c1f3fn
Autorul antologiei de fata e un familiar al cercetarilor cate s-au intreprins in ultimii ani in domeniul limbii literare si al problemelor de stil. Madular, timp indelungat, al Institutului de lingvistica al Academiei Romane, numele lui Gh. Bulgar se intalneste in mai toate publicatiile filologice sau in seria de contributiuni pentru studiul limbii literare, ca autor a docte si pertinente cercetari monografice, consacrate fie aspectelor limbii literare oglindite in periodicele trecutului, fie unor clasici ai literaturii noastre, precum I. Budai-Deleanu, C. Negruzzi,
Tudor Arghezi s. a., cercetari incununate cu amplul studiu
Eminescu si problemele limbii literare, tiparit in 1963.
Colaborator indeaproape al profesorului Tudor Vianu, poe tul, criticul si esteticianul, ale carui investigatii stiintifice, cel putin de la Arta prozatorilor romani, de acum un sfert de veac, s-au orientat tot mai hotarat pe drumul stilisticii literare, adaogand stilisticii, atat de severa de natura ei, un sector dintre cele mai luminoase si mai pasionate, care a si determinat o adevarata mobilizare de tineri cercetatori, si, implicit, o adevarata inviorare a disciplinei filologice. Gh. Bulgar s-a dovedit unul din cei mai pretiosi auxiliari ai Dictionarului poetic al lui Eminescu, una din intaile lucrari pe care regretatul

nostru coleg si prieten le initiase, paralel cu cercetarile sale de literatura universala, de bibliografie literara, de pregatire a volumului IV din Istoria literaturii romane sau de proiectul editiei critice a operei lui Odobescu.
Aceste constante si continue preocupari, care l-au pus in contact nu numai cu fantanile miraculoase ale literaturii noa stre, cate se-nsira de-a lungul a patru veacuri, intre dibuirile din greu potrivite ale epilogurilor corozive, pana la savantele si inspiratele Cuvinte potrivite ale lui Tudor Arghezi, dar si cu multele si variatele probleme pe care evolutia limbii literare, dimpreuna cu toate chestiunile anexe, ortografia, sintaxa, dictionare etc., le-a impus meditatiei scriitorului nostru, au sugerat lui Gh. Bulgar ideea de a intocmi o antologie de texte reprezentative, care sa imbratiseze totalitatea acestor varii aspecte.
Problemele limbii literare in conceptia scriitorilor romani e titlul acestei antologii, aici de fata, si dreptatea cere sa marturisim, din capul locului, ca ea este, pentru a folosi una din acele metafore careia trecutul indepartat ii amplifica mireasma, cu adevarat “un margaritariu scump si un vistieriu nesfarsit”, cum spunea, la 1582, Palia de la Orastie. Margaritar pentru cate podoabe intruneste laolalta si vistier pentru cata avutie, ce se cuvine meditata si cumpanita, aduce acest tezaur de texte si probleme. Caci antologia lui Gh. Bulgar are indoitul avantaj de a oferi atat specialistilor, cat si cetitorului de obste o lucrare pe cat de agreabila, sub raportul frumusetilor de expresie si al fecundelor experiente scriitoricesti a patru veacuri de literatura, tot pe atata si de instructiva, prin excelenta selectie si proportionalizare a textelor, ca si prin toate acele atribute stiintifice, studiu introductiv, note si glose lamuritoa re, bibliografie abundenta in referinte si fericit asezata in josul paginilor, un foarte util glosar, ce fac din antologia de fata un adevarat indreptar si un foarte necesar instrument de

