m7k24kk

Dl Toparceanu este mai intai un poet liric. Dar un poet liric de o natura speciala. D-sa combina in multe din poeziile sale, si anume in cele mai reusite, impresionabilitatea si pasiunea celui mai subiectiv liric cu observatia patrunzatoare a unui realist. Poate din aceasta cauza inspiratia sa poetica ne da o impresie neobisnuita de luciditate, daca cumva luciditatea aceasta nu se datoreste controlului pe care-l exercita inteligenta asupra inspiratiei. A releva rolul prea excesiv al inteligentei in creatia lirica nu credem ca este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. De aceea ne vom permite sa-i aducem dlui Toparceanu acest elogiu. Cu atat mai mult, cu cat singur ne-a dat de multe ori a intelege (de pilda, in prefata Parodiilor originale) ca facultatea lui dominanta, creatrice, este inteligenta. Fara
indoiala ca dl Toparceanu greseste. Ar fi banal sa-i mai dovedim acum ca nu exista arta fara instinct artistic si sa-i aratam ca d-sa are un instinct artistic sigur. Este drept insa ca, in inventia si mai cu seama in realizarea poetica a dlui Toparceanu inteligenta joaca un rol neobisnuit. Aceasta este insa o forta si o slabiciune in acelasi timp. O forta, caci prin inteligenta dl Toparceanu este stapan pe toate mijloacele sale — senzatii, imagini, sentimente —, din care stie sa scoata maximum de randament...
Dl Toparceanu este si un prozator. Si un prozator de talent, care nu utilizeaza forma prozei pentru a-si vehiculiza si astfel fondul pe care il pune aiurea in versuri. Lucru rar, daca nu neobisnuit la poetii lirici, proza dlui Toparceanu este obiectiva. In schita Pe varful Pirinului, in Cantara gieva etc., dl Toparceanu a stiut sa se tina in umbra si sa ne dea cateva scene din viata, cativa oameni si cateva pasiuni cu realitatea si cu diversitatea lucrarilor din natura. Cu toata lipsa lui de forta primordiala de creatie, dl Toparceanu, trebuie s-o accentuam, este unul din prozatorii cei mai talentati. Lucrul acesta ar fi mai clar, daca in constiinta publicului d-sa nu ar fi clasat mai dinainte ca poet in versuri.
Dar dl Toparceanu a facut si critica. Si nu ne gandim deloc acum la recenziile sale, iscalite si neiscalite. Ne gandim la minunatele sale Parodii...,
in care a prins esenta si fizionomia atator scriitori si le-a redat in chip surprinzator, prin acel gen de exagerare care consta in izolarea si reliefarea insusirilor caracteristice ale unui scriitor. Unele din aceste parodii scot in relief fizionomia scriitorului respectiv mai bine decat orice critica propriu-zisa.
Garabet IBRAILEANU, Pagini alese, vol. 2, Editura pentru literatura si arta, Bucuresti, 1957, p. 55—57.
Versurile lui Toparceanu se caracterizeaza de obicei printr-o frazare lirica scurta. Cand se intampla sa il surprindem pe poet acordandu-si lira de Ariel nastrusnic pentru o compunere de un ritm mai amplu, ca in
Broastele, avem senzatia a ceva care suna parca strain de el, chiar daca altfel nu putem sa contestam frumusetea lucrului in sine:
Am ascultat din umbra cantarea lor inalta.
Buchetele de trestii dormeau cu fosnet lin.
Era o luna plina in fiecare balta,
Si-n fiecare unda o piatra de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapa
Cand i-a-nchegat in tremur lumina unui val,
Pareau luceferi galbeni, cazuti adanc in apa
Sa-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbra inchipuiau corabii
Iar papura, miscata in treacat de zefiri,
Nalta manunchi in aer tremuratoare sabii,
Prin panza de lumina a undelor subtiri.
Analizand stilistic poeiza lui Toparceanu, trebuie sa constatam frecventa cu totul redusa a comparatiilor si metaforelor. O singura bucata pare a ne dezminti, insa aceasta bucata nu reprezinta decat un exercitiu incidental de acrobatie imagistica. Este vorba de Cioara, care lasa aproape impresia unei parodii:
Neagra ca un as de pica,
Sub nemarginitul cer;
Singuratica si mica
Cat o boaba de piper;
Garbova ca o festila
Intr-un cap de lumanare;
Ca o mutra imobila
De harap cu nasul mare.
