INTRODUCERE Obiectivul analizei de fata este de a identifica care sunt efectele interactiunii cititorului cu cartea, cum este perceputa aceasta din urma si care sunt mecanismele care se genereaza in urma intalnirii celor doua lumi. r3u14uq
Studiul a solicitat raspunsul la o serie de intrebari, cum ar fi: are cartea numai functie estetica?, Se citeste numai de dragul de a citi?, Are contextul (raportul economic dintre cerere si oferta) influenta?, Cartea defineste Sinele sau Sinele se defineste prin carte?
Punctul de plecare l-a constituit teoria formalista al lui G. Simmel, mai precis articolul acestuia despre moda. Aceasta din urma este definita ca fiind antagonismul dintre imitatie si reliefare a Sinelui. Imitatia este “ereditate psihologica, ca trecere de la viata in grup la viata individuala. Atractia ei consta inainte de toate in faptul ca ne inlesneste o comportare corespunzatoare si folositoare chiar si atunci cand in plan nu apare nimic personal si creator.” Reliefarea Sinelui este caracterizata ca diferentiere, individualizare.
Interviurile pe care se bazeaza studiul au fost realizate cu “colectionari de carte” si au vizat perioada dinaintea anilor ’89. In acest context cartea era singura sursa de informatie credibila: “… televizor nu era, spectacole nu erau si atunci stateai in casa si citeai (…) Ziarele erau toate cum erau, televizorul avea program doua ore, din care o ora jumate era…” (Gheorghe Apetrei) Costurile implicate pentru a achizitiona o carte “buna”, desi relativ mari, sunt asumate, motivatia principala fiind data de posibilitatea de a cunoaste, de a fi informat, in conditiile in care continutul acesteia nu este perceput ca indoielnic. Se va declansa o adevarata competitie, generata de cererea mare, ca raspuns al ofertei (ca numar) mici de carte. Asadar, fiecare va dori sa cunoasca altceva decat stie celalalt, de a dobandi un statut simbolic prin care sa se diferentieze.
Cartea odata achizitionata, va genera un alt tip de probleme: lectura pune fata in fata lectorul si continutul textului, in care el se “pierde”, dar si in relatie cu mai multe texte, generandu-se o dispersie a subiectului. Asadar miza va fi aceea de a-si redobandi identitatea (individualitatea).
Pozitia teoretica pe care am adoptat-o din punct de vedere metodologic este aceea a paradigmei interviului comprehensiv, in care fabricarea teoriei se realizeaza in urma aplicarii intrumentului de lucru, iar punctul de plecare este dat de ipotezele de lucru: “…terenul nu mai este instanta de verificare a unei problematici prestabilite, ci punctul de plecare al acestei problematizari.”

PARTEA I: CONSTRUCTIVISMUL SIMBOLIC

CAPITOLUL 1
“IREALUL” REAL

Definitia cartii, cu care voi lucra de acum inainte, asa cum sugereaza si titlul capitolului, este unitatea rezultata din compozitia a doua elemente: forma (realul) si continutul (“irealul”). Forma reprezinta partea materiala si, implicit, palpabila, iar continutul nu este numarul de pagini, nici scrierea imprimata pe foi, ci mesajul transmis, Ideea, actiunea si descrierea realitatii sociale in care are loc intriga. Astfel, se vor evidentia doua caracteristici: una finita si cealalta infinita, iar produsul final poate fi descris ca fiind infinitul limitat.
Paradoxul, iluzoriu, se datoreaza confuziei celor doua planuri ale aceleasi realitati: cel fizic si cel cognitiv. Pentru a nuanta cele afirmate, voi face o comparatie cu un tablou. In acest caz limitele spatiale sunt mult mai clare, insa aceasta nu se datoreaza unei forte exterioare, ci este o consecinta a creatiei insasi.
Inainte de a explica notiunea de infinit, vreau sa evidentiez ca prin carte inteleg discursul sau textul. Este evident ca un autor care ar vrea sa spuna totul intr-o singura carte, nu ar termina-o niciodata de scris. Insa, constructia discursului are un caracter rational, adica nimic din ceea ce apartine continutului acestuia nu este intamplator. Structura este asemanatoare cu cea a unei ghicitori , in care cititorul este implicat, trebuind sa descopere ceea ce nu s-a spus prin ceea ce s-a spus. Desi, infinitul pare eliminat, acesta este generat de modul de receptare al simbolului si al structurii discursului. Deci, infinitul nu este o esenta a cartii, ci un potential atribut.
Din perspectiva semiologica discursul nu reprezinta realitatea insasi, ci o transfigurare a acesteia: “functia semnului este de a comunica idei prin mijlocirea mesajelor”. Realitatea este simbolizata, iar decriptarea textului se realizeaza prin intermediul codurilor, pe care autorul le ofera ca indicii. Pentru a percepe corect Ideea este necesar sa se identifice si sa se descifreze aceste coduri. Insa, asa cum se va observa pe parcursul acestei cercetari, aceeasi realitate este perceputa diferit, adica se dau semnificatii personale, ale aceluiasi cod sau nu sunt identificate aceleasi sistem de semne: “…sunt convinsa ca aceeasi carte la doi oameni are reactii cu totul si cu totul diferite. Fiecare gaseste altceva, deci pe o alta coarda comunica sau mesajul ajunge.” (Reit Valeria) Valorile si mesajul exprimate de autor nu sunt infirmate, ci doar subiectivizate. Prin interactiunea subiectului cu obiectul, acesta din urma capata valente nelimitate: “…Biblia le contine pe toate. Adica, orice cuvant este o deschidere spre un univers infinit. Orice cuvant cuprins in Biblie, numai daca rostesti cuvantul Tatal si poti comenta la infinit.” (Luca Eugen)
Acceptand principiul lui Heraclit se creaza un cerc vicios: textul prin lecturarea sa ma schimba, iar eu, in noua stare, transform la randul meu textul. Prin capitalul de cunoastere acumulat dupa citire, Eu sunt Altul, iar atunci cand revin asupra aceluiasi text care a produs schimbarea, el nu mai este acelasi. Aceasta in cazul relatiei dintre un singur individ si o singura carte. Individul se afla in imposibilitatea, nu de a nu citi o singura carte, dar nici macar o pagina. Cititorul este prins intr-un labirint, construit de el insusi, din trei motive: in primul rand deciziei de a reciti, apoi gradului de libertate pe care il are in interpretarea simbolului: “Vietile sfintilor, care niciodata nu pot sa zic c-am citit-o si n-o s-o citesc, ca sa zic c-am citit-o. a…i Citeam de a…i 5-6 ori, ma intorceam in alte zile si acelasi fragment pe care l-am citit, sa-l vezi in alte... ziceam: Mai, da’ cum de n-am citit, ca doar era clar, cinci fraze, era clar, ia uite...” (Victoria Olteanu) si faptului ca nu tot discursul este citit cu aceeasi intensitate: “…cateodata am... am un sentiment de surpriza, ca sunt lucruri pe care, ori nu le-am sesizat la momentul cand le-am citit, dar cred ca mai degraba nu le-am sesizat decat le-am uitat...” (Ionescu Corneliu) In fata acestui dinamism etern se va incerca evadarea, insa asupra sistemelor care se creaza in acest scop voi reveni pe parcursul analizei. Atunci cand in aceasta relatie intra mai multi indivizi accentul se pune asupra multitudinilor sensurilor pe care le capata un discurs.
Asa cum am spus, interpretarea se face prin intermediul codurilor, textul decriptandu-se prin el insusi. Avem libertatea de ne “juca” cu “instrumentele” cum dorim, dar pe terenul simbolic al cartii. Se genereaza un mecanism de dominare, dar nu inteles ca o constrangere. Lectorul are doua posibilitati: de a accepta sau nu “jocul” propus. Odata intrat in joc se joaca dupa regulile jocului. Cartea nu poate declansa prin ea insasi un asemenea mecanism, deoarece cititorul chiar daca s-a implicat, are posibilitatea de a o refuza. Prin acceptare el devine “prizonier” al simbolului si al propriilor preferinte: “…Spuma zilelor a…i…e o carte superba a…i… filoane de simboluri, lucruri deosebite.” (Adriana Georgescu)
Pentru a nuanta cele afirmate mai sus voi face o scurta analogie: sa ne imaginam ca scriitorul este un arhitect, textul reprezinta o casa, iar cititorul este locatarul acestei case. Avem posibilitatea de a alege orice casa construita de oricare arhitect. In momentul in care am ales, ne putem aranja interiorul asa cum dorim, dar limitati de marimea casei. Astfel, se identifica o noua caracteristica a cartii, si anume autonomia ei. Indiferent de semnificarile care i se dau, Ideea ramane aceeasi, aceasta din urma modificandu-se doar pentru lector.
In continuare voi arata ca si modul de perceptie al constructiei discursului genereaza asemenea mecanisme, indiferent daca a existat sau nu aceasta intentie, dar acestea sunt atribuite autorului. Cel mai evident este la autori ca: J.L. Borges, M. V. Llosa, G. G. Marquez, etc. Astfel, despre stilul lui Marquez, Adela Muntean afirma: “…m-a frapat teribil, sa faci o fraza pe trei pagini, o citeam cu voce tare si imi placea sa cant in casa. Nu era nimeni, numai eu si citeam si imi placea teribil.” In discursurile de acest gen lectorul inainte de a avea posibilitatea interpretarii, el trebuie sa rescrie mental textul.
Un alt tip de constructii sunt acelea care nu necesita o rescriere cognitiva, dar care prin tema abordata problematizeaza: “o carte care mi-a placut si cred ca am citit-o de trei ori, Simmone de Beauvoire, Toti oamenii sunt muritori a…i…a fost o carte care mi-a pus foarte multe intrebari…” (Reit Valeria)
Exista texte care prin insasi modul de construire a temei genereaza o stare de empatie din partea lectorului, iar comportamentul acestuia poate fi caracterizat ca fiind “proiectiv” , vizibil mai ales in cazul cartilor politiste, de aventura, de dragoste etc.: “o carte buna? a…i sa fie ceva in care sa te tina legat de ce se va intampla, de cum se va termina, de cum decurge totul.” (Coca Banulescu)
Diferentierile de perceptie, se datoreaza faptului ca pentru un individ primeaza una dintre aceste planuri, ceea ce nu inseamna ca celelalte planuri sunt neglijate. Asadar, exista diferite grade de importanta in functie de semnificatiile pe care le capata cartea in timpul sau la finalul lecturii.