lucru — atribute despre care se cuvin spuse un cuvant, doua.
Privire asupra evolutiei ideilor de limba si de stil in literatura romana se intituleaza densul studiu introductiv de aproape patruzeci de pagini cu care se deschide antologia si in care
Gh. Bulgar urmareste de la etapa la etapa, incepand cu aceea a cartilor bisericesti de la sfarsitul secolului al XVI-lea si sfarsind cu etapa literaturii contemporane, evolutia conceptiei de stil si de limba literara, asa cum l-au afirmat, rand pe rand, personalitatile literare cate s-au succedat. “Parerile scrii torului despre limba, spune d-sa, oglindesc fenomene reale, esentiale, ale vietii literare din epoca si sunt un fel de sinteza a experientei personale in prelucrarea limbii comune in efortul de a-i da o noua stralucire prin inovatia lui stilistica“, si in sublinierea acestui proces de rafinare, in aceasta metamorfoza si transmutatie de la limba comuna, acea voroava obstita, pe care o schimba intre ei Oprea si Bucur, in padure, despre care vorbeste Budai-Deleanu, la expresia trecuta prin filtrurile tutu ror alchimistilor cuvantului sta, ca-ntr-o nuca, intreg talcul, toate dimensiunile si toate virtualitatile studiului introductiv al lui Gh. Bulgar. Atat el, cat si textele ce-l ilustreaza raspund intru totul tezei mai sus citata. Sa retinem din expunerea istorica a studiului introductiv un detaliu in masura sa puna in lumina libertatea de opinie si gustul literar al autorului si cu care nu poti sa nu fii de acord. Referindu-se la cei ce socotesc — si nu sunt putini — ca abia in secolul al XIX-lea se poate vorbi de existenta unei limbi literare, Gh. Bulgar se inscrie in fals cata vreme cronicarii au scris una din limbile cele mai aromate si mai expresive, asadar, originale, deci o limba prin excelenta literara. Si dreptatea e de partea d-sale, si nu numai cand e vorba de marii cronicari, un Miron Costin, un Neculce, un Radu Popescu, dar si de cei mai marunti, un
Zilot Romanul, de pilda, fara a mai vorbi de atatea carti populare, chiar daca nu vor fi fost tesute din cel mai fin

borangic, ca Divanul persian al lui Sadoveanu, de atatea talmaciri, ca aceea a lui Herodot, a logofatului Eustratie poate, de atatea cronici rimate s.a.m.d. Cat de atent este Gh. Bulgar cu referintele sau glosele s-ar putea deduce dintr-un simplu exemplu. Reproducand, in bogatul capitol de extrase din Emi nescu, un admirabil crampei de articol din Timpul, pe care ar fi pacat sa-l parafrazam: “Ba pentru ca limba noastra cam veche, cu sintaxa ei frumoasa, dar grea, cu multele ei locutiuni, ii cam jena pe prietenii nostri, am dat-o deoparte si am inlo cuit-o cu sintaxa cosmopolita, pe care cineva, daca stie nitica frantuzeasca, o invata intr-o saptamana de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei si al Sucevei... si-ar face cruce crestineste auzind o pasareasca pe care poporul, vorbitorul de capetenie si pastorul limbii n-o intelege. Dar Varlaam era un prost, in zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea sa fie.”
Gh. Bulgar gloseaza cuvantul (subliniat de noi) cu sensul de
“pastrator” in chipul urmator: “Cuvantul circula frecvent cu acest sens in regiunea Maramures; l-am auzit in Sanislau
(raionul Carei), in Baia-Mare”. Ceea ce ne duce la grija cu care autorul antologiei a intocmit “glosarul” cuvintelor de stricta necesitate pentru intelegerea unor texte si care, cum insusi o spune, cuprinde si termeni neinregistrati inca de nici un izvor lexicografic.
Am amintit si pana aici de competenta si de gustul cu care a fost intocmita selectia textelor antologice. Cum nu e cu putinta a zabovi la cate incantari si sugestii trezeste textul unuia sau altuia dintre scriitori, necum ale tuturor, caci singura parcurgerea numelor si titlurilor tablei de materii convinge, desi a lasa in umbra texte, unele inedite, si dibuite de autor, in manuscrisele Academiei, precum din Budai-Deleanu, sau ipotetica explicatie la “fecior de baba“ in textul cantemiresc, reluat intr-o noua talmacire, si care socotea ca asa li se spune barbatilor care palatalizeaza, ca si femeile, labialele (ghine,

