JUCARIE … JOC … fac parte din acelasi camp semantic. Ne zboara mintea
imediat la copilarie, la acea perioada extraordinara a vietii pe care toti dintre
noi o traversam si dupa care toti tanjim, maturi fiind. Atunci totul, dar absolut
totul e perfect. Lumea e a noastra. Suntem cu adevarat fericiti si nu ne gandim
decat la prezent. y7m11mg
La prima vedere “jucarie” e un cuvant banal: obiect cu care se joaca
copiii. Nimic mai simplu. Cu toate acestea insa, e mult mai complex decat credem.
In fond, viata noastra e un joc, tot ceea ce facem si ce spunem. Tot ceea ce
gandim
Iata! Jucaria e folosita pentru joc, la fel cuvintele sunt folosite in jocul
vietii. Chiar noi oamenii poate ca suntem niste jucarii.
Asadar, sa patrundem incet-incet catre semnificatiile subtile ale acestei teme
si a acestui cuvant: jucarie.
Jucaria de vorbe… e o arta! Iar arta este o indeletnicire care are ca
scop producerea valorilor estetice. Ea necesita pricepere, cunoastere, capacitati
deosebite.
In ce consta ea? In modelarea limbajului, in modelarea ratiunii, in modelarea
noastra.
Si daca ne vom referi la literatura in continuare, desigur ca atentia ni se
va indrepta exclusiv inspre Nichita Stanescu. E un nume semnificativ pentru
“Ordinea cuvintelor”, de pilda. La baza textelor sale sta cuvantul,
dar si sinele- doua notiuni in jurul carora el grupeaza toate datele existentei.
“Cuvintele fiind umbra structurii materiei, cautam intruna sursa ce a
iluminat materia ca sa lase o umbra atat de majestuasa, atat de semantica. Tendinta
catre aceasta sursa retrage uneori cuvintele prin materie, distrugand materia,
catre sursa initiala. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai tine de cuvant,
ea s-ar putea numi chiar poezia.
Daca materia are timp, cuvantul are eternitate, daca materia este simultana
numai cu secunda, cuvantul este simultan cu orice, oricand. Umbra vietii mele
sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secunda, cuvintele mele
sunt simultane cu orice , oricand. Singura proprietate este aceea
de a avea spirit. A avea materie e risipa. Durerea si sentimentul tragicului
apar nu atunci cand materaia sfasaie materia, ci numai atunci cand cuvantul
sfasaie cuvantul lasand in tenebre dara necuvintelor.”
Fragmentul de mai sus reprezinta un cuvant inainte al capitolului “Razboiul
cuvintelor”.
Scriitorul incearca sa se identifice pe el si sa justifice valoarea cuvantului.
Exprimarea sa este tot un joc al vorbelor, insa e un joc filosofic, plin de
profunzime poetica.
Sa realizam asadar o paralela intre materie si cuvant, cum de altfel sesizam
stransa legatura dintre cei doi termeni.
Materia se refera la universul nostru, al oamenilor, este ceva bine definit,
pe cand cuvantul reprezinta infinitul, adica nu e limitat numai la planul fizic,
creat de om. Materia e legata de fizic, iar cuvantul de spirit, de nemurire.
Scrierile lui Nichita Stanescu sunt cu adevarat mai mult decat simple pagini
incarcate cu vorbe. Sunt pline de mesaje, unele foarte discrete, cu o esenta
mai dificil de descoperit.
Prefata din “Razboiul cuvintelor” ofera o definitie a poeziei si
explica ce presupune ea, care este legatura dintre poezie si cititor, relatia
poet-cititor, sau ba chiar mai mult: relatia maestru-discipol, pentru ca intr-adevar
poetii sunt maestri, artisti.
“Poezia” face parte din ansamblul “Necuvinte”(aparut
in 1969). Aparent ea pare de neinteles, dar in strafundurile sale ascunde chiar
paralela anterioara dintre materie si cuvant. Exista elemente precum ochi, mana,
umar, talpa, calcai-care nu par sa aiba vreo legatura cu poezia, dar ele au.
Versul “poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul” explica
originea, valoarea creatiei poetice, care este plina de frumos.