CAPITOLUL 2
CARTEA CA FORMA DE INDIVIDUALIZARE SI DEFINIRE A INDIVIDUALITATII

Am analizat relatia cititorului cu cartea, in urma careia s-au evidentiat caracteristicile acesteia din urma. In continuare voi descrie drumul parcurs de lector spre el insusi: consecintele obiectului asupra subiectului. Ipoteza de la care am pornit este urmatoarea: costurile de achizitionare si acumularea capitalului de cunoastere exprima dorinta de maximizare a individualizarii. Prin individualizare inteleg coerenta rationala a Sinelui si diversitate exterioara data de tipul capitalului de cunoastere acumulat: “Daca le spuneai de Céline, majoritatea nu stiau cine a fost Louis Ferdinand Céline.” (Paul Bercheanu)
Cunoasterea diferentiaza, accentuandu-se prin statutul simbolic dobandit, mai ales in cazul lecturarii altor carti decat cele existente pe piata: “…cine vrea sa-si procure o carte valoroasa, reuseste.” (Adriana Georgescu)
Asa cum am aratat mai sus una din caracteristicile cartii este autonomia: ea este valoare pentru un individ, dar are si valoare in sine, adica pentru altul. Interactiunea cu cartea reprezinta un comportament social, inteles ca o comunicare cu aceeasi relitate, insa exista moduri diferite de raportare la ea. Astfel, cartea devine actor colectiv, iar campul literar va deveni “scena” in raport cu care fiecare isi defineste optiunile: “…as considera ca e bine din fiecare ca sa ai cate o idee si pe urma sa te focusezi pe ce-ti place.” (Adela Muntean) si isi defineste Sinele.
Relatia dintre lector si carte este caracterizata de dualismul subiectiv-obiectiv. Decodificarea presupune suspendarea subiectivitatii, insa nu si a ratiunii ceea ce face ca prin lectura Eu sa devin Altul: cu cat distanta fata de Idee scade, cu atat creste distanta fata de Sine. Acumularea de capital cultural nu indica atat Sinele, cat rationalitatea individului. Eul este absorbit de discurs sau exprimat altfel se creaza o forma de instrainare. Individul se identifica total cu cartea, se transforma intr-un nobil anonim asemeni celorlalti actori care se afla in aceasta lume. Asumarea Ideii reprezinta o transmutare a Sinelui, iar ceea ce primeaza sunt regulile “jocului” in care subiectul se sterge. Relativismul este diminuat, iar miza devine salvarea subiectivitatii si afirmarea unei individualitati (identitati) transcedentale. Aceasta se accentueaza in relatia cu mai multe carti, caz in care putem vorbi de o dispersie a subiectului. Transparenta Sinelui este data de existenta unei filosofii unitare, adica semnificarea capitalului de cunoastere acumulat prin care indivizii dau un sens constructiei lumii interioare. Se va tinde spre crearea unui principiu unitar, de autoidentificare, in diversitate.
Filosofia unitara reprezina sinteza dintre achizitiile realizate si corelatiile intertextuale, tocmai de aceea lumea interioara nu se identifica cu toate cartile lecturate: “…am selectat acele carti cu care, daca mor sau daca cineva mi-ar da voie sa le iau cu mine, atuncea numai pe alea le-as lua.” (Adela Muntean)
In realtia cu cartea individul se doteaza cu o identitate transcedentala ale carei coordonate principale sunt: a fi si a sti.
Cei care sunt centrati pe a fi isi construiesc identitatea, iar cei a caror axa este a sti denota un rationament asemanator cu al primilor, insa identitatea este data de texte. Acestia din urma sunt cei care urmaresc intriga discursurilor. Astfel, cu cat distanta fata de “poveste” scade, cu atat creste distanta fata de Sine. Trairile personajelor devin ale lor, se ajunge la instrainare, iar alegerea si lecturarea se va face in functie de satisfactia produsa de aceste tipuri de carti. In cazul acestora se poate observa existenta unei filosofii unitare, dar dictat de preferinte, iar diferentierea fata de primii este data de faptul ca nu se face o triere a cartior, deoarece au fost lecturate acelasi gen de literatura.
Cele doua coordonate apartin ambelor categorii de lectori, dar pentru fiecare dintre acestia primeaza una dintre ele.
Constructia cognitiva a lumii simbolice se realizeaza in timp, iar atunci cand se “finalizeaza” ceea ce a fost lecturat anterior este resemnificat, iar alegerile si semnificarile viitoare sunt determinate de sensul pe care indivizii l-au dat acestei lumii. Prezentul influenteaza trecutul, adica amintirea, corelata cu elemente noi din prezent, poate modifica reprezentarea trecutului. Pentru Marioara Coman descoperirea filosofiei, religiei si esoterismului a insemnat revelatia chintesentei, “numitorul comun” al literaturii universale: “… Viata si moartea… iubirea… batalia dintre bine si rau… legatura dintre om si Divinitate… Mai sunt si altele, dar acestea raman… temele fundamentale.” Cu “descoperirea” pe care a facut-o ea revine asupra basmelor si le resemnifica din acest punct de vedere: “…temele majore… sunt regasite in basmele tuturor popoarelor…”
Alegerea aleatorie reflecta o cautare a unei carti care sa reprezinte evidenta apodictica, sau mai bine spus “zona” de iluminare: “Totul este sa gasesti cartea care sa-ti deschida o alta lume…” (Reit Valeria)
Decriptand discursul individul se construieste pe el insusi, caz in care definitia data de producator produsului va fi diferita de aceea pe care consumatorul a dat-o produsului: “…incercam sa-mi imaginez a…i sa-mi formez in imaginea mea o idee a…i deci acarteai deschidea un nou orizont spre… a cunoaste mai mult, spre a-ti crea o imagine…” (Aurica Grigorosoaie)

