MIHAI EMINESCU

Poezia “Sara pe deal” apare in 1885 in revista “Convorbiri literare” si apartine anilor de tinerete atunci cand poetul gasea in iubire suprema ratiune de a fi. g3l15le
Poezia a facut parte initial din poemul “Eco” care ilustra o idila din perioada medievala.
Se determina 2 planuri: unul al naturii, obiectiv, descriptiv (in care natura apare in ipostaza terestra si cosmica) si unul al erosului (in care evolueaza cei doi indragostiti).
Idila se conjuga cu pastelul, este o poezie plina de muzicalitate in care tanarul indragostit isi imagineaza o poveste de dragoste inainte de a o fi trait.
In aceasta poezie viata sufleteasca a celor doi se afla in consonanta cu natura.
Tabloul inserarii este adeseori intalnit in poezia lui Eminescu si chiar in proza (“Geniu pustiu”).
In prima strofa tabloul inserarii este realizat din perspectiva panoramica a tanarului:
“Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plang, clar izvorand din fantane;
Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.”
Primele doua versuri deschid cadrul idilei si ii stabilesc, de la bun inceput, coordonatele. “Sara” pune intreaga scena sub semnul nocturnului si al momentului asteptarii. Momentul inserarii este cel al rasaritului de luna, care apare frecvent in poezia eminesciana.
Sonoritatea arhaica a sunetului buciumului, prelunga si grava, trezeste nostalgia departarilor, a contopirii in natura generoasa. Este o chemare a lumii originare, paradisiace, unde natura isi regaseste splendoarea si forta integratoare.
Dealul, pe care “turmele-l urc” este un punct privilegiat in cadrul idilei. Aici “urcarea” dealului intalneste “scapararea” stelelor: cele ce tin de existenta terestra vin in intampinarea primelor. Intalnirea celor doua planuri se produce in spatiul privilegiat al ascensiunii (“dealul”) si in timpul abolirii limitelor dintre terestru si cosmic, dintre real si imaginar (“sara”).
Elementele care definesc planul descrptiv sunt: dealul, buciumul, turmele, stelele, apele, fantanile, salcamul. Planul afectiv apare in ultimul vers al acestei strofe: “Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine”.
Elementele planului descriptiv sunt personificate, natura ne apare umanizata: “stelele scapara-n cale”, “apele plang”. Exista apoi o interferenta a imaginilor vizuale cu cele auditive (“plang”, “suna”).
Jalea este un sentiment uman si ar corespunde tanarului care isi astepata iubita.
Forma arhaica a cuvantului “seara” -; “sara” vine sa completeaza aspectul patriarhal al tabloului.
In strofa a doua doua versuri apartin planului naturii (“Luna pe cer trece-asa sfanta si clara”, “Stelele nasc umezi pe bolta senina”) si doua versuri apartin planului erosului (“Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”, “Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina”).
Luna, stapana lumii visului, apare pe cer “sfanta si clara”. Aceasta aparitie a lunii da o stare de solemnitate cadrului. Astrul noptii este asimilat aici cu imaginea iubitei.
“Ochii mari” ai iubitei, pierduti in contemplatie, in “frunza rara” a salcamului secular, primesc noi dimensiuni de expresivitate prin asocierea cu “stelele” care “nasc” pe “bolta senina”. Adejectivul “umezi” poate fi atribuit privirilor fetei, natura participand parca la tristetea fiintei umane. Iubita primeste ceva din gratia corpurilor ceresti surprinse in momentul “nasterii” lor pe bolta noptii. Stelele sunt “umezi” ceea ce poate sugera si nasterea lor din acvaticul primordial.
“Dorul” din pieptul iubitei, melancolia, “gandurile” celei ce asteapta sub salcam devin sentimente ce atrag pe “bolta senina” marile corpuri ceresti. Aceasta stare de spirit, la limita dintre veghe si vis, marcheaza o regresiune in sine, o intoarcerea spre esenta fiintei.