O alta poezie semnata de Nichita Stanescu care face referire la jocul cuvintelor
este “Arta poetica”.
Exprimarea poetului in prima faza pare ca este un pic ambigua. Textul e privit
ca fiind absurd, nefiresc. Mesajul incepe sa se contureze in ultima strofa dar
si in titlu.
Bineinteles ca fiecare ii va da o interpretare aparte acestei poezii.
Poate ca visele poetului sunt redate prin poezie, iar aceste visuri exprima
dorinta de a fi mai aproape de Dumnezeu, de Divin. Daca nu ar fi prins in capcanele
vietii si ale timpului, omul i s-ar dedica totalmente Creatorului si ar uita
de lumea inconjuratoare care-l cheama sa-i fie sclav.
Ajungem deci la acelasi punct de plecare: paralela intre planul fizic si cel
cosmic, intre materie si cuvant, intre om si Dumnezeu.
Multe din poeziile lui Nichita Stanescu care fac parte din ciclul cuvintelor
si al necuvintelor evidentiaza aceeasi idée, prezinta mesaje asemanatoare.
Sa descoperim in continuare si alte ipostaze ale JOCULUI din literatura romana.
Am ales tableta “Un joc”, care apartine volumului “Autoportret
cu palimpsest”(1986), semnat de catre contemporana poeta si prozatoare
Ana Blandiana. Textul constituie o modelare a imaginatiei, un joc al mintii,
pe care cititorul este invitat sa-l puna in practica.
Asadar, e fascinant sa te intorci spre trecut, sa analizezi pas cu pas evenimentele
si sa le asezi intr-o ordine dupa propriul simt.
Astfel, te poti deconecta de cotidian, iti poti forma un mic paradis unde sa
te retragi in momentele dificile ale vietii.
De fapt, acest joc reprezinta o forma de amagire, de consolare. E o evadare
din lumea rea, plina de vicii, total lipsita de frumos, create insa tot de noi,
muritorii.
Dar daca ne-am schimba “coordonatele gramaticale” am crea o imagine
a prezentului? Sau poate a viitorului. Ne-am crea de asta data noi perspective,
poate chiar ne-am schimba pe noi insine.
Un alt scriitor de marca al literaturii de la sfarsitul secolului al IX-lea,
inceputul secolului XX, este Tudor Arghezi. El a scris “cele mai frumoase
versuri despre puterea creatoare a mainii omului.”(George Calinescu)
Si pentru ca prima varsta a omului sta sub semnul jocului, care insa il fascineaza
si pe adult-Arghezi dedica tuturor copiilor culegerile de versuri si de proza
“Prisaca” si “Cartea cu jucarii”.
Vocatia pentru joc desavarseste conditia omului de fauritor si intelept, probandu-i
imaginatia si spiritual creator.
“Cartea cu jucarii”(1931) este un volum de proze scurte care aduce
icoane fermecatoare din lumea copilariei pe care insusi autorul le considera
“jucarii” pentru cei mici si pentru cei mari. Personajele cartii
sunt tatutu, maicuta si cei doi copii ai sai: Barutu si Mitu.
In “Jucariile”, ca de altfel si in celelalte texte, scriitorul incearca
sa se apropie foarte mult de copil- in general, adica de tanarul sau varstnicul
cititor.
Universul infantil este plin de mister. Arghezi subliniaza ideea ca viata e
o jucarie, un joc, iar noi putem ramane inocenti mereu.
Cea din urma idée este regasita si in poezia ”De-a v-ati ascuns…”(ciclul
de debut “Cuvinte Potrivite”-1927) care constituie practic un joc
de cuvinte despre joc.
Jocul vietii reprezinta de fapt cel mai greu joc lasat de Dumnezeu si cel mai
lung totodata.
Si nu e creat doar pentru noi. Si plantele, si animalele, intreaga suflare il
joaca. Are foarte multe nivele si reguli foarte dure pe care daca nu le respecti
pierzi. Esti eliminat din cadrul sau si invins.
Care sunt regulile? Ele sunt de fapt legile naturii, legile divinitatii pe care
noi, oamenii le incalcam adesea.