CAPITOLUL 3
LECTURA: ACT SUBIECTIV - RATIONAL

Lectura reprezinta o comunicare dintre lumea a doua: “…lumea starilor de constiinta…” si lumea a treia: “… lumea continuturilor obiective ale gandirii, in special al gandirii stiintifice si poetice si a operelor de arta” . Lectura este asociala, se interactioneaza cu o alta realitate decat cea sociala, dar care are ea insasi caracter social.
In acest tip de comunicare realittea este suspendata, iar emitatorul devine cartea, perceputa ca o lume ideala, “aflata deasupra constiintei individuale” , transindividuala. Acasta lume ofera un statut simbolic receptorului, inteles ca prestigiu, ca innobilare: “Pentru mine viata spirituala a fost singura modalitate de a evada din zoologie, singura modalitate prin care mai puteai sa te refugiezi de pragmatismul si… cum sa spun… vulgaritatea…” (Luca Eugen)
Lectura o definesc ca fiind corelatia dintre discurs si semnificatiile atribiute de catre lector acestuia. Ele sunt adevaruri personale.
In cele ce urmeaza voi prezenta procesul lecturii inteles ca socializare si cum se construieste prin intermediul acesteia filosofia unitara a individului. In prima faza este un act irational, adica nu exista un principiu de selectie a cartilor, observabil in cadrul interviurilor, mai ales atunci cand intervievatii sunt intrebati care au fost primele carti citite, iar acestia ne raspund ca au fost povestile. Insa, se pot identifica motivatii prin care se urmareste justificarea unei normalitati generale. Una dintre acestea este faptul ca exista carti care isi au varsta lor, prin intermediul carora se faciliteaza intelegerea altora cu grad mai mare de dificultate: “…nu citesti… o carte de povesti, nu stiu daca poti citi a…i si intelege un roman de razboi. a…i treci ca pe niste scari asa… si gradual ca altfel…” (Elena Tiu)
Luca Eugen ne spune ca cititul reprezenta o practica familiala, ceea ce a facut ca el insusi, prin socializare, sa-si insuseasca acest habitus:“Am avut in familie o atmosfera care ne-a stimulat inca de mici in privinta asta.” Un argument asemanator se intalneste si la Peli Francisc, dar acesta ne descrie si modul de stimulare:“…frate-meu citea foarte mult. Avea obiceiul sa-mi povesteasca seara… Si la un moment dat… a intrerupt o povestire… n-a mai vrut sa-mi zica mai departe pana a doua zi dimineata cand mi-a pus cartea in mana cu semnul de carte deschis pana unde mi-a povestit…”
In acest stadiu lectorul isi insuseste primele cunostinte despre lumea a treia, are o atitudine pasiva, nu intervine asupra informatiilor acumulate, iar alegerea este data de o forta exterioara Sinelui, dar care nu este simtita ca fiind constrangatoare.
In faza urmatoare scoala preia rolul familiei, insa in cazul unora aceasta reprezinta primul stadiu: “…am citit de la scoala primara, povesti, lucruri marunte asa, dar ca si literatura abia de prin clasa a sasea, a saptea -; asta insemnand in jur de 13 ani.” (Reit Valeria) Programa scolara va constitui una dintre sursele de identificare a cartilor, dar nu intotdeauna acceptata: “Nu imi placeau, a…i atunci cand lucrul era impus a…i parea disecat la rece si atunci parea ca obligativitate.” (Elena Tiu) sau se adopta un comportament conformist, doar pentru a-si putea salva spatiul privat: “In primul rand din programa scolara pentru ca era obligatoriu …imi puteam permite sa mai citesc si in afara de programa scolara.” (Dan Cazacu)
In aceasta perioada campul de optiuni se largeste. Comportamentul de cautare este exploratoriu, in care nu se intrezareste un criteriu de selectie: “…am citit foarte mult… la inceput absolut la intamplare.” (Elena Tiu) Tot in acest stadiu se pot regasi primele forme de individualizare prin ceea ce se lectura: “Cand erai student, trebuia in primul rand sa sochezi lumea din jur, si cel mai bine ii socai spunand c-ai citit…” (Paul Bercheanu) sau prin adoptarea unui stil de viata boem: “erau perioadele acelea, in care-ti doreai sa ai o viata spirituala, alta decat aia de elev, in care trebuia sa…” (Mircea Barsan).
Aceste doua stadii reprezinta baza, “initierea” in campul cultural al cartii. Ascendenta individualizarii este determinata si de desprinderea, in unele cazuri aparenta, de “mentori”. Astfel, Marina Cionca intrebata daca isi alegea singura cartile ne da urmatorul raspuns: “Totdeauna singura. N-am vrut sa las pe nimeni. Desi intotdeauna am citit ceea ce-am fost sfatuita sa citesc.” Transferul de autoritate se realizeaza pentru a se diminiua costurile de cautare, insa decizia de a citi apartine citititorului.
Prin intermediul lecturii lectorul isi formeaza criterile de judecare a discursului, iar primul este placerea, in unele cazuri singurul. Procesul de comunicare, evidentiaza ca in prima faza, sunt receptati stimulii afectvi: “…am avut efectiv momente placute -; sau cel putin asa am simtit in momentul in care citeam o carte buna…” (Corneliu Lazar) Acesta explica si ce intelege printr-o carte buna: “…o carte-asa, foarte… adica intr-adevar te supune la efort ca sa intelegi toate mesajele si toate…” Ulterior lecturii sentimentele sunt rationalizate, si mai mult subiectivitatea este suspendata pentru a percepe Ideea.
Mecanismul de rationalizare apare deoarece atitudinea pasiva, de a accepta discursul asa cum este nu ofera satisfactia valorii Sinelui. Prin interventia asupra textului starea de dominare este diminuata prin creearea criteilor de judecare, care au si rol de ghid in alegerile viitoare. Fiecare isi va construi propriul drum pentru a nu se “rataci” in “padurea narativa” . Ordinea exterioara este determinata de logica interioara. Coerenta rationala a Sinelui reflecta pozitia de dominant a individului in raport cu campul literar, devenind el insusi sursa de cunoastere: “…sunt un intelectual cu o formatie destul de solida intelectuala si culturala, fac fata oricarei discutii, oricarei…” (Luca Eugen) sau chiar producator de cunoastere: “Vreau sa scriu o carte a…i sa las ceva in urma… Ceva scris. De mine.” (Traian Burulean)
Am aratat in primul capitol ca lectura unei singure carti genereaza un cerc vicios. Ciclul heraclitic se mentine si in cazul in cazul unui “joc” de “n” runde, dar in functie de sensul pe care il capata lumea interioara se genereaza loialitati fata de anumite teme, autori, stiluri, iar individul nu se simte dominat de haos, iar accentul se pune pe a fi. Aceste lucru este posibil datorita caracteristicii discursului de a fi reversibil, deoarece exista posibilitatea de a resemnifica: “chiar daca cartea e gresita, dar pot sa ma-ntorc la ea, sa-mi dau seama ca-i gresita sau nu.” (Paul Bercheanu) Relatia dintre emitator si receptor nu este univoca si singulara. Acesta din urma poate reveni ori de cate ori doreste la text si sa-l modifice in raport cu filosofia personala.
Pozitia de dominat apartine a celor care nu au si nici nu si-au construit o filosofie unitara, devenind “prizonieri” ai campului. Obiectivul lor principal este de a dobandi o experienta simbolica: “…cartile mi-au... mi-au umplut viata si mi-au dat o experienta pe care altfel...” (Marina Cionca) sau de autodezvoltare: “citeam asa a…i ca sa-mi imbunatatesc, ma rog, cunostintele si intelegerea.” (Lazar Corneliu) Coordanata principala este aceea de a sti.
Cele doua pozitii reflecta statutul cititorului: de “producator” sau consumator. Astfel, se genereaza doua tipuri de culturi: una a rusinii si una a vinovatiei in raport cu campul literar. Diferenta este data de modul de situare a Sinelui: in primul caz Ideea graviteaza in jurul Sinelui, iar in cel de-al doilea ordinea se inverseaza.
Caracteristicile culturii rusinii: alegerea este determinata de un principiu intrinsec, individul isi este siesi instanta: “…din interior a plecat totu’…” (Traian Burulean) Dependenta nu este atat fata de carti, cat de filosofia unitara personala: “…am selectat acele carti cu care, daca mor sau daca cineva mi-ar da voie sa le iau cu mine, atuncea numai pe alea le-as lua.” (Adela Muntean) Isi definesc preferintele pe termen lung: “din clasa a noua a inceput sa ma intereseze si religia si… istoria religiilor…” (Kovacs Elisabeta)
Indivizii care apartin unei culturi a vinovatiei se raporteaza nu la ei insisi, ci la valorile cartii si la efectele pe care aceasta la avut asupra lor. Se lasa prinsi intr-un joc al seductiei: “…asta ar fi motivatia principala, deci subiectele care ma interesau si practic ma cucereau, si-mi ocupam timpu’…” (Lazar Corneliu)
Acceptarea gratuita a unei teorii este determinata de perceptia cartii ca o autoritate prin intermediul careia individul se instraineza, consecinta a incapacitatii de a se baza pe sine: “…mi-au oferit posibilitatea sa-mi limpezesc propriile mele ganduri, propriile mele rabufniri si sa nu devin ridicol sustinand o idee pe care oameni calificati au putut sa o infirme sau sa o afirme.” (Mircea Barsan)
Tot in acest tip de cultura se situeaza o alta categorie de cititori, care se caracterizeaza prin dorinta lor de a avea anumite trairi in momentul lecturarii. Ei se identifica cu personajele, se genereaza o stare de de empatie: ”… ma simteam ca facand parte din povestea respectiva…” (Maria Kiss)
Se creaza un habitus al preferintelor. In acceptiunea lui Bourdieu habitusul “este un principiu generator si unificator care retraduce caracteristicile intrinseci si relationale ale unei pozitii intr-un stil de viata unitar” si el este un “principiu generator de practici distincte si distinctive.” Desi am preluat conceptul asa cum este definit de Bourdieu, trebuie sa specific ca in analiza mea el nu se refera la conditiile sociale care l-au produs, ci la cele literare, si reflecta strict acest gen de preferinte.
Desi sunt doua moduri diferite de raportare la aceeasi realitate, indivizii ambelor categorii au acelasi obiectiv: de fi altfel decat ceilalti. Formarea acestor tipuri de culturi este influentata si de contextul in care indivizii au trait, insa asupra acestui subiect voi reveni mai tarziu.

