Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra literaturii romane prin romane precum: „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930) si „Patul lui Procust” (1933), iar in dramaturgie, prin „Jocul ielelor” (1916-1919), „Act venetian” si „Suflete tari”. o9v4vv
In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata, unde participa la cateva campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi, constituind o buna parte a materiei romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”.
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua ipostaze existentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a participat la primul razboi mondial.
In volumul „Teze si antiteze”, in articolul intitulat „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind sa aduca ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de autenticitate, de originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.
Parerea autorului este ca „un scriitor e un om care exprima in scris cu o liniara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie si chiar fara caligrafie.”
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de autenticitate, aceasta fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si „momente autentice de simtire” in roman. Autenticitatea este asociata cu ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi marturisind: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”.
Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este substantialismul, conform caruia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita, orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris prin armonizarea desavarsita a literaturii cu filosofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie este un act de cunoastere, de descoperire si nu de inventie: „nu putem cunoaste nimic absolut, decat rasfrangandu-ne in noi insine.” Personajele lui Camil Petrescu au ca trasatura dominanta luciditatea, acestea fiind in special intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea „nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”, „cata luciditatea atata constiinta si deci atata drama”.
Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul subiectiv care aduce in prezent ganduri, indoieli, fapte trecute; totul este, deci, subordonat memoriei involuntare, romanul insemnand, asadar, experienta interioara: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine insumi nu pot iesi a…i, eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”.
Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza conceptiei lui Camil Petrescu despre roman, reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiasi obiect, concept, norme morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde reiese anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza precis, exact, „ca intr-un proces verbal”.
Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un monolog liric deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre incertitudine si certitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand oamenii se afla la granita dintre viata si moarte.
Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In plan subiectiv, memoria involuntara aduce in cautare certitudini privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate in fata unei drame complexe, aceea a razboiului.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar intre personajele lui Camil Petrescu si cele ale lui Stendhal se poate constate o apropiere, din punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta interioara si loialitate: „A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice”.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat locotenent, in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat „La Piatra Craiului, in munte”, personajul narator se refera cu ironie la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa, privind anchetarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict de adulter. Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest caz este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale, interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti, confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si conceptii despre iubire, care este „mai curand un proces de autosugestie”, sfarsind prin: „Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata cererea, acesta se hotaraste brusc: „Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile, dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.” Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o fata foarte frumoasa, studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred ca si acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea ce conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta. Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea eroului se duce o lupta intre certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie, confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a fi in preajma ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai bazeaza pe fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind aproape, concentrat in armata la Dambovicioara. Aici primeste un bilet de la ea, prin care il cheama la Campulung, el primeste cu greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta sotie. Astfel se incheie cartea intai, cu capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste”.
La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana cand acesta il vede in oras pe domnul G si din nou i se certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se hotaraste sa-i omoare pe amandoi, doar ca nu-si pune planul in aplicare pentru ca este chemat de urgenta in armata. Pleaca cu locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia diferite intamplari despre Grigoriade, pe care il prezinta drept un „dandy cu reputatie usuratica”.
A doua zi Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu este numit „varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
„Cartea a doua„ a romanului incepe cu capitolul „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza o imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar constientizeaza faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca „ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?”.
Adevarate deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta trita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor.
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Serviciul de recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare „ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in campul tactic mai multe trupe decat inamicul”. Exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, spune intr-una, „silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu ...»”.
In conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: „Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca firul de ata al gandului intamplator”.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela cu „o serie de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere”, aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima care-l avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut „gasi alta la fel”. El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, „absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul”.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, reprezentand ripul intelectualului lucid, analitic, cu o constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de certitudini.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii. El sesizeaza la un moment dat schimbare in comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el diseca si analizeaza cu luciditate acest nou comportament al Elei, cantarind fiecare vorba, fiecare gest. Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunde chinurile, se dedlubeaza: „MA chinuiam launtric ca sa pot sa par vesel...Si eu ma simteam imbecil si ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat «coarnelor»”
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o fire onesta, inflexibila, este hipersensibil, fiind impresionat doar de bine, frumos si adevar.
El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca „o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.
Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria compozitiei, romanul estre structurat in doua „carti”, „cartea intaia” si „cartea a doua”, prima carte fiind alcatuita din 6 capitole, iar a doua din 7.
Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I, scriitorul considerand scrisul ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: „Un roman de adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui * de pret”.
Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin selectionarea acele fapte care vor aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au fost selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente semnificative.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un alt element specific prozei de analiza psihologica.
Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti sunt caracteristice jurnalului si se regasesc foarte bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile de stil de rezuma la comparatii si epitete, dar „fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie”.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre roman a autorului.