t3x4xp
In plina epoca fanariota, incepe, mai ales de la 1770 inainte, o alta perioada de contact cu Apusul. Acest contact cu Apusul, care inviorase literatura romaneasca inainte de epoca fanariota, este, deci, reluat; reluat insa cu alte regiuni ale Apusului, in alt spirit, capabil de a produce si alte rezultate. Data aproximativa de
1770 este intr-adevar impotriva cronologiei obisnuite, dincolo de jumatatea secolului al XVIII-lea, insa, in viata societatilor, crono logia este aproximativa.
Prin urmare cam pe la 1770—1780 se schimbau aproape toate infatisarile externe ale societatii romanesti, si aceasta are o influenta hotaratoare si asupra literaturii. Iata motivul acestei schimbari.
Secolul al XVIII-lea este ocupat, pentru noi, in cea mai mare parte, de razboaie impotriva turcilor pe care le poarta austriecii si rusii. Insasi prezenta acestor armate crestine pe pamantul tarii putea sa aduca schimbari, dar trebuie facuta o deosebire intre caracterul armatelor crestine de la inceputul secolului, armate austriece si rusesti, si intre caracterul acelorasi armate pe urma.
Pe la 1710—40 ele apartin vechiului regim, care nu suferise inca nici o prefacere; e inca regalitatea conceputa in stil Ludovic al
XIV-lea, armate de mercenari, cu ofiteri crescuti in traditiile de odinioara. In a doua jumatate a secolului, nuanta „civila“ a celor care veneau impreuna cu dansele este alta.
Filosofia apuseana, a lui Voltaire, Rousseau si a enciclopedistilor patrunsese pretutindeni. Xenopol credea mult in rolul ofiterilor rusi si vorbea mai mult de dansii. Dar foarte multi dintre acesti ofiteri erau educati in vechiul sistem moscovit, nu aveau nici un fel de ideologie a lor si nu erau in stare sa exercite nici un fel de influenta asupra noastra. Ganditi-va la un Suvorov, care a jucat un rol atat de mare in razboiul de la 1789, sau la Potiomkin care se visa rege al Daciei intregi; nu poate fi vorba de intelectualismul aceluia care credea totusi ca poate sa domneasca peste Moldova,
Muntenia si Ardeal, punand toate trei regiunile la picioarele fostei sale iubite, imparateasa Rusiei. Astfel de generali, chiar cand primesc mode din Apus, nu pot fi socotiti ca initiatori ai nostri in ale culturii.
Rolul pe care Xenopol socotea ca l-ar fi avut ei trebuie scazut.
Dar, chiar daca generalii si administratorii erau asa, sistemul in Rusia Ecaterinei a II-a nu mai era cel de odinioara: si cele mai umile tari din vremea aceasta ne arata o anume dispozitie de spirit a „suveranilor filosofi“ din Europa occidentala si orientala, deopo triva. Chiar inainte de 1770, un Constantin Mavrocordat nu era mai incantat decat atunci cand, din Paris, i se recunosteau tendin tele „filosofice“, cand auzea pe cutare abate de la Paris vorbind de opera lui legislativa. Al doilea Mavrocordat, cu cele mai bune intentii, a eliberat, teoretic, juridic, dar nicidecum economic, caci aceasta nu era in mijloacele sale, pe tarani, el a interzis ca taranii sa fie considerati ca neliberi, ca „vecini“, cum ziceau moldovenii, ca serbi, „rumani“, cum se zicea in Munteania: nu mai existau pentru el decat locuitori rurali, care aveau aceleasi drepturi la libertati ca si boierii. Cand greci traind in Germania dedica vreo carte domnului din scaun, acesta plateste. Sub raportul cultural, fanariotii pretuiau aceste lucruri ca foarte mari izbanzi fata de acea opinie publica occidentala care ea dadea certificatele de cultura si idealitate. Orisice stapanitor, fie ca este crestin, fie si sultanul din Turcia — ca acel Selim al III-lea care a incercat sa schimbe total imparatia turceasca, dar a fost omorat, planurile lui fiind reluate apoi de un Mahmud — era legat de aceasta

judecata „filosofica“ a Apusului. Prin anii 1750, anume turci, judecand putintel cum judecau oamenii din Paris, dorisera un fel de participare a poporului la conducerile statului.
Prin urmare, cand constiinta apuseana patrunde in regiunile rasaritene, o ocupatie militara capata si ea alt sens decat inainte; oamenii administreaza dupa alt model, in alt spirit. Si nu se poate domn care sa vina de la Constantinopol, unde vechea influenta italiana era inlocuita din ce in ce mai mult cu influenta franceza
— un Ioan Calimah putuse foarte bine sa fie mare dragoman stiind numai greceste si italieneste, pe cand dupa 1770 nu se poate fara a cunoaste limba franceza — si sa nu aduca aceleasi preocupatii, aceleasi tendinte. Cunoscatorul de limba franceza citea fireste cartile franceze, jurnalele si revistele franceze pe care le cumparau si domnii nostri, care aveau abonamente la revistele din Apus si comunicau, daca nu insesi foile, extrase din ele, la Constantino pol, fiind chiar pusi intr-adins ca prin abonamentele acestea si prin delegati ai lor, bine platiti, care stateau de obicei la Viena si la Varsovia, italieni sau francezi, sa informeze imparatia.