“In sectorul poeziei de sensibilitate etnica, De-a v-ati ascuns”
este parca, talmacirea cea mai impersonala, cu caracter clasic, a sentimentului
colectiv. Poetul individualist inceteaza de a se reprezenta pe sine, ca sa dea
glas entitatii nationale.”
Citatul anterior ii apartine lui Serban Cioculescu, si traduce idea ca aceasta
poezie- joc e o adevarata “Miorita” argheziana, autorul intelegand
moartea ca o reintegrare in circuitul cosmic.
Viata isi toarce mai departe firul ei frematator: copiii nu trebuie sa stie
ca tata a murit ci doar ca a plecat- la fel cum se intampla prin basme si povesti-
undeva foarte departe de casa si nu mai are forta necesara “Sa vie jos,
in timpul cat se cere/ Din lumea cealalta.”
Poetul construieste asadar pentru copii o lume, un univers potrivit dimensiunilor
acestora, peste care guverneaza armonia, beatitudinea.
Ma voi opri in cele ce urmeaza asupra unui text deosebit de frumos-“Vreau
sa joc”- semnat de Lucian Blaga in 1919.
Din spiritual textului se simte nevoia de joc care rezulta din constiinta naturii
dumnezeiesti a sufletului care se simte incorsetat in trupul pamantesc.
Intreaga poezie este un indemn, o chemare. Sesizam entuziasmul fata de univers
si fata de tainele lui: “strafulgerat de-avanturi nemaipomenite”
Omul simte dorinta de cunoastere si de autodepasire: “Pamantule, da-mi
aripi:/ sageata vreau sa fiu sa spintec/ nemarginirea.”
In concluzie, ajungem tot la principiul ca viata e ca un joc creat dupa propriul
gust, dupa propria simtire si nevoie de exteriorizare.
“Starea de spirit de joc este de felul ei labila. In fiecare clipa, viata
obisnuita poate reintra in drepturile ei fie printr- un soc din afara, care
strica jocul, fie printr-o incalcare a regulilor, fie din interior, printr-
o discontinuitate a constiintei ludice, printr- o deziluzie, printr- o trezire
la realitate.”
Asadar, prin Johan Huizinga realizam conexiunea cu filosofia lui Nichita Stanescu.
Ajungem din nou in universal artistic poetic, la arta de a scrie poezie, de
a manipula cuvintele si de a le adapta acestei lumi diferite pentru fiecare
dintre noi.
In “Homo ludens”, Huizinga afirma ca “limba poetica se deosebeste
de cea obisnuita prin aceea ca se exprima intentionat in imagini speciale, pe
care nu le intelege oricine. Orice limba e o exprimare a imagini”. Adica
autorul trebuie sa stie cum sa se faca placut si inteles de cititor sis a il
determine pe acesta sa traiasca starea poetului in momentul lecturii, sa patrunda
in substratul ideii exprimate.
“Cel care impreuna cu Paul Valery numeste poezia un joc, joc lexical si
lingvistic, nu foloseste un transfer de semnifibatie, ci patrunde in insusi
sensul cel mai profound al cuvantului”
“Fie ca avem de-a face cu imaginatia mitica, fie cu cea epica, dramatica
sau lirica, cu legende din preistorie sau cu romane contemporane, totdeauna
scopul constient sau inconstient este producerea, cu ajutorul cuvantului, a
unei incordari care sa-l captiveze pe auditor (sau cititor). Totdeauna se pune
chestiunea sa se obtina un efect!
Dupa cum competitia enigmisica produce intelepciune, tot asa jocul poetic naste
cuvantul frumos.” (“Homo ludens”)
BIBLIOGRAFIE:
· Tudor Arghezi- “Versuri si proze”-editura Ion Creanga,
Bucuresti,1973
· Nichita Stanescu- “Ordinea cuvintelor”-editura Cartea
Romaneasca, Bucuresti, 1985
· Serban Cioculescu-“Introducere in poezia lui Tudor Arghezi”
-editura Minerva, Bucuresti, 1971
· Lucian Blaga- “Poezii”-editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 1982
· Manual de literatura romana pentru clasa a IX-a
-editura Univers
· Dictionar de literature romana- editura Univers,
Bucuresti, 1979