chiatra), aratand prin aceasta ca au stat mult timp “ca un soarece in poala maica-si”, sau rare si savuroase pagini din
Odobescu, Caragiale, Sadoveanu si cati altii, ne vom opri la numai trei nume, peste care vom patina, din nefericire, cu viteza de schiori: Eminescu, Arghezi si Blaga. In ce masura
Gh. Bulgar s-a adancit in studiul expresiei literare la Eminescu, desi se stie si din studiile anterioare, si indeosebi din lucrarea amintita deja, anume consacrata in 1963, singura selectia acestor extrase, cum insusi o spune, “nu intamplator”, dintre cele mai extinse, ar ajunge sa o dovedeasca. Totul e de citat si de comentat in aceste pagini ale aceluia care si-a gandit toate axiomele despre limba literara, despre stil, despre cultiva rea limbii, si autorul surprinde aceasta expresie, azi curenta, chiar din Eminescu, ba si toate celelalte probleme, in aparenta secundare, precum haosul ortografic, pentru rezolvarea caruia cere un premiu, in labirintul inexplicabilelor sale variante, ale caror treceri de la formele informe la clestarul poemelor de finitive duc, nu o data, cu gandul la ceea ce spunea Favorinus despre Vergiliu, cand asemuia munca (more et ritu ursino) de slefuire a aceluia cu alintarile ursoaicei pentru puii ei, la inceput, diform. “Studiul principal al unei scoale rurale sau primare e limba romaneasca: ea este totodata organul prin care neamul isi cunoaste fiinta sa proprie, organul prin care acest neam mosteneste avutul intelectual si istoric al stra mosilor sai”, spunea Eminescu intr-un alt articol din Timpul, si-n acest axiom atat de cuprinzator poate fi simbolizata toata vasta si moderna conceptie despre limba literara a poetului.
Paginile din Tudor Arghezi nu sunt mai putin prestigioase, cu specificarea, poate, ca ele sunt cu toatele scrise la modul liric si intens-imagistic. “Ma lupt de-o viata-ntreaga cu cuvinte le...” e prima fraza din multele pagini de Arghezi, si ea promite un spectacol dintre cele mai pasionante, jucat intre paradoxe si poem, pe care cu greu mi-as ingadui sa-l tulbur,

si de aceea las cetitorului intreaga, inviolabila delectare. “Poezia se naste prin cuvant, dar si datorita unei rezerve anume de cuvant”, spune intr-unul din aforismele sale postume Lucian
Blaga, cel care cu studiile sale asupra metaforei sau de stilistica a deschis drum fundamentatelor lucrari de lingvistica stilistica ale lui Tudor Vianu, si observatia pune, in fond, si de o maniera axiomatica, marea problema a primejdiilor cuvantului nestrunit sau, si mai simplu, insasi problema creatiei literare, ce este, in cele din urma, una de rezistenta si de eliminare. Iar pentru frumusetea si noutatea ei, mi-as ingadui sa reproduc, ca si Gh.
Bulgar in introducerea sa, urmatoarea excelenta metafora fi nanciara, in traditie altminteri, si a mitropolitului Simion Stefan si a lui Hasdeu: “Intaia si suprema lege a stilului literar tine de regulile politicii financiare. Aceasta lege te invata sa nu emiti cuvinte pentru care nu ai acoperire in aur. Orice abatere de la aceasta norma duce la inflatie.”
In incheierea doctului sau studiu introductiv, Gh. Bulgar scrie: “Invatamintele istoriei ideilor despre progresul limbii sunt vii in constiinta carturarilor si a tuturor cetitorilor de azi, insufletiti de nobile elanuri creatoare. Cartea de fata poate fi un prilej de meditatie si de indemn pentru a spori insufletirea colec tiva, atat de vizibila in jurul nostru, fata de valorile eterne ale limbii si literaturii romane.” Si cu aceasta concluzie, toti ceti torii antologiei de fata, carte de inalta delectare si de mult folos, vor fi de acord.