Razboiul cel dintai pe care Ecaterina il poarta singura — al doilea va fi impreuna cu austriecii — impotriva turcilor, de la 1769 pana la 1774, cu consecinte care s-au vadit pe urma, este absolut hotarator pentru noi. De atunci incepe, in toate domeniile, o viata cu desavarsire noua. Cred ca va veni timpul cand se va putea scrie serios istoria dezvoltarii spiritului public la noi si ea va trata dupa merit pe cei doi mari domni si reformatori care vin dupa
1774, dupa pacea ruso-turca de la Cuciuc-Cainargi, si care, daca nu au fost niste indemnatori in materie literara si nu s-au incun jurat de o curte de literatori care era greu de improvizat, dar prin actiunea lor in domeniul politicii reprezinta acelasi lucru pe care-l va reprezenta literatura care se produce indata. Acesti doi domni sunt Alexandru Ipsilanti la munteni, Grigore Alexandru Ghica in
Moldova.
Ipsilanti, care nu domnise inainte, era dintr-o familie din Asia
Mica. Ghica, nu numai ca domnise, dar incepuse in Moldova o opera reformatoare, stand in Muntenia numai cateva luni de zile pana l-au prins rusii; dus la Petersburg, el se gasise acolo in plina prefacere filosofica. Strainii care i-au cunoscut au numai cuvinte pline de lauda pentru dansii. Un scriitor italian, dintre reformatori,
Panzini, vorbeste despre Alexandru Ipsilanti si despre curtea lui asa cum inca din vremea lui Constantin Mavrocordat strainii care treceau prin Muntenia sau Moldova gaseau pentru familia Mavro cordat laude de tot felul. Francezul Flachat, care a fost la noi sub
Constantin Voda, mai mult timp, om foarte curios, care se interesa de lucrurile de la Constantinopol si a adus de acolo mesteri turci, rasariteni pentru genuri de industrie necunoscute in Occident, lauda pe gazduitorul lui in Bucuresti atat de mult — si fara de interes — spunand despre dansul ca e un Petru cel Mare care n-a avut insa o imparatie la indemana. Ei bine, ceea ce se spusese inainte pentru Constantin Mavrocordat este reluat acuma, cu mai multa convingere, de toata lumea care a cunoscut pe Alexandru
Ipsilanti.1
Grigore Ghica, menit si el a ispravi omorat de turci, insa in capitala lui moldoveneasca, la 1777, desi nu pentru pierderea
Bucovinei, ci din cauza intrigilor tesute de boieri impotriva lui, reprezinta un tip cu desavarsire superior de domn roman.
Dar nu numai domnii se schimba atunci, ci intreaga societate romaneasca. Aceasta societate se indreapta din nou catre Apus, intr-un fel de pornire instinctiva careia nimic nu-i poate rezista.

Astfel si interesantul gest, ispravit rau, al chiar copiilor lui
Alexandru Ipsilanti, elevii ragusanului Raicevich, autorul vestitei carti Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia (1788). Intr-o buna dimineata se descopere ca beiza delele nu mai sunt la curte: fugisera, intovarasiti de nu stiu cine din serviciul curtii, si se dusesera in Ardeal, iar din Ardeal in Viena.
Cand unul din ei, viitorul domn Constantin Ipsilanti, a fost intrebat despre rostul fugii — voda trimisese imediat in urma lor — el a raspuns ca doreste sa cunoasca Apusul si tarile de libertate. Ce planuri nu se faceau atunci! Un refugiat, de origine sviterian, care fusese ofiter in armata austriaca, Francisc-Iosif Sulzer, care a scris o larga si patimasa Geschichte des Transalpinischen Daziens, fusese chemat chiar de domnul muntean legiuitor pentru a infiinta aici la noi o Facultate de drept.
Dar Apusul acesta nu mai este Apusul de odinioara, Apusul italian pe jumatate teologic, pe jumatate medical si cu un fel de vaga filosofie imbinata in „iatrofilosofie“ pe care am intalnit-o intre
1660 si 1720 la acei medici care se intorceau din Padova si care acuma nu mai sunt deloc la moda. Ceea ce se cauta in Apus este spiritul francez sau, cum se zice ceva mai tarziu, „duhul frantuzesc“, care stapaneste si la Constantinopol, si la noi, si pretutindeni, pana la curtea Ecaterinei. Perioada blandetii filosofice va fi urmata de aceea a infaptuirilor revolutionare; si se va canta si la noi Marsei llaisa si Carmagnola sau Imnul lui Rhigas, care a stat o bucata de vreme in Bucuresti in casa boierului Brancoveanu si a avut si o tinerete armonioasa aici. Ceea ce se cauta inainte de toate este critica, negatia, satira lui Voltaire, pe care mai ales il cauta grecii de la noi si-l imita. Am publicat versurile unui voltairian grec din
Bucuresti, care sunt cat se poate de interesante. Grecii, mult mai iubitori de lucruri noi decat romanii, au prins imediat din aer curentul nou pe care l-am prins pe urma si noi.
