Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare. y6f22fe
Conceptia sa cu privire la literatura (arta, in general) este cuprinsa in numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrsecu fixeaza o estetica moderna romanului romanesc. Exprimandu-si admiratia pentru formula estetica a lui Marcel Proust, Camil Petrescu aduce idei noi, in dorinta de modernizare a literaturii.
„Primii filozofi greci mai cunoscuti au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, daca ai cauta si ai cauta, ai vedea ca esenta, absolutul este apa. Ea se transforma in toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decat miscare si transformare, dimpotriva, esenta, absolutul era focul, un foc mai pur insa. Altii mai vechi, crezusera ca e pamantul, altii aerul. De fapt, toti intelegeau prin aceste principii ceea ce stiinta moderna intelege prin energia, care transformandu-se in orice, creeaza lumea existenta. Erau dealtfel si buni matematicieni. Pythagora...”
In romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi eroul traieste doua realitati: realitatea timpului cronologic (frontul) si realitatea timpului psihologic (trairile interioare trecute si revertebrate).
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este un roman de „experienta”, de „cunoastere”. Cunoastere prin intoarcere inauntru, caci scriitorul este o natura reflexiva, care diseca, analizeaza cu luciditate viata interioara, fiindca „atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia sporeste durearea de dinti”.
Stefan Gheorghidiu este un personaj problematic, un intelectual -; student la filozofie, cu preocupari teoretice, un tip orgolios, avid de cunoastere absoluta atat prin dragoste cat si prin experienta directa, traita a razboiului. Banuia ca Ela, sotia lui, il insala si din aceasta cauza suferinta lui capata dimensiuni cosmice, in consens cu nevoia sa de absolut. Confesandu-se si reinviind intamplari trecute, Stefan Gheorghidiu le ordoneaza, le analizeaza cu luciditate, o luciditate care inseamna pentru el „implicarea profunda in drama existentiala”.
Aspirand la dragostea absoluta, eroul doreste certitudinea absoluta. Natura reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna, progresiv, semne ale nelinistii si indoielilor sale interioare si le diseca cu minutiozitate.
„Ceea ce izbuteste mai bine autorul nu este afundarea in regiunile obscure ale constiintei, cat exactitatea aproape stiintifica in despicarea complexelor sufletesti tipice.” (Tudor Vianu)
Viata lui Stefan Gheorghidiu a devenit curand „o tortura”, nu mai putea citi „nici o carte”, parasise universitatea. Confesandu-se si analizandu-se, eroul e constient ca „n-am fost niciodata gelos, dar am suferit atata din cauza iubirii”.
El vedea in Ela idealul sau de feminitate si iubire, catre care aspira cu toata fiinta lui, sincer si generos, dar care s-a prabusit. Pentru ca in conceptia lui, acei care se iubesc „au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Drama e amplificata pentru ca personajul isi exacerbeaza suferinta, ridicata la dimensiuni cosmice, in consens cu nevoia lui de absolut: „Prabusirea mea launtrica era cu atat mai grea, cu cat mi se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in puterea mea de deosebire si alegere, in rigoarea si eficacitatea inteligentei mele”.
Venit prin surprindere, noaptea, acasa, vidul lui interior se amplifica: „casa era goala ca un mormant, fara nevasta-mea”, pentru ca iubirea lui este unica. Eroul sufera nu numai din orgoliul sau ranit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialitatii fata de sine: „... cautam o verificare si o identificare a eului meu... cu un eu limitat, in infinitul lumii, ...nu era posibila nici o putinta de realizare sufleteasca”. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei. Nici in iubire si nici in planul social Stefan Gheorghidiu nu gaseste un punct de comunicare durabil. El traieste dureros singuratatea omului modern, constient ca „o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste in lumea ideilor pure.
A doua experienta de viata, fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o realitate traita direct de catre scriitorul-narator.
Razboiul constituie pentru Camil Petrescu o experienta decisiva a intelectualului. El este un punct terminus al dramei lui Stefan Gheorghidiu.
Scriitorul urmareste reactia intelectualului lucid care priveste situatiile „cu acelasi interes ca al savantului, urmarind cristalizarea unei reactiuni chimice” (Pompiliu Constantinescu).