3.1. Informatiile extratextuale

In cele ce urmeaza ma voi ocupa de relatia cititorului cu sursele exterioare discursului si cu ajutorul carora primul isi diminueaza costurile de cautare, dar si de comprehensiune sau legitimare a decodificarii facute in urma lecturii.
Apelul la informatii extratextuale nu diminueaza ascendenta individualizarii, dimpotriva este o modalitate de a-si facilita atingerea obiectivului. Insa fiecare sursa are grad diferit de importanta.
Astfel, rolul criticului este de a micsora distanta fata de Idee, ofera un plus de certitudine interpretarii lectorului. Transferul de autoritate se realizaeaza deoarece acesta face deja parte din lumea Ideilor, iar credibilitatea lui nu este pusa la indoiala: “Mai citeam si cronici, si-atunci completam, ca era parerea criticului si intr-adevar, ce-am inteles eu completam cu cel de specialitate, care normal ca…era mai aproape de adevar ca mine. “ (Lazar Corneliu)
Relatia cu bibleotecarul este asemanatoare, dar are o alta finalitate. Unul din roluri este acela de facilitator in alegerea anumitor carti. Avem de-a face cu un transfer de responsabilitate in luarea deciziei a ceea ce ar trebui lecturat: “…a fost unu’ din marile mele castiguri in materie de… literatura, pentru ca am beneficiat partial si de… o indrumare in… lectura marilor… autori si din partea bibliotecarelor.” (Marioara Coman)
Achizitia de carte reflecta relatia cu librarul si strategiile care se creaza in jurul acestuia. Se joaca un joc de “n” runde, tocmai de aceea interactiunea este caracterizata de elemente afective sau exprimat altfel ea devine personala, pentru ca “librarul era un pasionat de carte…” (Reit Valeria) Nostalgia absentei unui asemenea personaj este resimtit in prezent: “…degeaba intri intr-o librarie a…i n-ai cu cine sa discuti, nu sti ce sa cumperi, deci ori vrei ceva anume, deci stii ce cauti, ori altfel este o mare dilema.” Rolul acestuia nu se rezuma numai la a vinde, ci si la a sti ce vinde.
Pozitia “gestionarilor” este una de putere, deoarece ei detin cunoasterea, si implicit controlul asupra cititorului. Ei reprezinta “porti” prin intermediul carora costurile de acces in lumea a treia sunt diminuate.
Influenta in alegere nu va fi la fel de puternica atunci cand lectorul si-a construit filosofia unitara, mai mult din acest punct de vedere acesta din urma se va desprinde total, deoarece va citi ceea ce este in concordanta cu propria sa filosofie, niciodata finalizata. Discursurile sunt intr-o relatie de intertextualitate, unul trimite la un altul semanator (premergatorului), creandu-se o logica a actorului. Insa relatia de putere se va mentine deoarece cititorul este dependent de ei in ceea ce priveste achizitia de carte. De aceea relatia capata conotatii personale, fiind o strategie a lectorului pentru a-si facilita comportamentul de cautare.
Exista cititori pentru care nu conteaza ce citesc, ci cunoasterea pe care o dobandesc, de aceea nu se simte dependenta fata de gestionari de orice tip: “…am citit ce mi-a cazut in mana asa n-am n-am nu pot sa spun ca m-ar fi dirijat cineva in directia literaturii, ce sa citesc.” (Aurel Rotariu) Insa lipsa unei filosofii unitare nu inseamna si absenta dointei de individualizare.