Caci spiritul acesta francez trebuia sa-l prindem noi aici in tara, ai nostri neavand voie sa circule. Pana foarte tarziu, pe la
1800, de cate ori pleca vreun tanar in strainatate, de atatea ori trebuia sa-si ceara voie de la domn; si pana dupa aceea domnul supraveghea pe studenti ca sa vada unde se duc si ce invata, ca sa nu-i strice cumva societatea politica unde se duc si sa nu ajunga la pareri pe care carmuirea nu le ingaduia. Iar acei care indrazneau sa plece fara de aceasta permisiune, pateau ca unul dintre cel dintai studenti in medicina romani, pe care voda l-a adus inapoi si l-a batut la falanga, adica la talpile picioarelor, ca sa se invete a mai merge in locuri unde se poate prapadi curatia politica a sufletului cuiva.
Ramanand, prin urmare, in tara, tinerii care doreau sa invete puteau sa primeasca invatatura apuseana numai in anumite conditii, si anume prin preceptorii de familie. Multi francezi au venit in aceasta calitate la noi in secolul al XVIII-lea, la Bucuresti si la Iasi, mai tarziu si in provincie. Unii nu facusera acasa nici un fel de isprava, dar stiau ceva gramatica: dl Brunot, in Istoria limbii franceze, arata insa ca ortografia si gramatica nu erau la dispozitia oricui pe acea vreme. Dadeau lectii de dant, deprindeau cu moravuri sociale. Preceptorii acestia nu erau, deci, totdeauna oameni distinsi. Unii ceva mai buni, ca acel Jean Louis Carra, care a scris o mediocra Histoire de la Moldavie et de la Valachie, pe care a tiparit-o in Paris, punandu-i un loc de publicare fictiv. Cei mai multi capatau o situatie nesfarsit superioara meritelor lor.
Dar, daca societatea romaneasca sub influenta domnilor si a preceptorilor acestora se transforma foarte repede, la greci aceasta transformare se face mult mai usor. Grecii erau si prin partile noastre, in parte ca boieri, ei erau intrebuintati si la Constantinopol prin cancelariile turcesti, dar foarte multi din ei, elementele cele mai distinse capabile de a primi si de a exercita influente, erau

negustori, cu un spirit intreprinzator, mergand pana la Philadel phia in America, avand colonii in Marsilia, in Paris; iar Viena ajunsese si un fel de capitala spirituala a grecilor. Mai toate cartile de scoala pe care le intrebuintau copiii lor, traduse din frantuzeste, s-au tiparit la Viena, unde, dealtfel, traiau si romani din Mace donia. Acolo a aparut si o cronica bizantina, a lui Phrantzes. Erau atat de multe cartile editate acolo, incat a trebuit odata sa se numeasca si un censor al cartilor grecesti in Viena.
Negustorii greci puteau deci merge oriunde, fiii de boieri nu, si aceasta este o cauza pentru care grecii pe aceasta latura a culturii apusene au mers inaintea noastra.
Dupa ce cunoastem aceste imprejurari, sa vedem efectul lor asupra literaturii romanesti. Deodata trebuie facuta o deosebire.
Literatura aceasta noua, in partea ei cea mai interesanta, cu mai multa pecete de noutate, este in legatura cu gradul de patrundere al „duhului frantuzesc“. Lucrul acesta se observa insa mai mult in
Moldova, si aceasta pentru ca Moldova se gasea in legatura si cu
Polonia — Rusia a ajuns vecina cu hotarul nostru mai tarziu — si legaturile cu Varsovia nu erau cu totul de despretuit. Polonia a pierit in acest secol, dar intr-un moment de mare inflorire cultu rala. Nenorocitul de Stanislav Poniatowski, ultimul rege, de care se rade pentru ca nu avea autoritate si pentru ca la inceputul carierei lui, ca si Potiomkin, avuse favorurile Ecaterinei a II-a, era totusi un om foarte distins; el tinea un fel de Academie de palat, de forma franceza. Varsovia insasi era sub raportul literar — ca si sub cel artistic — un oras francez, dupa cum si Viena, in ce priveste limba de salon si a relatiilor internationale, era franceza.
Astfel, Moldova, primind si din Polonia influenta franceza, cuprinzand o clasa boiereasca mult mai vioaie decat cea din
Muntenia, caci avea nu numai averea, dar si voia de a se cultiva, care nu se intalneste in aceeasi masura la boierii munteni, Moldova s-a patruns mai usor de spiritul cel nou, pe cand Muntenia, avand legaturi mai stranse cu Constantinopolul, fiind in marginea tinuturilor slave de peste Dunare, stapanite de vladici fanarioti, este mult mai orientala. Aceasta se vede din inspectia literaturii in aceste doua tari romanesti.
In Muntenia de dupa 1768, se intalnesc doar niste biete cronici, de felul aceleia a lui Dumitrachi Stolnicul,1 care este o insirare fara nici un fel de logica, fara nici un fel de preocupatie literara, a evenimentelor de razboi intre rusi si turci. Se credea ca Dumi trachi e un Varlaam; de curand dl I. C. Filitti a aratat ca e vorba de un alt boier apartinand unei alte familii, tot asa de obscure.
