Antonio Allegri, s-a nascut in orasul Correggio, de unde isi are si numele. El s-a nascut intr-o familie burgeza de conditie modesta. Tatal lui Antonio, negustor de postav, doreste ca acesta sa devina literat. Cel mai distins dintre profesorii lui Correggio este doctorul Lombardi, care il initiaza in tainele literaturii si stiintei, invatandu-l pe Antonio toate subiectele obligatorii educatiei vremii aceleia. Insa tanarul se opune dorintei tatalui de a deveni literat el fiind atras de adevarul privit prin prisma frumosului. El este pasionat de frumusetea naturii si de aceea este atras de pictura. h4u7uh
Fara indoiala ca simtul pentru frumos s-a trezit in el de timpuriu, din contactul cu farmecul campiei italiene.
El a fost influentat de Andrea Montegna si Leonardo da Vinci.
Deoarece era fericit in visul sau interior, el nu se simtea foarte bine in preajma oamenilor, uneori fiind speriat de privirile acestora. De aceea el se refugiaza in biserica unde contempleaza asupra Fecioarei Maria si a rastignirii lui Hristos. In fata acestor doua dureri simtea cum se aprinde in el flacara compasiunii, Acest sentiment este dominant in una din primele sale picturi “Christos pe muntele Maslinilor”, in care il vedem pe Hristos ingenuncheat cu capul plecat intr-o adanca umilinta si un inger ce pluteste in aer care pare a Il consola. Doar capul lui Hristos, mainile si ingerul stralucesc in umbra, restul tabloului fiind cuprins de o bezna densa. Acest efect al clar-obscurului traduce intrucatva sub forma materiala afirmatia: ‚‚Sufletul meu este trist pana la moarte’’. Insasi lumina potirului pe care ingerul il tine in mana, lasa impresia unei dureri sfasietoare. Intreg universul plange suferinta agoniei lui Hristos iar, razei ce vine de sus ii este greu sa strapunga aceasta noapte opaca. Cand tanarul Allegri a pictat acest tablou, el nu meditase inca la Evanghelia dupa Ioan, asa cum a facut-o mai tarziu. El nu avea inca masura caderii sufletului in materie, si nici a puterii mantuitoare a iubirii divine. Insa aceasta iubire te strapunge ca si presentimentul unei dureri inexprimabile, la vederea acestui tablou. Allegri urma si el sa-si gaseasca propria gradina Ghetimani, dar mult mai tarziu.
Inca din aceasta pictura timpurie se poate observa folosirea de culori de o luminozitate argintie si rece.
Dar, in afara traditiei crestine o alta lume se desteptase deja in el. Leonardo, Rafael, Michelangelo, pentru a se forma, avusesera la indemana izvoarele Romei si cele ale Florentei. Allegri nu a parasit niciodata provincia natala. Insa acest lucru avea sa se schimbe curand, deoarece el este mutat la Mantua de catre Contele Manfredi. Antonio cand a venit la Mantua avea saptesprezece ani. El era uimit de frumusetile din acest oras si eventual a reusit sa aduca si el cateva tablouri de fecioare fecundate de zei.
Lui Antonio ii este oferit prilejul de a realiza o culme de o incantatoare sinceritate si de o puritate virginala de catre Jeanne de Plaisance, stareta manastirii Sfantul Pavel din Parma. Antonio este inspirat de blazonul staretei pe care apar trei luni si plecand de la acest motiv simplu, ce aducea aminte de zeita greaca, el imagina “Vanatoarea Dianei”.
Parloarul staretei este o camera boltita, de o simplitate si de o eleganta princiare. Este patrat si luminat de o singura fereastra mare.La dreapta intrarii se gaseste un semineu voluminos pe care e fixata o placa de forma piramidala. Pe aceasta suprafata de perete a pictat-o Allegri pe zeita Diana.