Pentru Stefan Gheorghidiu, frontul este o experienta inedita. Drama lui Gheorghidiu se contopeste cu cea a camarazilor sai: panica, frica, lasitatea, groaza sunt sentimente si incercari umane care-i infratesc.
Eroul nu inceteaza sa gandeasca, sa faca asociatii, chiar in aceste momente de apocalipsa. Ar vrea, precum Achile cel viteaz si vulnerabil, afara de calcai, ca macar „sa-mi stea ferit de turbarea de fier, macar craniul”.
Ziua retragerii, „cea mai cumplita zi”, aflam din notele din subsolul paginilor, a fost „cea mai groaznica pentru mine si prin consecintele ei, si prin amintirea ei; timp de noua ani am retrait-o mereu in vis”.
In conditiile frontului, pentru individul redus la cateva reactii, timpul exterior si cel interior coincid. Frontul este o alta dimensiune a vietii, o experienta traita intens si concentrat in constiinta individului; „de pe scena istorica razboiul se muta pe aceea a constiintei individului”. (N. Manolescu)
Ateori, analiza se proiecteaza in interiorul sau; referindu-se la suferinta din cauza Elei, Stefan Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost: „Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator”. Intors langa Ela, simte o instrainare definitiva. Gandeste detasat: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. Experienta frontului a fost decisiva. Drama iubirii lui este acum intrata definitiv in umbra.
Prin cele doua ipostaze pe care le traieste eroul, romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este un „neintrerupt mars tot mai adanc in constiinta”. (Perpessicius)
Accentuand drama intelectualului in confruntarea cu razboiul, Pompiliu Constantinescu sublinia: „Superioritatea omului cult in razboi consta numai in facultatea de autoanaliza, in putinta de a se dedubla, prividu-se ca obiect totodata. Exista o psihologie profesionala a razboiului, pe care domnul Camil Petrescu o descifreaza cu stapanire de sine, cu obiectivitate rece, in scene caracteristice, in intamplari traite, cu febrilitate si dramatism”.
In acelasi context, Al. Paleologu aprecia ca: „Drama razboiului nu a fost pentru Camil Petrescu numai existentiala, ci si intelectuala, adica, mai exact spus, a stiut sa faca din ea o experienta a spiritului, o cale a cunoasterii”.
Se poate spune asadar, dupa cum afirma Tudor Vianu, ca: „Eroul lui Camil Petrescu este un intelectualist, o natura reflexiva si patrunzatoare, care sufera pentru ca gandeste si analizeaza”.
Opera dramatica a lui Camil Petrescu reprezinta o contributie remarcabila in evolutia dramaturgiei romanesti, inscriindu-se problematicii generale a operei sale: „dimensiunea intelectuala, drama cunoasterii”, „necesitatea imperioasa de absolut a eroilor sai, generatoare de conflicte”. O astfel de opera dramatica este si Jocul ielelor.
Subiectul acestei drame se centreaza pe ilustrarea conceptelor de justitie si de iubire, privite in mod absolut.
Gelu Ruscanu este directorul ziarului socialist Dreptatea sociala. El este in posesia unor date compromitatoare despre Saru-Sinesti, ministrul justitiei, pe care vrea sa le faca cunoscute in numele dreptatii si adevarului.
Aceste informatii sunt cuprinse intr-o scrisoare de dragoste adresata lui Gelu Ruscanu de Maria, sotia lui Sinesti, din care rezulta ca Sinesti ar fi devenit bogat prin uciderea unei matusi bogate pentru a distruge testamentul, devenind unicul mostenitor. Pe parcursul dramei, aceasta invinuire ramane doar o supozitie.
Gelu Ruscanu afla acum ca tatal sau, Grigore Ruscanu, punctul sau de sprijin moral si de echilibru in viata, comisese o frauda (delapidase bani din cauza unei actrite obscure, Nora). El afla ca tatal sau fusese ajutat de Sinesti, acesta pastrand insa scrisoarea compromitatoare, pe care e dispus sa o distruga in schimbul tacerii lui Gelu. Ba mai mult, el afla ca moartea tatalui sau nu se datora unui accident, ci ca se sinucisese.