Boierul acesta, care cunostea Constantinopolul, intrebuinteaza cu gramada cuvintele turcesti. A fost chiar un moment in dezvoltarea limbii si literaturii romanesti, in principatul muntean, in care influenta turceasca a fost covarsitoare. Dupa ce, in vremea lui
Brancoveanu, moda de la Tarigrad patrunsese din ce in ce felul de a fi, de a se imbraca, de a se pieptana, de a umbla, de a manca si de a petrece al barbatilor si femeilor, dupa ce fanariotii intarisera inca aceasta tendinta, ca unii care erau traiti atata vreme la
Constantinopol si trebuiau sa se intoarca inapoi acolo, atatia dintre ei avand sa si moara la turci, influenta turceasca incepe sa se exercite si asupra limbii insesi, as zice chiar: asupra spiritului literar. Turcul este un cavaler, un om foarte nobil in legaturile lui, chiar cu aceia care nu fac parte din societatea turceasca, el este fara indoiala un gentleman, cu toate acestea spiritul sau e greoi.

Si el incepe sa se simta in literatura munteana de pe vremea aceea, de pilda la acest Dumitrachi. Cate lucruri nu ar fi fost de spus, cate tragedii grozave ale razboiului, cate suferinte ale poporului si ale tarii, care dorea atunci sa aiba un domn pamantean —

Alexandru Ipsilanti s-a impus tarii mai tarziu, dar la inceput tara voia pe un Stefan Parscoveanu — dar Dumitrachi nu le poate spune in forma lui bastarda, inferioara.
Dar iata cineva care nu poate fi pus alaturi de Dumitrachi
Stolnicul, in ceea ce priveste pregatirea lui, valoarea lui perso nala, talentul lui politic. Ienachita Vacarescu era un om care stia foarte multe lucruri, care cunostea limba italiana si vorbea perfect greceste, turceste, ceea ce i-a permis sa falsifice, pentru congresul de la Focsani, tratatele pe care le-am fi incheiat noi cu Poarta si care nu au existat niciodata. Adaug ca, desigur, nu era strain de limba franceza. Apartinea unei familii foarte distinse, desi nu veche, cu toata pretinsa descalecare a stramosului odata cu Radu
Negru. Un domn, Nicolae Caragea, care avea o multime de fete sarace si le imbia la toata lumea, a dat pe una dintre dansele lui
Vacarescu, care mai fusese insurat. Un om in situatia lui excep tionala, daca ar fi vrut sa calatoreasca, nu l-ar fi putut impiedica nimeni; dar o singura data a mers el la Brasov, unde a avut cu
Iosif al II-lea convorbirea care e redata in Istoria imparatilor otomani. Astfel el nu putea iesi din traditie, si de aceea ca scriitor lasa o impresie mai curand dezagreabila, desi prin insusirile lui, daca ar fi mers in Paris sau in alta parte a Apusului, ar fi putut da lucruri mult superioare acelora pe care le-a dat. Insasi ideea de a scrie o Istorie a imparatilor otomani arata cat de mult societatea munteneasca intrase in turcime, ceea ce face ca revolutia greceasca de la 1821, cu atatea consecinte pentru romani, sa trebuiasca a fi considerata si sub alt raport decat cel obisnuit: ea ne-a scapat de o mai deplina orientalizare. Chiar Alexandru Ipsilanti reprezinta, in dezvoltarea fanariota, o forma foarte periculoasa, prin teoria lui ca imparatia este una singura, ca toate natiile trebuie sa se confunde si sa creeze acea singura natie rasariteana care in cultura sa aiba caracterul grecesc: turcii ar fi fost soldatii, iar mintea acestei societati ar fi fost a grecilor. Era un imperialism turcesc care ajunsese a se impune tuturora. Si in legatura cu acest imperialism trebuie sa asezam si cartea lui Ienachita Vacarescu.
Nimeni nu se gandise pana atunci la noi sa scrie o istorie a imparatiei otomane, afara de Dimitrie Cantemir, care este insa un spirit international si face cartea lui nu pentru romani, ci pentru apuseni: aceasta este deosebirea cea mare intre el si Vacarescu.
Cartea lui Cantemir a aparut in toate limbile si a fost o multime de vreme izvorul de informatie, cu privire la viata turceasca, al intregului Apus, pe cand Vacarescu face cartea lui pentru romani, ca un fel de „istorie nationala“. Si de aici caracterul curios al acestei istorii, care abia vorbeste de noi si nu face decat sa prelu creze, in acelasi spirit greoi turcesc, izvoarele otomane pe care autorul le cunostea. Iar, cand vine momentul sa vorbeasca el de vremea lui, ne aflam in fata unui amestec bizar de compilatie si de amintiri personale; aici se cuprinde calatoria lui la Brasov si legatura neasteptata cu imparatul-rege. Dar aceasta legatura cu turcii, care ne pare curioasa, isi are explicatia: vorbind el de viata lui dupa biografia sultanilor, intelegea prin aceasta ca este un om din tara acestor sultani si ca sufleteste face parte integranta din imparatia otomana.