CAPITOLUL 4
DIADA CITITOR - CARTE


Starea anterioara citirii nu este aceeasi cu starea posterioara: sinele nu este identic cu cel de dupa lecturare. Relatia cu cartea se modifica prin simplul fapt ca este eliminata starea de indiferenta, iar dialectica de judecare al unui discurs nu este de tipul bun-rau: “… o carte nu exista sa fie proasta poate, dar, poate e mai slaba sau nu e pe placu’ meu.” (Coca Banulescu) Iluzia “scenei” este acceptata daca produce placere sau este in conformitate cu filosofia unitara, insa exista carti lecturate din alte motive, manifestandu-se totusi o atitudine democratica fata de ele: “…despre Sartre si Baudelaire a…i ii apreciez, ca intelect, dar nu pot sa spun ca-i iubesc.” (Marioara Coman) Constructia Sinelui se realizeaza chiar si in conditiile in care Ideea nu a fost acceptata, mai mult refuzul indica existenta unei lumi interioare. Insasi contactul obliga la o luare de pozitie, indiferent care este aceasta. Intre cititor si cartea se creaza un spatiu pe terenul caruia se construieste Sinele. Printr-o "luare de pozitie", irealul este semnificat, individul devine arhitectul propriei lumi ideale.
Spatiul de intalnire reprezinta campul de manifestare a subiectivitatii. Daca Eul lectorului ramane ancorat in discurs, atunci se suspenda capacitatea de a interveni asupra acestuia, intre cei doi interlocutori se va crea un vid: “Canetti a…i nu mi-a spus nimic…” (Valeria Reit) Situatia se modifica atunci cand continutul relatiei este caracterizat de fenomene ale constintei, intelese ca traire.
Relatia dintre cititor si carte este caracterizata ca o interactiune dintre eul primului si “irealul” real. Acesta din urma nu este o descriere a onticului, ci o reprezentare si o interpretare a acestuia. Asadar, lumea cititorului va fi una de ordin secund: interpretare a interpretarii, adica o constructie simbolica, o “fictiune” a Sinelui. Prin limbaj se transcende sfera sociala, iar logica simbolica va sfida pe aceea a realitatii. Se creaza atmosfera unui joc cu propriile reguli, si care nu se supun si sunt diferite fata de legile din realitatea sociala. Putem vorbi de existenta unei alte lumi: “…Lermontov, Merimee, Stendhal, Victor Hugo, care, cum sa spun?… au fost o parte din universul meu de preadolescent si de adolescent.” (Barsan Vova Mircea)
In aceasta relatie cititorul se vede confruntat cu un Altul, in raport cu care isi legitimeaza “biografia” literara. In acest context celalalt are rol de Altul generalizat prin intermediul caruia se creaza lumea interioara sau este acceptat ca o parte a Sinelui: “acui orice carte apei care ai citit-o, esti prieten…” (Victoria Olteanu)
Continutul discursului este asemenea realului social, in care “acititoruli prefigureaza, in chiar interioritatea auotonoma a lumii monadice, un univers aflat sub semnele unei socialitati determinate.” , dar aici individul nu este supus legilor, ci regulilor jocului aferente descifrarii. Odata intrat in acest “joc” el devine parte a “scenei” in raport cu care trebuie sa se defineasca ca individualitate. Aceasta reprezinta problema cu care lectorul se confrunta in aceasta lume, deoarece el este “condamnat la libertate”, la anonimat. El se metamorfozeaza in Celalalt: “Ma identificam cu un personaj, a…i cu o anumita epoca…” (Maria Kiss) Astfel, valorile generale nu vor fi acceptate “gratuit”, ci sunt semnificate prin prisma propriei personalitati, operandu-se apoi o taietura “axiologica”. Valoarea este perceputa ca traire, lectura fiind o “sarbatoare in singuratate, o bucurie in izolare, o implinire solitara asemenea unei intalniri erotice.”
Prin intermediul comunicarii se construieste spatiul de intalnire inteles ca un construct mental. Este o consecinta a modurilor de perceptie si reprezinta gradul de libertate al indivizilor dat de posibilitatea de a semnifica. In functie de acesta din urma lectorul isi va defini propriile preferinte, traduse prin corelatiile intertextuale, care reprezinta lumea sa.
Campul literar este perceput ca eterogen, compus din microcosmosuri izolate unele fata de altele. Va avea logica pentru individ in corelatiile intertextuale pe care le-a realizat in functie de criterile pe care le are in a alege si de sensul dat acestei lumii: “…din interior a plecat totu’… un foc alauntrici… pasiunea aia…” (Traian Burulean) Ordinea cognitiva este posibila printr-o metacomunicare a cartilor. Constructia simbolica are logica de aceea necesita o continua validare ceea ce face sa apara loialitatea sau contestarea anumitor carti, teme, stiluri, iar aceasta se traduce sub forma habitusurilor care se genereaza.
Cartea devine “terenul” de formare a individualitatii transcedentale exprimata prin logica simbolica personala, care insa trebuie sa fie intemeiata si argumentata pe baza practicilor de achizitionare. Imposibilitatea de a-si defini campul de optiuni se datoreaza lipsei unei strategii practice: “…dac-as… mi-as putea permite sa cumpar un anumit gen de carte, poate ca m-as fi axat pe un anume gen de literatura sau un anume gen de… dar asa… daca faci rost de colo -; de colo, citesti ce… iti cade…” (Aurica Grigorosoaie)
Convertirea capitalului economic in cel simbolic reprezinta atat individualizarea practica, sub forma de diversitate exterioara, cat si individualitatea transcedentala, data de coerenta rationala a Sinelui. Insa daca lectorul nu-si construieste un principiu unitar, acesta se doteaza cu individualizare prin statutul simbolic castigat datorita capitalului de cunoastere acumulat: ”…ma credeam zana zanelor, pot sa spun, ma credeam nemaipomenita si asta din cauza ca traiam, efectiv in lumea cartilor…” (Maria Kiss) Sinteza dintre planul teoretic si cel ontic reprezinta filosofia unitara a lectorului, putand astfel vorbi de existenta unui principiu unitar diferentiator.
Actul lecturii reprezinta o forma de instrainare a lectorului, deoarece acesta isi “proiecteaza” Sinele in discurs. Cartea devine o parte din Sine, dar nu inteles ca identificare, pentru ca nu avem de-a face cu acceptarea “gratuita”, neconditionata, a unei “teorii”. Proiectia este caracterizata printr-o interpretare creativa, in urma careia cartea este subiectivizata. Obiectul este personalizat, consecinta a constructiei Sinelui prin intermediul acestuia: “…exista carti care ne modeleaza de-a lungul timpului. Nu sunt esentiale, dar ne modeleaza…” (Marioara Coman)
Modul de raportare al Sinelui la alte texte decat cele prin care s-a construit evidentiaza gradul de personalizare al acestora. Daca “universul” simbolic se invarte in jurul lectorului relatia este caracterizata ca fiind personala, deoarece il reprezinta ca individualitate si il individualizeaza.
Celelalte nu sunt Sinele, iar diferentierea este data de adoptarea unui ton impersonal, critic, atunci cand se refera la ele: “Am incercat candva sa vad ce este cu Sandra Brown, m-a scarbit, m-a plictisit (…) este o scriitoare comerciala...” (Silvia Tarcan) Dezicerea de aceste texte se datoreaza faptului ca nu sunt in conformitate cu filosofia unitara.
Atunci cand in aceasta relatie este implicat si criticul, bibliotecarul, anticarul sau librarul diada se transforma in triada. In acest caz gestionarii sunt in situatia de star al comunicarii. Simbolul fiind o sursa de interpretare, prin interventia gestionarilor subiectivitatea este desubiectivizata, dar nu este afectata si individualizarea. Rolul acestora poate fi asemanat cu ceea ce a descris Simmel ca fiind strainul. Apelul la ei nu se face consecvent, sunt aproape si, in acelasi timp, departe. Nu sunt angajati permanent in relatia cu lectorul, de aceea pot “sa fie un judecator impartial”, deoarece “nu e partial in dezbateri si conflicte…”
Ar fi trebuit ca acest capitol sa se numeasca triada autor-carte-cititor, insa la nivel practic, ontic, triada nu exista, fiind valabila doar teoretic. Comunicarea intre lector si carte reprezinta o relatie directa, iar cu autorul relatia este indirecta, acesta fiind un personaj din umbra. Posibilitatea feed-back-ului real, ca rezultat al intercatiunii este data de existenta si intalnirea fata in fata cu scriitorul. Aceasta schema este valabila si pentru comunicarea cu criticul, deoarece relatia este mijlocita de discursul celui din urma.