Pe de alta parte, ministrul justitiei propune eliberarea din inchisoare a detinutului politic Petre Boruga, grav bolnav, in schimbul incetarii campaniei denigratoare. Camarazii de partid ai lui Gelu ii cer sa nu publice scrisoarea, iar el se supune majoritatii.
Obsedat de ideea unei dreptati absolute, nemaiintelegand nimic, zdruncinat in temeinicia principiilor sale, Gelu Ruscanu se sinucide in momentul ultimei intalniri cu Maria, care revenise la el. El repeta destinul tatalui sau.
Ca si in romane, eroii lui Camil Petrescu, intelectuali lucizi, cu o viata interioara tensionata de intrebari fundamentale, de raportul dintre principii si existenta, sunt niste constiinte care se confrunta cu realitatea.
Drama a fost interpretata ca o meditatie asupra „incompatibilitatii” dintre exigentele unei morale absolute, rationale si absurde si realitatea concreta.
Eroul insusi, inainte de sinucidere, isi recunoaste infrangerea: „Lumea asta din care iti tragi hrana este atat de abjecta, incat nu te accepta si nu te tolereaza decat cu pretul complicitatii”.
Gelu Ruscanu e obsedat de ideea de justitie absoluta. In dialogul sau cu Praida sunt dezvaluite rigiditatea in convingerile abstracte, indepartarea de adevarurile relative ale societatii si ale timpului in care traieste.
Praida numeste dreptatea lui Gelu Ruscanu „inumana”, „cel putin abstracta”, „absolut pura” ca „o geometrie”, definind goana lui dupa absolut ca o vraja, asemeni lui Saint-Just care „a descoperit intr-o noapte cu luna Jocul ielelor”. Penciulescu afirma si el ca Gelu nu vede lucruri, ci idei, si ca acestea pedepsesc cumplit ca si ielele -; „cine le vede moare”, „ori ramane cu nostalgia absolutului”. Tot Praida incearca sa-i aduca argumente rationale, vizand logica absurda a acestuia, avertizandu-l parca: „Logica asta pura sfarseste iremediabil in marsul incertitudinilor. Dreptatea asta formala, abstracta, are sa te lase odata suspendat in gol...”
„Esenta dramei sta in tensiunea creata intr-o constiinta singularizata si societatea sau indivizii din ambianta, ilustrandu-se dualitatea omului perigetic care poate fi univoc ca Ruscanu, dar numai momentan”. (Marian Popa)
Consecvent si ferm in ideile sale de justitie, de dreptate absoluta, Gelu Ruscanu devine ambiguu in raport cu elementele concrete de viata cu care venise in contact sau pe care le cunostea (actiunile despre tatal sau, propria sa duplicitate din trecut -; in relatia cu Sinesti, sotul Mariei, pe care o iubea, in pofida ajutorului primit de la acesta). In momentul in care ia act de propria duplicitate, „drama este rezolvata in sens absolut”.
Jocul ielelor este o drama a intelectualului, o drama a contradictiilor in care se zbate o constiinta, o inteligenta severa cu ea insasi. Ea este o meditatie asupra absolutului inteles ca o aspiratie umana.
Conflictul e complex: social-politic - Saru-Sinesti; conflictul intre conceptia de absolut si relativ care-l opune pe Gelu Ruscanu socialistului Praida; conflictul eroului cu sine insusi (o constiinta care vrea totul). Si iubirea e vazuta de Gelu Ruscanu tot in sfera idealului pur, in lumea absolutului, abstract: „O iubire care se numeste eterna nu este nimic”.
Maria Sinesti il definste excelent: „Ah, intre inima ta si inima mea simt mereu, mereu, lama rece a minttii tale”.
Foamea de certitudine si de puritate il devoreaza: „Fara certitudine nu exista adevar si nu exista frumusete pe lume”. Axa sufleteasca a eroului e total zdruncinata: „Mai merita viata asta sa fie traita, daca totul ti se pare atat de carpit si de indoielnic”?
Camil Petrescu aduce in literatura romana teatrul de idei, de esente pure, ca aspiratie umana eterna spre un ideal.

Bibliografie: Dictionar de personaje literare -; C. Barboi, S. Boatca, M. Popescu
Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent -; G. Calinescu