Ienachita Vacarescu a facut si o gramatica, a carei origine si al carei caracter nu ne sunt azi deplin lamurite; gramatica s-a tiparit in Viena, se pare ca fiind ceruta de anumite cercuri comerciale, care aveau nevoie de dansa.1 Incercari de gramatica se mai facusera, dar tot in legatura cu nevoi scolare; nu erau afirmatii ale spiritului romanesc, ci indeplinirea unor nevoi. Ar fi interesant de comparat mai de aproape gramatica lui Dimitrie Eustatievici cu gramatica lui Vacarescu. Ea ar arata si de unde si-a luat acesta din urma schemele.

Deci, nu in sensul in care ardelenii se vor ocupa de limba romanesca, ci pentru a raspunde unor nevoi practice si la un indemn din afara, a scris Vacarescu aceste simple „Observatii“ si, fiindca inauntru trebuia sa deie si normele poeticii, cu cateva versuri ca pilda, el a facut acele versuri, nu fiindca avea de exprimat sentimentele banale pe care le-au exprimat si fiii lui, de care va fi vorba pe urma, complimente la fereastra unei cuconite, cu ajutorul strunelor lautarilor, ci pentru a da modele. Sunt lucruri furate din poezia franceza de salon, trecuta prin greceste, cateva gratioase, mai ales in ritm, unele dintr-ansele ridicole.
O exceptie, fiindca e vorba de un moment dureros din viata lui, sunt acele versuri gasite pe o foaie libera a unui registru de socoteli, in care se incearca un imn catre Maica Domnului ajuta toarea.
Asa este Ienachita Vacarescu, asa si copiii lui, Alexandru si
Nicolae, pe care insa in omagiile versificate catre cucoane si cuconite nu-i mana nevoia de a exemplifica regula teoretica.
De obicei cand este o adevarata literatira poetica, incepe unul, creeaza o forma, arunca idei si dupa aceea un sir intreg de scriitori vine dupa dansul. La noi nu; Ienachita Vacarescu si familia lui raman un accident literar in legatura cu trecutul, in legatura cu aceasta moda de Tarigrad care pusese stapanire pe sufletul lor.
In Muntenia nu vom intalni un element de originalitate literara decat mai tarziu, pe vremea Revolutiei franceze si tocmai impotriva boierimii, pe acel Zilot Romanul, a carui cronica nu este altceva decat o critica, aspra, amara, impotriva regimului politic al timpului, pe langa o expunere capricioasa a evenimentelor. Si adaugam ca „Zilotul“, „zelosul“ e un pamfletar de felul acelor autori de versuri injurioase pe care boierii le gaseau in strada dimineata, lipite de usa. Opuscul interesant pentru starea de spirit pe o care o cristalizeaza, dar in care nu se gaseste nimic de o inspiratie mai larga.
In Moldova e altceva. Aici literatura franceza este stiuta si bine stiuta. Mergand prin biblioteci de manastire, de episcopie, de casa boiereasca, m-am mirat nu o data de cate carti franceze si de ce carti franceze am gasit acolo. Boierii aveau bune colectii, din care o parte au ajuns la mine. Foarte adeseori, in margine, boierul isi facea observatiile sale. Acestea sunt carti citite, carti rascolite, trecute de la unul la altul si aici e insemnatatea lor.
In unele cazuri, ici si colo, s-ar putea banui ca literatura franceza a fost ceruta si dincoace in Tara Romaneasca. Astfel,
Chesarie episcopul de Ramnic, unul dintre ctitorii limbii romanesti din secolul al XVIII-lea, pe vremea traducerilor teologice, care avea legaturi cu un Hagi Constantin Pop, marele negustor roman din
Sibiu, si cu doctorul Molnar, profesor la Scoala de medicina din
Cluj, cerea, neaparat, sa i se trimita Enciclopedia, si cum, in loc de Enciclopedie, i s-a trimis Ziarul Enciclopedic, el protesta, cerand ce a vrut el.
Dar in Moldova bibliotecile franceze sunt de o bogatie si de o alegere neasteptata. Si astazi se pastreaza la Stanca, langa Iasi, biblioteca Roznovanilor, cu o foarte frumoasa culegere de astfel de carti franceze; bibliotecile acestea pot sta alaturi de cele din

Ungaria si din Ardeal, ale nobililor si ale carturarilor din orase.
Sub influenta acestor lecturi apar nu numai neasteptatul calugar Amfilohie, episcop de Hotin, care a calatorit si prin Italia, inainte de a scrie, pe langa o lucrare teologica, si o aritmetica, o geografie, dar poetii Costachi Conachi si Alecu Beldiman, care merita sa fie pusi in fata lui Ienachita Vacarescu pentru ca reprezinta cealalta forma a aceleiasi directii culturale, una vadit mai apuseana. Conachi ne apare putintel ridicol, cand nu tinem seama de imprejurarile timpului, prin fizicul lui chiar, cu parul lung, barba rasfirata si enormul islic care-i acopere fruntea slaba; ceea ce stim despre viata lui obisnuita poate iarasi intra in acelasi domeniu al ridicolului: cele doua odai de la tara, de la Tiganesti,

in marginea Tecuciului, joase, sub sindrila, cu prispa, lipite cu lut, cum au ramas pana acum cateva decenii macar, trasura cu care pleca boierul la Iasi, avand haturile cu franghie. Si, cand ne amintim de versurile lui lungi si desarte:
Zori de ziua se revarsa si eu ochii n-am inchis.