Strofa a treia apartine in exclusivitate planului descriptiv, descrierea inserarii fiind simpla.
Atmosfera din aceasta strofa este echilibrata, chiar daca debuteaza cu versul: “Nourii curg, raze-a lor siruri despica”, care contine germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continua sa curga lin, iar armonia ce o degaja nu este zadarnicita decat de scartaitul unei cumpene si de cantecul fluierului: “Scartaia-n vant cumpana de la fantana,/ Valea-i in fum, fluierea murmura-n stana”.
Se utilizeaza metafore (“nourii curg, raze-a lor siruri despica”) si epitete (“stresine vechi”). Exista imagini auditive (“scartaie-n vant cumpana de la fantana”, “fluiere murmura-n stana”) si vizuale (“nourii curg, raze-a lor siruri despica”, “valea-i in fum”).
Atmosfera este de echilibru si armonie. Eminescu creeaza un tablou pe mai multe nivele: al dealului, al boltii si al vaii. Spatiul se caracterizeaza printr-o nostalgie a inaltimilor.
Aceeasi liniste domneste si in strofa urmatoare, cand oamenii se intorc “osteniti” acasa dupa o zi de munca:
“Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la camp, toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Prin substantivele “clopotul”, “toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugereaza ideea ca viata este un ritual sfant care se desfasoara in conformitate cu anumite reguli. Prin clopot si toaca este sustinuta linistea tabloului.
Ca si in strofa anterioara, cadrul este domestic, pastoral, cu o tenta de vechi, ce ne duce cu gandul la balada populara “Miorita”.
Tranzitia de la planul descriptiv la cel in care accentul cade pe sentimentele umane este realizata prin ultimul vers al strofei: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Poetul evoca in strofa a cincea nerabdarea cu care este asteptata iubita prin repetitia interjectiei “ah”, cuvintele cu valoare temporala (“in curand”) si verbul “a grabi”:

“Ah! In curand satul in vale-amuteste;
Ah! In curand pasu-mi spre tine grabeste,
Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,
Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de draga!”
In final, reciprocitatea sentimentelor releva puterea dragostei:
“Ne-om razima capetele unul de altul
Si surazand vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcam. -; Astfel de noapte bogata
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?”
Ultimul vers este o intrebare retorica si readuce poezia intr-un plan terestru.
In cazul liricii eminesciene, natura contine ideea de vesnicie, inceput si sfarsit continuu, iar in “Sara pe deal” simbolul acesteia este salcamul, martorul si ocrotitorul iubirii, pure, angelice.
Cele doua planuri, cel descriptiv si cel al iubirii, fuzioneaza. Verbele la viitorul indicativ (“ne-om razima”, “spune-ti-voi”, “vom adormi”) si la conditional optativ (“n-ar da”) sugereaza realitatea onirica a dragostei.
In ceea ce priveste stilul poeziei “Sara pe deal”, aceasta se caracterizeaza printr-o limpezime clasica obtinuta prin intrebuintarea unui numar mic de mijloace artistice: personificarea (“stelele scapara-n cale”, “apele plang”), inversiunile (“sta-vom”, “spune-ti-voi”), epitete (“sfanta”, “clara”) care invaluie peisajul intr-o lumina de solemnitate si mister.
Muzicalitatea versurilor dispuse in catrene este conferita de majoritatea cuvintelor de origine latina si de substratul popular: “sara”, “osteniti”. Masura metrica -; 12 silabe fixate invariabil intr-o schema de ritmuri neobisnuita: un coriamb, pauza, doi dactili si un troheu creeaza un timbru specific al suntetului buciumului care se stinge brusc, intr-un ton insa catifelat. Rima poeziei este imperecheata.
Poezia “Sara pe deal” esto o adevarata simfonie poetica a aspiratiei spre ideal in iubire.