CAPITOLUL 5
TIPOLOGII ALE CARTII

Clasificarea este realizata in functie de perceptia “utilitatatii” si rolului pe care o (il) are pentru lector. Individualizarea este determinata nu numai de ceea ce s-a achizitionat si lecturat, ci si de “intelepciunea” individului in ceea ce priveste modalitatile de descifrare, alegere si de semnificare a cartii, definindu-se in raport cu campul literar. Filosofia unitara se metamorfozeaza in filosofie de viata.

a) Cartea ca mesaj

Lumea simbolica - cartea ca lume interioara- se contruieste in urma interactiunii dintre cititor si carte, prin intermediul comunicarii. Ceea ce ii diferentiaza pe lectori este perceptia mesajului, Ideii aferente discursului. In acceptiunea lui U. Eco se grupeaza in doua categorii: cititorul Model si Empiric. Acesta din urma este caracterizat ca fiind acel lector care “poate citi in multe feluri, si nu exista nici o lege care sa-i impuna cum anume sa citeasca, pentru ca adesea foloseste textul ca pe un ambalaj pemtru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate starni in mod intamplator.” In cazul analizei mele acesta este acel tip de cititor care nu-si are definita individualitatea. Nu-si construieste identitatea prin carte, ci se identifica cu interiorul discursului. Povestea trebuie sa reflecte scene din viata lui. Se instraineaza cu conditia sa-si regaseasca trairile sale, transpunandu-se intr-un fictiv real. Ceea ce urmareste nu este atat Ideea, cat trairile care oricand pot deveni reale. Individualizarea este data de experienta simbolica “acumulata” si care nu reprezinta altceva decat potentiala sa viata: “aicea e rolul scriitorului in a sti sa redea, de a folosi expresiile care sa, sa te unga la suflet... (…), o carte buna este cea care reflecta realitatea, care... poate care se apropie de viata ta catusi de putin, (…) care vezi ca e ceva si o particica si din viata ta sau... cartile ... nu stiu: al doilea razboi mondial al lu` Sven Hassel care iarasi deja ti-e groaza, ti-e frica, traiesti momentele, de transpiri, deci te afli acolo in lupta sau in partea foametei in chinuri... (…) In momentul cand traiesti citind, atuncia, atunci o carte este buna.” (Gheorghe Oprica)
“Cititorul Model - un cititor - tip pe care textul nu numai ca-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care si cauta sa-l creeze. Daca un text incepe cu “A fost odata”, el lanseaza un semnal ce imediat isi selectioneaza propriu-i cititor model, care ar trebui sa fie un copil sau cineva dispus sa accepte o poveste ce trece dincolo de intelesul obisnuit.” Categoriei de fata apartin lectorii care percep cartea ca Idee, in functie de care se creaza criterile de judecare al unui discurs: daca transmite sau nu ceva. Desfatarea este determinata de ceea ce cunosc, si mai putin de trairile din timpul lecturii. Costurile de descifrare fiind mari, individualizarea este simtita mai acut. Comportamentul de cautare este definit pe termen lung: “Nu cred ca mi-am schimbat de-a lungul timpului stilul de-a cauta carte serioasa, dura si care sa-ti puna pe tava probele existentei, framantarile ei… Nu m-am dus catre carte ieftina.” (Tarcan Silvia)

b) Cartea ca substitut

Numarul diminuat al surselor de informatie si lipsa credibilitatii acestora face ca apelul la carte, in acest context, sa fie definit ca un comportament necesar, insa, atunci cand este perceputa ca indoielnica aceasta este refuzata: “…lumea neavand televizorul, (…) toata lumea citea mai mult. Salile erau pline la… orice spectacol. Dar cred ca asta se intampla si din faptul ca n-aveam alternative.” (Elena Tiu) Privite din perspectiva prezentului, numarul mijloacelor de cunoastere a crescut si sunt considerate ca impediment in calea cunoasterii adevarate, simtit mai ales in cazul noi generatii: “Eu nu spun ca de exemplu eu as fi citit la fel de mult daca era televizorul. Ca trebuie sa recunosc ca M. al meu ar fi citit ca mine daca n-ar fi avut… ar fi trait atunci. Acum calculatorul, internetul (…) te face sa devi… mult mai facil… comod sa iei informatia de pe…” (Elena Tiu) Nostalgia trecutlui se datoreaza faptului ca in prezent valoarea cartii, implicit a constructiei Sinelui prin intermediul ei, nu mai prezinta intaietate. Transparenta individualizarii prin carte nu mai este posibila.

c) Cartea salvata

Ceea ce se achizitioneaza nu este cartea in sine, ci valoarea pe care acesta o are pentru lector. Chiar daca nu se va reciti nicodata, valoarea ei nu este diminuata, insa, o data lecturata ea devine o parte din fiinta lectorului, de aceea deteriorarea cartii este simtita ca o detriorare a Sinelui sau a o da este ca si cum te-ai da pe tine: “Sa le duci la anticariat. E ca si cum ar fi murit… cartile.” (Adriana Savescu) Destinul cartilor este strans legat de cel al lectorului, de aceea salvarea lor este echivalenta cu salvarea Sinelui. Chiar daca nu au apartinut individului, sub forma materiala, au fost lecturate, de aici grija, interesul cresut pentru a evita “moartea” acestora sau “schilodirea” Sinelui.
In acel context se practica foarte mult schimbul de carti sub forma de imprumut, in timp uzandu-se. In acest sens Francisc Peli ne spune ca in urma schimului permanent, pentru a-si salva cartile a invatat sa le lege: “… trecuta prin multe maini a inceput (…) sa se rupa si poftim in biblioteca… carti legate de mine… si trase in piele cele care au meritat. (…) Numai acele care…”

d) Cartea ca valoare democratica

Nu orice text lecturat produce satisfactie, insa, atitudinea lectorului nu este caracterizata prin refuz. Dialogul are loc in ciuda obstacolelor intervenite pe parcurs, deoarece reprezinta o datorie fata de sine: “…orice carte care ai deschis-o, nu-i neaparat nevoie sa accepti ceea ce scrie acolo, nu-i neaparat nevoie sa fi de acord, dar cred ca poti sa intelegi ceva.” (Gheorghe Oprica) Insa, acesta are o afirmatie aparent contradictorie, care denota o atitudine democratica: “…nu poti sa o intelegi, atuncia o intelege altcineva.”
Realitatea fiind suspendata, continutul discursului se transforma intr-un social simbolic, neindoielnic, iar dialectica de al judeca nu se realizeaza in termeni de adevarat/fals sau bun/rau, ci in functie de starea pe care o produce lectorului: “…o carte nu exista sa fie proasta poate, dar, poate e mai slaba sau poate nu e pe placu’ meu.” (Coca Banulescu)
Mecanismul de suspendare trebuie inteles asa cum este caracterizat in acceptiunea lui Schuzt “prin aceea ca ceea ce este “pus intre paranteze” nu este increderea in realitatea lumii, ci, dimpotriva, orice indoiala ca lumea ar putea fi altfel decat apare ea in experienta subiectului.”
Lipsa unui principiu de selectie a lecturilor denota o alegere haotica, astfel pentru lector orice carte reprezinta plus cunoastere, indiferent de calitatea mesajului.