Cum sa-i inchid daca varsa siroaie de foc aprins? in care canta pe aceea, vrednica de o soarta mai buna, careia i-a purtat o lunga iubire devotata, care s-a terminat cu o casatorie tarzie, reaua impresie nu se schimba, desigur. Dar sub acest vesmant de imprumut, purtat asa de stangaci, era simtire si sinceritate. Ne-o reveleaza si o drama pe care am descoperit-o intamplator pe vremea razboiului, la Iasi, unde, la Mitropolie, se pastreaza dosarul unei judecati a lui Conachi cu un boier care luase pe o fata a Zulniei, iubita lui Conachi, si o repudiase pentru motive dezonorante. Se pare ca nu era fiica ei cu cel dintai sot, ci cu insusi Conachi... Si acesta a purtat ani intregi, cu pasiune, un proces pentru inlaturarea acestor acuzatii calomnioase. Ceea ce arata ca, atunci cand nu facea alexandrine de moda franco-greaca, el era in stare sa exprime cu energie sentimente adevarate.
Dealtfel, Conachi suferea, in afara de defectele pe care putea sa le aiba un vers evident plicticos, si de saracia unei limbi reduse la formule de salon. Ii lipseau cuvintele poetice pline de fragezime pe care poezia populara le-a avut totdeauna din belsug; si nu se poate spune cat de mult foloseste cuvantul cel nou, cuvantul neintrebuintat care nu a suferit uzura prin intrebuintarea in proza sau in viata sociala de toate zilele.
Poezia lui Conachi este deci batrancioasa, pentru ca batrancios este si ritmul si sunt si cuvintele insesi. Dar nu este fara interes cazul acesta al unui boier moldovean, dintr-o familie care avuse dese legaturi cu Apusul — un alt Conachi, un var, a facut studii la Viena, dupa ce invatase acasa, cu vreo trei-patru profesori, franceza, germana, greaca, dar, intors in tara, obosit de atata invatatura, a murit nebun — si care indrazneste sa schimbe cu desavarsire tonul de pana atunci al poeziei romanesti cu mult mai mult decat Ienachita Vacarescu. Acesta era un poet de ocazie, un poet voit, pe cand Conachi, care a tradus si, in proza, un roman francez, Mathilda, al doamnei Cottin, e un cititor harnic de frantuzeste si un poet din instinct. Astfel trebuie sa-l privim ca pe un initiator stangaci, daca voiti, dar totusi initiator. Si am vazut, prin versurile culese din gura poporului, ca el avea simt si pentru cantecul, vesnic viu si vesnic nou, al poporului.
In ce priveste pe Beldiman, nu numai ca el a tradus foarta multa literatura franceza, pentru placerea lui — pe urma altor traduceri, inca de pe la 1760, ca Manualul Francmasonilor, talmacit de un calugar — ca s-a indreptat la Florian si la Florianul german care e Gessner, dar, cand a fost sa insemne imprejurari contemporane, el nu le-a pus intr-o biata cronica de proza miloaga cum este a lui Zilot Romanul, ci, inspirandu-se probabil de la Henriada lui
Voltaire — un lucru care nu s-a observat indeajuns pana acuma
— a scris Jalnica tragedie asupra imprejurarilor din 1821, ameste cand tanguiri de felul lui Conachi cu un puternic sentiment de umor, care ne face si astazi sa suradem, cand ni se infatiseaza nazdravaniile eroice ale grecilor din Iasi.
Dar, peste initierea aceasta inceata si necompleta la o noua poezie, se porneste asupra noastra o influenta inca mai adanca a modelelor — si a altor modele — din Occident. Este vorba de scoala ardeleana, de o parte, si, de alta parte, de Asachi, acest moldovean trait prim multe tari, capabil de multe lucruri, spirit universal ca pe vremea Renasterii.
Ardealul literar romanesc, de prin anii 1760 pana prin 1820, timp de o jumatate de veac, nu poate fi inteles nici deosebit in legatura cu viata literara si intelectuala din Principate. Trebuie sa recunoastem ca in toata Ungaria din vremea aceea si in toata

Austria vecina era in aceasta epoca aceeasi puternica tendinta catre eruditie, catre filologie si istorie, pe care o regasim si la cei trei sefi ai scolii ardelene: calugarasul Samuil Micu, boierul fagarasean Gheorghe Sincai si acel care vine mai tarziu, cu o valoare stiintifica, filologica si istorica mai pronuntata, Petru Maior.
