriei si iti adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai, desigur, o emotiune. Daca, ratacind pe strazile unui departat oras apusean, auzi deodata o zdravana injuratura romaneasca, tresari evident, de emotiune. Desigur ca nici un om cult nu va numi astfel de emotiuni estetice. Sunt mult prea nedelicate...
Un tanar sade insa, in amurg, pe cerdacul casei de la vie si priveste spre camp. Arbori, soare care apune, vaci, caini, flacai, fete. Tanarul isi aduce aminte fara indoiala de o domnisoara cu care a fost logodit, sau aproape. O lacrima. Emotiune! De asta data hotarat estetica. Pentru moment, tanarul se considera ca un fin diletant, caruia soarta stupida i-a impus o cariera prozaica. Daca, fereasca
Dumnezeu, domnisoara a murit, atunci lacrimile curg suficient cateva minute, si tanarul se simte artist prin fatala vocatiune. Usor de inteles: in acelasi chip in care se concepe estetica culturala se naste si o arta culturala care o satisface. Arta culturala se naste din emotiuni delicate sau tragice. Te emotionezi, sa zicem, de tarani, de arendasi, de domnisoare, de o nenorocire conjugala si emotiunea se face nuvela, drama, sonet, tablou, romanta, eseu
de critica in stil poetic si de intentie culturala.
Intr-o societate europeana baiatul cult nu poate fi fara fata culta. Cine l-ar intelege cand vorbeste infocat despre arta si frumos? Pentru cine scrisorile lungi, cu filozofie si descrieri poetice, cu citate din Faust ori din Sully-Prudhomme? In sfarsit, ce sens ar mai avea cultura si estetica baiatului cult? Printr-o explicabila indulgenta lumea acorda, fara nici o alta pretentie, titlul de fata culta oricarei dame care a absolvit studii universitare.
Totusi, o fata se zice cu atat mai culta cu cat satisface mai complet conditiile care definesc pe baiatul cult. Ca si el, fata culta, oricare i-ar fi ocupatia, iubeste fervent artele si literele, citeste mult si multe reviste serioase si cu doctrina sigura. Abia cutez sa adaug ca aceasta fiinta este cu deosebire sensibila. Vibreaza la tot ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simtitoare, are emotiuni frecvente. Din emotiuni rezulta intamplari, drame, in sfarsit complicatii diverse, psihologice, fiziologice, sociologice, de natura delicata sau violenta, dupa om, mediu si varsta. Caci si pentru fata culta varsta nu-i riguros delimitata, si cu dreptate: cultura si, mai ales, estetica culturala sunt chestii de inima, si inima are, cum se stie, o tinerete cu deosebire durabila. Si cand o fata a trait, a simtit si a citit, cum si-ar putea plati ea mai frumos datoria catre cultura daca nu printr-un roman (cel putin unul) o, cu adevarat trait, carne din carnea si sange din sangele ei, cum se zice in stil cultural sau un volum de versuri, o romanta sau macar un vals cantat? Fata culta confirma inca mai energic decat baiatul cult adevarul ca arta nu-i decat emotiune, iubire de viata, viata insasi .
Atmosfera de vibranta sentimentalitate in care traiste il face pe baiatul cult, cu atat mai mult pe fata culta, sa piarza fata de arta si artisti rezerva si masura recomandata, cu adanca intelep ciune, de insusi parintele esteticii. Cultul pasionat al artei la fata culta mai mult pentru artisti este un fenomen modern caracteristic. Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au
canalizat pe cale educativa entuziasmul cultural. Doua natii, rude de aproape, si cu multa asemanare intre ele, deunazi indusmanite cu inversunarea proprie rudelor dezbinate, exceleaza in organi zarea pasiunilor estetice.
Estetica Lehrerilor si a pastorilor la germani, estetica fetelor batrane la englezi sunt formele cele mai instructive de organizare estetica a unei natii. Voiajul obligator in Italia, cu citiri hotarate din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale si peda gogice, peisaj si psihologie cat mai locale si rurale, la nemti; roman in cel putin doua volume si impresii de calatorie in cel putin trei, scrise pe mesele pensiunilor elvetiene si italiene, constiincios si staruitor cum s-ar impleti un ciorap de catre o
Miss serioasa, plina de dragoste bine sistematizata catre toate artele si de cunostinte exacte si folositoare, la englezi. Dar de amandoua partile: totul e solid, util, cultural.
De la Platon la fetele batrane englezoaice si Lehrerii nemti...!
Nu cumva staruind atat asupra unitatii m-am lasat insumi ademenit de vrajele ei cautand, cu o consecventa la care singur n-am luat seama, sa-mi dezvolt intreg scrisul din invatatura unui singur filozof?
Dupa Platon multe s-au schimbat. Baiatul cult de astazi dispune de o estetica noua, stiintific experimentala, psihologica, socio logica. Acum nu se mai lucreaza cu definitii si deduceri, se masoara cu aparate si se verifica prin anchete, minutios si obiectiv.
Frumusetea se induce acum din statistica. Distribui chestionare la o mie de persoane, indiferent de sex, varsta si profesie; numai artistii trebuie exclusi ca suspecti de subiectivism si prejudecati estetice si tehnice. Apoi aduni voturile de apreciere estetica, cum aduni orice alte voturi. Ai, in sfarsit, ca mijloace noi de control, comparatia cu popoarele salbatice, cu copiii si nebunii, studii biografice asupra artistilor din multe timpuri si locuri. Din atatea toate trebuia sa iasa si a iesit o estetica noua sau mai multe. Dar complicatia nu se opreste aici.
Artistii afirma, cu dovezi, ca nici din laboratorii si nici din anchete psihologice cetatenii culti n-au aflat sigur care opera de arta e buna, care nu, si chiar nici n-au nevoie sa afle. Caci, din punct de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adica indiferente. Iar pentru baiatul cult tot interesul se concentreaza asupra mijloacelor de a conversa despre arta. Insa artistii de natura mai hapsana adauga: ca chiar acei baieti culti care cultiva ca specialitate estetica stiintifica traiesc in mobile si cu tablouri de cel mai prost gust burghez, si sunt incantati de ele, ca se desfata cu o literatura de cel mai mitocanesc sentimentalism, desi in conferinte si alte manifestari publice citeaza numai clasici.
Baiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagina de Flaubert de una a lui Bordeaux, daca i-ai pune sub ochi cartea fara sa-i arati numele autorului; si nici o fuga a lui Bach de o bucata de bravura a lui Thalberg, daca demonul zetarilor ar interverti numele la tiparirea programului. Caci nici nu-i treaba cetatenilor sa faca asemenea distinctii. Treaba lor e sa cumpere cartile si tablourile, sa plateasca reprezentatiile si producerile muzicale...
Prin urmare, inca o formula de armonizare a raporturilor intre cetateni pe terenul artei, de asta data una mizantropica si aproape cinica. Socotind bine lucrurile, si pentru mine insumi, trebuie sa fiu, in definitiv, multumit ca am de ales. Pentru uzul social imi va fi comod sa-mi variez doctrina dupa moment si oameni. Destul imi e ca, ramas singur, sa zic raspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc!
Si apoi sa rasuflu adanc si linistit.