e) Cartea ca iubire

Relatia cu textul are elemente comune cu cea a iubirii, caracterizata de trairile din timpul lecturii: “…am avut efectiv momente placute (…) in momentul in care citeam…” (Corneliu Lazar), iar dorinta individului de a citi este determinata are pretentia de fi sedus de catre discurs: “…deci subiectele care (…) practic ma cucereau…” Definirea preferintei de a citi este descrisa ca o “casatorie” cu cartea: “…cea mai mare bucurie a vietii mele. Si este un lucru pe care-l fac aproape zilnic, si este o parte a vietii mele.” (Marina Cionca) Intre cei doi interlocutori se creaza un “spatiu al desfatarii”, despre care vorbea Barthes, si care este descris ca fiind “posibilitatea unei dialectici a dorintei, unei impreveziuni a juisarii: jocurile sa nu fie facute, sa existe un joc.”
Achizitia nu se rezuma la o ecuatie economica, ci este definita ca inceputul unei relatii amoroase: “Cartea e ca o femeie, daca-ti place o iei si daca-o simti o tii langa tine, vrei s-o ai numai tu…” (Petre Dinulica) Metafora “iubirii” este nuantata si sustinuta de comportamentul, simbolic, specific acestei relatii, insa, nu trebuie exprimata: “…eu dorm cu ele si ele cu mine (…) a fost si ramane o dragoste (…) cand iubesti nu… spui, iubesti si-atat.”

Privita din aceasta perspectiva judecata nu mai este posibila, individualitatea nu ar putea fi definita, deoarece este insasi cartea.

f) Cartea ca Altul

Textele pot fi intermediar intre doua persoane existand posibilitatea de a cunoaste alt individ prin carte. Lecturarea acelorasi discursuri pe care Altul le-a realizat, reprezinta o forma de instrainare, al carei obiectiv este de a sti si a fi celalalt, sau exprimat altfel de a reconstrui Sinele celuilalt, insa “alter ego nu este (…) un duplicat al lui ego: in timp ce acesta din urma este inscris in orizontul spatial si temporal al lui hic et nunc (aici si acum), primul se inscrie in teritoriul lui illic et tunc (acolo si atunci).” Imposibilitatea intalnirii practice devine posibila in lumea simbolica: “…m-am apropiat de unii scriitori, poate fara sa vreau, fiind curioasa ce avea matusa in sufletul ei, in gandirea ei pentru ca a fost un om pe care am iubit-o foarte mult…” (Silvia Tarcan)

CAPITOLUL 6
CARTEA CA LUME INTERIOARA

Inainte de a putea vorbi de carte ca lume interioara, trebuie sa vedem cum se construieste. Individul, atunci cand ia contact cu textul, se raporteaza la un “real” transcedental, aproape identic cu socialul, diferentierea fiind data de opozitia dintre lege si regula. Transmutarea in Lumea Ideilor, si implicit acceptarea acesteia ca adevar este o consecinta a “punerii intre paranteze” a socialului. Astfel, iluzia “scenei” se transforma in realitate pentru subiect. Se genereaza o lume paralela onticului, ceea ce face ca lectorul sa fiinteze in doua lumi: a vietii cotidiene si a “fictiunii reale”. Caracterul dual al personalitatii nu trebuie inteles ca o forma de schizofrenie, distinctia fiind valabila doar in plan teoretic.
In lipsa unui stoc de cunostiinte, anterior experimentarii, lecturarii, cititorul se vede situat intr-o “insula”, pe care o percepe ca fiind caracterizata de haos. Deoarece cititorul tinde spre a alege texte asemanatoare cu cele care au produs satisfactie, capitalul simbolic, cunoasterea rezultata in urma lecturilor, va fi structurat postrational. Filosofia unitara se dezvolta in timp, si reflecta preferintele indivizilor, adica semnificatiile si sensurile pe care acestia le dau doar la o parte din cartile citite. De aceea identitatea si individualizarea Sinelui este data de discursurile conforme acestei filosofii. Isi va crea o “grila de perceptie” prin intermediul careia stranietatea “insulei” se diminueaza.
Raportul cu cartea poate fi exprimat mai clar acceptand teza husserliana potrivit careia “constiinta este intentionalitate, fiind totdeauna orientata catre un obiect.” “Fictiunea” Sinelui se prezinta ca lume a sensurilor date de indivizi produselor literare, adica lectorul nu este o tabla pe care se imprima continutul textului, ci el se transforma in coparticipativ la constructia acestuia, astfel incat “prin interpretare constiinta creaza un univers de semnificatii. In raport cu experienta subiectiva, lumea reala ain cazul de fata carteai este nu un univers neutru, obiectiv in sens pur ontologic, ci un univers semnificativ, o constructie a constiintei.”
Trebuie facuta distinctia intre planul rational si cel afectiv, pentru ca “principiul” unitar nu are intotdeauna ca baza rationalul, exista posibilitatea ca afectivul sa reprezinte ratiunea suficienta a lumii interioare, insa acest lucru nu presupune ca actorii sunt rationali. De exemplu, cei care urmaresc trairile din timpul lecturii, emotiile genereate de “poveste”, vor cauta aceleasi tipuri de carti, nepunandu-se problema semnificarii si a sensului. Lecturarea unui anumit gen literar, nu presupune existenta unei filisofii unitare, pentru ca uniformitatea este un rezultat neitentionat, dictat de preferintele indivizilor.
O carte chiar daca nu este si nici nu va fi lecturata de nici un individ, nu-si pierde valoarea, Ideea (mesajul), avand caracter independent, exista in sine, adica nu este valoare pentru o constiinta. Actul lecturii reprezinta un mecanism de reproducere a aceleasi realitati. Caracterul social al cartii din perspectiva fenomenologica reprezinta o “lume intersubiectiva (…) ca lume comuna noua tuturor, fie data, fie potential accesibila pentru fiecare” , insa comunicarea (modul de a lua cunostinta despre carte) evidentiaza lumea privata, deoarece acest tip de interactiune are caracter asocial, si mai mult un text are efecte diferite asupra cititorilor (chiar si pentru unul singur, in cazul recitirii): “Daca consideri ca (…) asta a scris nu stiu ce filozofie pe care nu poti sa o intelegi (…) atuncia o intelege altcineva.”(Gheorghe Oprica)
Constructia “epistemologica” este o consecinta a dorintei de a cunoaste, de a fi informat, si ca urmare a situarii in campul literar, dar si o forma de diferentiere. Se dezvolta sub forma unui proces dialectic aflat in continua miscare, al carui continut este format din trei etape: exteriorizare, obiectivare, interiorizare. Succesiunea logica nu coincide cu cea temporala, deoarece individul are posibilitatea de a se opri in oricare din aceste etape, fara a fi necesara trecerea la un nivel superiror. Insa parcurgerea acestor faze are ca finalitate constituirea filosofiei unitare, iar stagnarea la una dintre acestea este forma de individualizare, dar nu si de afirmare a individualitatii.
In continuare voi descrie continutul fiecarei etape in functie de succesiunea logica. a) Exteriorizarea

Asa cum am vazut interactiunea cu cartea se realizeaza prin intermediul comunicarii, iar pentru a decripta mesajul sau “a fi prins” in actiunea povestii individul este nevoit sa “intre” pe terenul simbolic al cartii, “sa-si paraseasca subiectivitatea, dar nu si spiritualitatea, pentru a trai relatia cu obiectul”. In acest context emitatorul este starul comunicarii, fiind investit cu autoritate si incredere.
Prin lectura cititorul devine parte integrata a discursului, un actor invizibil pe “scena” unde are loc reprezentatia, adica spatiul social al personajelor. Interventia sa nu este sesizabila din punctul de vedere al altui actor care “joaca” aceeasi “piesa” in acelasi timp. Se genereaza un mecanism de dominare, dar care nu este simtit ca fiind constrangator: “Intr-o carte trebuie sa se intample ceva ca sa citesti. Si intr-o carte in care aparent nu se intampla nimic, tot se intampla ceva. Dar, in mod normal, un roman, o nuvela, trebuie sa aiba poveste. Daca n-are...” (Ionescu Corneliu) Sinele se refugiaza dintr-un ontic, intr-altul de natura diferita.