Tustrei fac parte din scoala erudita germano-ungureasca de pe acea vreme, scoala si ea formata sub influenta, departata si indirecta, a eruditiei franceze, a spiritului benedictinilor francezi de la Saint Maur, trecuti prin Germania lui Leibnitz, care, pe la inceputul secolului al XVIII-lea, incearca sa dezvolte nu istoria poporului german, ci istoria Sfantului Imperiu roman de natie germanica. Toti acesti ardeleni sunt trecuti prin scolile Occiden tului: din Ardealul lor, din scolile lor de la Blaj, de la Sambata Mare (Nagy-Szombath), la Viena sau la Roma. Si in scolile acestea de piaristi, de iezuiti, ei intalneau inainte de toate eruditia. O eruditie rabdatoare, cu adunare si clasificare de documente, cu analiza critica a acestor documente.
Scoala ardeleana a facut aceasta, dar atat. Nu se poate, urmarind dezvoltarea ideii romanesti, a simtului national la romani, sa nu ne inchinam inaintea acestor oameni crescuti in impejurari atat de grele, adevarati martiri ai unor osteneli consa crate inainte de toate desteptarii poporului lor. Ce vigoare mai sustinuta decat aceea a smeritului cleric care a fost parintele
Samuil, pe care noi din Vechiul Regat il putem aprecia cu atat mai mult, cu cat s-a gandit mai ales la noi! Istoria romanilor a lui, care nu s-a tiparit complet nici pana acum, cuprinde pagini inspirate de cronicile cele vechi, care privesc imprejurarile din
Moldova si din Muntenia, pe langa atatea amintiri de pe vremea cand se hranea el insusi asa de putin la scoala din Blaj, zilele de post de la seminar, cu hrana de apa, fasole si paine uscata. Dar cine sa nu considere cu admiratie pe acel tragic luptator pentru drepturile neamului sau care este Gheorghe Sincai, omul iesit din marginile inguste ale spiritului unit, cum s-a format la Blaj!
Mandru de faptul ca este boier de Fagaras, din neamurile acelor munteni cu vechi diplome in lada lor, „Georgius Sincai de Sinka“ se lua la lupta cu toata lumea, batandu-se cu invatati maghiari si sasi, si chiar, pentru alte motive, cu vladica lui de la Blaj, totul intr-o forma foarte cruda, aruncand furia sagetii in dreapta si in stanga, impotriva acelei societati cu care el nu a voit sa se impace.
A fost si un creator de scoli, dar prin toata activitatea aceasta a lui el nu se coboara in Principate, pentru ca legatura lui cu

Principatele nu exista decat pe masa istoricului. Este dincoace o alta scoala, o alta influenta, o alta lume... Si cine iarasi nu recunoaste folosul pe care, ca natiune, l-am avut din argumentatia logicianului acestei generatii care este Petru Maior? Acesta framan ta adanc informatiile lui istorice. Pe cand la parintele Samuil povestirea se preface in niste pagini populare in stil de Psaltire, care nici nu cauta sa fie publicate, pe cand informatia asa de bogata se claseaza la Sincai in volumele lui mari si groase, totul ordonat pe ani intr-o descriere unde elementul polemic este numai furisat, intercalat, Petru Maior este creatorul teoriei originii romanilor. Pestetot ce au incercat ceilalti, in gramatica, in interpre tatie, in insirarea istorica de cronologie, acesta ajunge, in Istoria inceputurilor si chiar in Istoria bisericii romanesti, sa creeze o teorie, care, construita de acest arhitect al amintirilor romane pentru poporul sau, a intrat asa de intreg, nu numai in spiritul ardelean contemporan, dar si in al romanilor din Principate, constituind astfel baza pentru cugetarea lui Mihail Kogalniceanu, lui Nicolae
Balcescu si a tuturor celor care in tarile de dincolo de munti au cautat sa-si lamureasca problema istorica a neamului nostru.
Toate acestea sunt adevarate, dar ei se afla in curentul acela occidental numai sub spiritul eruditiei; nu i-ar fi trecut nimanuia dintre dansii prin minte sa culeaga povesti, sa scrie cantece, sa-si insemne amintiri. Literatura lor este o literatura de idei si de lupta;

curentul lor este inchis intre cei patru pereti ai unei biblioteci, si toate lucrurile acestea miroase a praf, se confunda in cenusiul acelei invataturi mancate de molii pe care a cunoscut-o si iubit-o secolul al XVIII-lea occidental. Iti pare rau ca suflete asa de mari nu s-au lasat libere pe drumurile cele mari ale literaturii.
Unul singur a scapat din aceasta incatusare, cineva pe care unii si-l inchipuie ca l-au descoperit abia acuma, pe cand poemul lui a fost tiparit inca in vechea revista ieseana Buciumul roman cu aproape un veac in urma. Este vorba de Budai-Deleanu. Nu a fost niciodata necunoscut si niciodata neapreciat. Este dealtfel impo sibil sa se atinga cineva de dansul, de Tiganiada lui, sau de cealalta poema, cu mai putina importanta, Cei trei viteji, fara a vedea ca aici e alta tesatura si alt spirit. Budai-Deleanu a cunoscut literatura italiana. Si iata de ce: Viena era un oras francez, era capitala franceza a sud-estului Europei, dar si in acelasi timp si o capitala italiana. Nu poate spune cineva indeajuns cat de mult a trait Italia in Viena acestui secol. Muzica vieneza era o muzica italiana, pe
Mozart nu l-am putea intelege altfel decat in aceasta moda italiana, palatele din Viena sunt palate italiene, ridicate de arhitecti italieni; opera din Viena este a lui Metastasio, care acasa la dansul nu a avut reputatia de care s-a bucurat in Viena imparatilor. Sa nu uitam ca pe vremea aceea Casa de Habsburg stapanea Lom bardia — inca nu Venetia — si Toscana.