“ Frumoasa zeita a vanatorii, cu semiluna pe frunte, sta usor sprijinita de marginea unui car antic si se arata din fata. Rochia lunga ii acopera fara sa ascunda superbele forme ale trupului ei tineresc, si-i lasa descoperit gatul alb. Atitudinea ei exprima rapiditatea cursei si elanul unei miscari impetuoase. S-ar zice ca aerul aspru si matinal ii mangaie bucuros mainile goale si-i invaluie voluptuos talia de zeita si de zana. O seva de viata virginala ii coloreaza obrajii delicati, buzele umede si da ochilor ei mari si dilatati o privire plina de farmec si de fericire. Aceasta nu este Diana severa, cu formele aproape virile si profilul crud al statuarului grecesc, ci este o Diana mai intima ce nu-i decat bucurie, blandete abandon.” Margarita Albana.
Bolta camerei de la Sfantul Paul este pictata cu motive de vita-de-vie si impartita in saisprezece compartimente cu proeminente din stuc. Aceasta bolta acoperita cu frunzis abundent, imbogatita cu flori si cu fructe este strapunsa de saisprezece ovale in forma de medalioane, in care se desprind, doua cate doua, grupuri de copii ce se joaca. Acesta este cortegiul Dianei, sau mai bine zis suita fireasca a unei fecioare fericite si libere care ii atrage in padure dupa ea pe acesti copii prin frumusetea, farmecul si surasul ei. E evident ca pictorul, conformandu-se arhitecturii locului, s-a intrebat cum trebuie procedat pentru a-l inveseli atat cat se poate fara a ofensa austeritatea unei manastiri. Si a reusit din plin. Ai spune ca te afli aici sub un leagan de vita-de-vie salbatica. Toti acesti copii ce se detaseaza pe cerul albastru, in ferestruici pictate, au aerul ca navalesc in incapere cu strigatele, cu incantarea si cu bucuria lor. Majoritatea dintre ei poarta embleme de vanatoare. Unii se iau la intrecere sau se cearta pentru fructe, altii se joaca cu lanci, cu arcuri si cu ogari, iar o alta parte se distreaza cu coroane, cu masti si cu capete de cerb.Ei mimeaza inocent si fara sa stie, marea comedie a vietii.
Frescele de la Sfantul Pavel au adus o stralucire neasteptata reputatiei lui Allegri. Comenzile au inceput sa soseasca din toate partile. Dar el nu s-a stabilit la Parma. Gustul lui pentru locuri retrase, absenta oricarei vanitati si atasamentul lui pentru seniorii din Correggio il adusera inapoi pe meleagurile natale. Aici el nu ramane pasiv ci este ajutat de Veronica Gambara care il protejeaza si il ajuta sa obtina oferte.
In 1520, benedictinii din Parma i-au propus lui Allegri sa picteze cupola bisericii Sfantului Ioan. Pictorul, atunci in varsta de douazeci si sase de ani, le ceru cateva luni de reflectie. Ezitarea lui nu izvora numai din modestia lui naturala, ci si din miza lucrarii care i se propunea. O viziune aparte ii traversa atunci spiritul sub o lumina fulgeratoare; numai el se intreba daca ea este realizabila. A reflectat indelung; si, abia dupa ce a apreciat dificultatile intreprinderii si si-a cantarit bine fortele, a acceptat sa picteze cupola, angajandu-se printr-un contract ferm.
In cazul in care ampla compozitie din biserica Sfantul Ioan in ansamblu ei, santem surprinsi de distinctia si de libertatea cu care maestrul si-a conceput subiectul. Lasand la o parte intreaga latura fantastica si inspaimantatoare a sumbrului poem ce incheie Noul Testament, arhanghelii sunand din trambitele judecatii de pe urma, cupele cu sange, bicele si Moartea calare pe calul ei spalacit, Allegri isi personalizeaza opera printr-un punct luminos al inceputului Apocalipsei. Cu siguranta ca el s-a inspirat din cele trei versete: „Priveste, El vine pe nori si fiecare va trebui sa-L zareasca… iar figura lui era ca un soare ce straluceste in toata splendoarea… si cand il vazui, am cazut ca mort”. Ceea ce il freapa pe Correggio in acest pasaj a fost ideea reinvierii universale la sfarsitul veacurilor si care se regaseste in toate mitologiile, idee prin care profetismul si mesianismul evreu se apropie de marea traditie ariana a progresului prin lumina si a vesniciei renasterii, Hristos devenind liantul viu intre lumea semitica si lumea ariana, si, prin urmare, un simbol al unirii intregii omeniri. Reprezentarea lui Hristos schimbat la fata la sfarsitul veacurilor a fost pentru Allegri un prilej de a oferi o interpretare plastica a maretiei morale a crestinismului prin apoteoza Fondatorului ei. Lumina de adevar ce apare in Cel Drept constient si triumfator straluceste peste apostoli, iar prin ea transmite invatatilor Bisericii, inteleptilor si sfintilor asezati mai jos. Aceasta este ideea generala a compozitiei in toata simplitatea ei.