b) Obiectivarea

Asumarea valorilor, Ideilor, mesajelor discursului inseamna metamorfozarea Sinelui in Altul. Astfel, cu cat individul se afunda mai mult in campul literar, cu atat subiectivitatea este mai diminuata. El devine “prizonier”, iar pozitia sa in camp nu poate fi definita decat de capitalul simbolic dobandit, care nu reprezinta un sistem de coordonate de orintare in lumea a treia: “Intri ca-ntr-un templu si devii foarte mic si nu mai stii unde te plasezi.” (Petre Dinulica) Cartea, in aceasta faza, este o forma de alienare, pentru ca lectorul este el insusi un “personaj” care nu poate parasi “scena”.
Acumularea cunoasterii din exterior, fara interventie din interior, actorul devine parte a lumii a treia. Cunoasterea acumulata sub forma de cultura generala nu il caracterizeaza pe lector, deoarece nu exista diferete intre ceea ce a aflat si cunostintele aferente continutului textelor. Totusi reprezinta una dintre motivatiile principale pentru a citi: “…cultura generala pe care o capeti, in general, cultura in ce priveste literatura.” (Dan Cazacu) deoarece constituie un mijloc de a se diferentia.

c) Interiorizarea

Daca lectorul s-ar opri la oricare dintre etapele anterioare, atunci l-am putea defini ca fiind un anonim individualizat: diferit fata de ceilalti, dar fara o identitate.
Internalizarea se realizeaza atat la nivel cognitiv, cat si la nivel emotional: “…toti rusii, ridic-atat de multe probleme si te obliga sa participi si afectiv fata de scrierile lor, (…) Cehov -; care e cu atat mai trist cu cat vrea sa para mai vesel…” (Paul Bercheanu) si reflecta dorinta de afirmare a individualitatii in raport cu cartea, adica de a face vizibila interventia sa, ca “personaj invizibil”, atat pentru el insusi, cat si pentru ceilalti. In plan ontic, in relatia cu ceilalti se cere imperativ transparenta “invizibilului”: “fiecare are dreptu’ sa-si spuna o parere despre ceea ce a vazut, sa spuna, ma rog… e impresia lui, e parerea lui, personala, …nimeni nu contesta asta, dar… sa fie cat de cat subiectiva, daca comentam ceva.” (Aurica Grigorosoaie) Statutul nu este cel al unui receptor pasiv, pentru ca informatiile sunt prelucrate, cognitiv, generandu-se corelatii intertextuale, valabile doar pentru subiect.
Modalitatea de afirmare a individualitatii este conditionata de cum se raporteaza actorul la carte, deoarece este mai mult decat interiorizarea cartii. Este caracterizata de produsul interactiunii dintre cele doua lumi, asemanatoare cu relatia dintre doi iubiti, tinzandu-se spre a face o unica, de a putea afirma ca o asemenea iubire nu a mai existat in trecut: “De fiecare data-n preajma cartilor sa te simti alt om. Atuncea inseamna ca traiesti cu ele, ai o simbioza…” (Petre Dinulica) Insa nu trebuie inteleasa ca o instrainare, ci ca o “individualitate in doi”, al carui “copil” este identitatea actorului.
Trasatura principala a individului este data de semnificarile pe care le face, privite ca acte creatoare “prin care extrage logosul dintr-un lucru care era inca nesemnificativ (i-logic)” .
Interiorizarea reprezinta sinteza dintre Ideea textului si semnificarile pe care le realizeaza individul.
Prin intermediul acestui proces poate fi analizata situatia cititorului in raport cu cartea, insa singura etapa care nu poate fi gandita independent fata de celelalte este cea a exteriorizarii, deoarece stagnarea este echivalenta cu lectura unei singure carti, care nu se va incheia niciodata. Celelalte doua pot fi gandite independent, pentru ca asa cum am mai spus chiar daca lectorul nu-si construieste o identitate, individualizarea nu este afectata.
Parcurgerea celor trei etape nu inseamna si finalitatea procesului. Lectura altei carti presupune parcurgerea aceluiasi drum.

CAPITOLUL 7
PROCES SAU “INTALNIRE FATALA”?

Este suficienta o singura carte pentru a exista o lume interioara? Daca nu, care este numarul de carti necesar pentru a putea vorbi vorbi de o lume interioara?
Acestea sunt intrebari al caror raspuns ar genera un paradox al sortilor: “un fir de nisip nu este o gramada, si pentru orice numar n, daca n firele de nisip nu sunt o gramada, atunci adaugarea unui fir in plus nu face din aceasta o gramada. Dar in cazul acesta nu vei obtine niciodata o gramada, deoarece orice fir pe care il adaugi te lasa ca si inainte, fara o gramada.”
Evitand aceste tipuri de intrebari, putem afirma ca lumea interioara se creaza ca un proces in continua miscare, chiar daca la un moment dat nu se mai citesc “noutati”, deoarece exista posibilitatea de a reciti, adaugandu-se elemente noi.
In continuare voi prezenta procesul de formare a lumii interioare. In principal se aseamana cu ceea ce am spus despre lectura si continutul capitolului precedent, insa cu cateva adaugiri. In acest caz avem de a face cu reprezentarile actorilor despre cum si in ce ordine ar trebui citite cartile, si modul de perceptie a efectelor pe care le-au avut textele asupra lor.
Sistemul “episemologic” al actorului se construieste progresiv si necesita un timp mai indelungat pentru a se forma: “Exista carti pentru tineret, pentru adolescenti… eu cred ca (…) la inceput cel putin, pana ajunge un adolescent (…) trebuie directionat sa citeasca cartile (…) copilariei si a tineretii.” (Peli Francisc) Lectura trebuie sa fie controlata, ceea ce face ca socializarea sa se faca evolutiv, cu scopul de a nu-l face pe copil de a respinge cartea: “E clar ca o sa-i dai ceva usor, placut, sa-l faci sa iubeasca cartea, nu sa-l faci de la inceput sa fie un chin pentru el pentru ca nu o sa ajunga niciodata sa fie un cititor de carte.”
Dependenta fata de carte este data de un scop educational: “Filosofie, psihologie, ca-i moderna, tainele scrisului, grafologie… Te formateaza, te aduna. Nu lasa sa se vada (…) tot uratul din tine...” (Silvia Tarcan)
Atunci cand avem de a face cu o “intalnire fatala” cu o carte, aceasta din urma reprezinta punctul de sprijin al lui Arhimede, zona de iluminare care devine baza unei constructii: “…m-a impresionat si mi-a rasturnat conceptia despre viata si m-a facut sa fiu altfel, sunt constienta de treaba asta, e Mitul lui Sisif (…) sa se apropie in asa masura de sufletul meu incat la un moment dat am crezut ca ma identific si sunt exact ceea ce scrie el acolo. (…) Taina existentei umane nu consta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti.” (Maria Kiss) sau care genereaza schimbari in lumea interioara deoarece este resemnificata in urma lecturarii anumitor tipuri de carti (vezi cazul Marioara Coman, cap.2) ori deciziei de a reciti: “Am citit din nou Iosif si fratii sai. Cand o citesti la varsta asta, o citesti cu alti ochi, cand o citesti dupa acumulari, e…” (Adriana Georgescu)
Atat anterior, cat si posterior acestei “descoperiri” constructia cognitiva se realizeaza ca proces. Diferenta fiind data de semnificarea trecutului. Alegerile viitoare sunt generate de “centrul” lumii interioa