Influenta ei se exercita deci asupra unei jumatati din Italia si asupra jumatatii celei mai intelectuale din peninsula. Intre Milano, cu cat a ramas austriac, si intre Viena, cu cat a pastrat italian, este o perfecta asemanare. Si, atuncea, a sta in societatea aceasta austriaca insemna ca trebuie neaparat sa te initiezi in italienism, dar nu in italienism de Padova, ci in noul italienism, care este
„filosofic“, care este satira plina de suflu luptator.
Ceea ce ne place in Tiganiada lui Budai-Deleanu — legenda nu prea inspirata, trebuie sa o spunem, partea istorica nu prea cu haz, expunere de la o bucata de vreme plictisitoare, incidente care nu dovedesc o mare imaginatie, caci poetul roman nu are geniul, creator in domeniul inspiratiei, al modelului, care e Ariosto
— este altceva, si acesta luat din Italia. Acum in urma dl Caracostea a cautat sa arate ce a imprumutat Asachi de la literatura clasica.
Sigur, a imprumutat foarte mult, si, daca mai cauta cineva la el si alte influente din literatura occidentala, sigur o sa mai gaseasca.
Dar cu aceasta Asachi nu scade. Nici Asachi, nici, pentru acelasi motiv, Budai-Deleanu, pentru ca insemnatatea lor sta intr-o noua plamadire poetica a limbii romanesti, in incatusarea ei in ritmuri noi. Ceea ce este frumos, inainte de toate, la Budai-Deleanu este stramutarea formei lui Ariosto in biata romaneasca arde leana de pe vremea aceea, trecerea de la graiul popii din biserica la strofa zeilor.
Asachi, fiul unui preot din Liov, adus ca sa fie protopop in
Moldova, — Lazar Asachievici — si al unei mame care se chema
Neculau, fata a preotului din Herta, a facut pentru traducerile parintelui sau prefetele in care doctrina latinista e exprimata cu mai multa elocventa decat de ardeleni. Plecat de tanar, dupa dorinta tatalui trait in Austria, din Moldova la Viena, el invata si matematica si pictura. A fost un pictor foarte distins, un desenator de merit, mult mai bun decat acel Gheorghe Leca de la care pleaca aceasta arta in Muntenia si care face si lucruri cu totul stangace si naive. A fost un litograf maestru, si cateva din tablourile lui cu subiecte istorice sunt mai bine tratate decat cele din Muntenia ale unui Papazoglu. De la Viena a trecut, pentru arta mai ales, in
Italia, la Roma, unde a avut legaturi cu lumea cea mai cunoscuta pe vremea aceea, schitand tablouri celebre din muzeele capitalei papilor si alte lucruri care in cea mai mare parte s-au pierdut pe urma.

Cand s-a intors de acolo, pentru a incepe opera sa foarte importanta in domeniul scolii, iar, intr-o masura mult mai mica, si in domeniul politicii, el aducea cunostinte cu totul noi. Deosebi rea dintre Budai-Deleanu si Asachi este tocmai aceasta: Budai-De leanu ia Italia prin Viena, Asachi ia Italia de acasa din Italia insasi, din Italia clasica, Italia lui Monti, superioara Franciei contem porane si care din instinct se duce drept la latini, pentru ca de acolo sa capete o siguranta de ton pe care literatura franceza nu o are. Clasicismul italian de la inceputul secolului al XIX-lea este cu totul altceva decat clasicismul contemporan francez, al lui Delille, al lui Lebrun; e o lectie de virtute privata si cetateneasca si un admirabil element de educatie. Teatrul italian e reprezentat atunci prin Alfieri, ale carui tragedii au servit drept model tineretului italian, caci Italia s-a refacut moral de pe urma acestui clasicism pornit nu din adormitoarele, corupatoarele saloane vieneze, ci de la cele mai vechi traditii ale Italiei, mergand, peste Dante, Petrarca si Ariosto, inviati in sfarsit de zelul acestui piemontes, la anti chitatea latina. Si, oricat s-ar scrie impotriva lui Asachi, ca poet, oricat ar fi unii de incapabili sa-l inteleaga, nu vor muri niciodata versurile prin care el afirma legaturile noastre indestructibile cu
Roma stramoseasca.
Cine cunoaste ce insemneaza in poezie topica, instinctul de a pune un cuvant intr-un anume loc, acela isi va da seama cat de maiastra e disciplina prin care vechea vorbire moldoveneasca de la inceputul secolului al XIX-lea, stilul acesta labartat de convorbire fanariota, plin de cuvinte grecesti si frantuzesti rau asimilate, a fost silita de energia creatoare a lui Asachi sa intre in acele legaturi sintactice care inseamna disciplina romana in cuvant si fraza.