Pana la acest moment viata i-a trecut ca o zi frumoasa, fara nori. Inconjurat de viziuni pasnice, fericit in forul lui interior, indiferent la povestile lumii, el n-a cunoscut practic acuta contradictie dintre realitate si ideal, dintre politica si arta, ce-l sfasia pe Michelangelo si care isi pune indeosebi tragica amprenta peste destinul marilor creatori. Insa, in timp ce-si desavarsea capodopera, nenorocirile aveau sa-l ajunga. El traise deja dezastrul unui asediu pe cand picta frescele de la Sfantul Ioan. Papa asediase orasul, iar proiectile cazusera pana si in biserica unde lucra Allegri. Mai tarziu, pe cand lucra la catedrala, aparura foametea, boala, ciuma. Cam la acea vreme el isi pierdu sotia, pe Ieromina, stralucitoarea madona a caminului sau. Nimeni nu stie cum a suportat autorul aceasta lovitura. Intensitatea durerii lui se poate banui din fidelitatea dragostei sale. Dar el era cu siguranta dintre acele naturi care, cu cat simt mai intens, cu atat o arata mai putin, si pentru care pierderea unei fiinte dragi devine o unire si mai profunda cu ea, gasind in suferinta un surplus de inflacarare.
Odata terminata cupola, Allegri a permis benedictinilor sa intre in biserica. Panza a fost dezvelita, iar capodopera iesi la lumina. Atunci, un membru al consiliului parohial, ce se credea bun cunoscator si care nu vedea pe cupola decat o ingramadire de fete si de picioare, exclama: “Asta seamana cu o mancare de broaste”. Daca in locul lui Correggio ar fi fost Michelangelo, acesta ar fi dat respectivei platitudini o replica injurioasa sau foarte caustica. Allegri s-a multumit cu un suras dispretuitor. Zece ani mai tarziu, Titian trecand prin Parma, se duse sa viziteze domul. Calugarii, convinsi in continuare ca, Correggio i-a tras pe sfoara, l-au intrebat pe marele pictor din Venetia daca, cupola lor valora cei 1200 ducati de aur cat i-a costat. “Rasturnati-o, umpleti-o cu aur, si tot nu va fi platita indeajuns!” a raspuns Titian. Insa aceasta remarca a sosit prea tarziu, deoarece atunci Allegri deja murise.
El a murit subit, in luna martie. 1534, la varsta de patruzeci de ani. Nu exista nici un detaliu privind ultimele lui momente; o liniste profunda domneste atat peste sfarsitul cat si peste viata lui. Nici un mausoleu nu i-a fixat locul de veci. Cel pe care Carracio il numea “o fire de inger”, avea sa treaca prin aceasta lume fara sa lase alta urma decat operele lui, care vor straluci mereu ca o raza de lumina pentru iubitorii de frumos si ideal.
Inovatiile lui in recreerea spatiului si a miscarii sunt premergatoare barocului.
In prezent s-au pastrat aproximativ 40 de tablouri toate avand subiecte religioase si mitologice.
Printre picturile semnificative numim pe: „ Zi” sau „ Madonna si Sfantul Ieremia” si „Noapte sfanta”, in cadrul picturilor religioase, si „Jupiter si Io” si „Jupiter si Antiope”, in cadrul celor mitologice.

Bibliografie: Eduard Schure „Profetii Renasterii”
Microsoft Encarta 2000