Dar sinistra si parlita
De la coada pana-n plisc,
Ca o pajura trasnita
Intr-un varf de obelisc;
Incrustata-n atmosfera
Ca un ou de ciocolata;
Amarata si stinghera
Ca o pruna afumata;
Cu alura interlopa
Ca un muzicant in frac,
Cuvioasa ca un popa
Si smolita ca un drac...
In general, poetul nostru este departe de-a avea cultul imaginii.
Metaforismul lui Toparceanu nu depaseste niciodata o anume limita a
indraznelii. Stelele sunt „licuricii inaltimilor albastre“, aeroplanul se desemneaza ca „un tantar cu coada lunga si cu aripi nemiscate“; iepurele este „un magar-miniatura“ (reminiscenta din Jules Renard, cum bine s-a observat); sirul cocorilor, pe cerul primaverii, apare ca „o escadrila de pe vremea lui Homer“... Meticulozitatea realista, care caracterizeaza spiritul de observatie al poetului, il face sa noteze de cele mai multe ori lucrurile direct, cu cat mai putine artificii:
Sub cerdac, pe laurusca
Cum trecura Babele,
A iesit un pui de musca
Sa-si usuce labele.
Pasarile migratoare
Se re-ntorc din tropice
Gazele depun la soare
Oua microscopice
(Primavara)
Trebuie sa spunem deschis ca sub raportul capacitatii metaforice
Toparceanu lasa de dorit. Ibraileanu l-a definit bine ca pe „un poet mai mult expresiv decat sugestiv“1 . Vizualul, care face din Toparceanu un pictor deosebit de sensibil la fenomenalitatea naturii, se releva deopotriva un auditiv, de o acuitate demna de mentionat. Surprinderea unui amanunt ca sunetul
„caldarusei atarnate de oblanc“, din Balada popii din Rudeni, contribuie bunaoara ca nimic altceva la sublinierea prin contrast a linistii silvestre din memorabilul tablou al diminetii de iarna, in care toate stau incremenite ca sub o vraja in gerul Bobotezii. In gama de notatii acustice a autorului, dam pana la urma si de efectele mai ieftine ale onomatopeii, ca in versul cu cantecul broastelor: „Cum bat ca toaca toate si-o clipa toate tac“...
Oricat de ciudat poate sa para lucrul la un poet, Toparceanu nu admite fanteziei nici o inadvertenta care sa contrazica logica naturii. In niste pagini in proza, intitulate Curiozitati poetice si stranse de el in volumul Scrisori fara adresa, il vedem amuzandu-se sa identifice asemenea inadvertente la cativa dintre poetii nostri mai de seama. Toparceanu se leaga bunaoara de Iosif, pentru ca acesta spune intr-un Cantec de-al sau ca „isi unesc mireasma“ in gradina un numar de flori, care de fapt „nu sunt contemporane, nu infloresc in aceeasi vreme“. In niste versuri de
Goga, il izbeste propunerea facuta iubitei de-a se cununa „in dimineata de
Florii“, cand se stie doar bine ca nuntile sunt suspendate „in pragul saptamanii Patimilor“. Nici Eminescu nu este iertat, semnalandu-ni-se la el o strofa unde ni se descrie in asa fel pozitia amantilor incat poetul nu poate sa aiba sub buze gura iubitei, ci ceafa ei.
Daca urmarim din punct de vedere stilistic evolutia poeziei lui
Toparceanu, evolutie care se desavarseste in cea mai mare parte pana in
1920, trebuie sa constatam ca aceasta il releva pe autor mereu egal cu sine insusi, bine definit de la inceput in formula lui lirica. Nu sunt de gasit la el acele etape de cautare, care fac ca opera anumitor poeti sa fie bogata
in sinuozitati, rezervandu-ne adesea de la un volum la altul surpriza unor ipostaze inedite de reprezentare in cuprinsul propriului lor univers perceptiv. De la Parodii originale la Balade vesele si triste, Migdale amare si chiar la acele Fabule pentru copii, publicate in volumul Postume, stilul lui Toparceanu aproape ca nu sufera modificari. Cel mult daca putem sa vorbim despre o tendinta la conciziunea epigramatica. Formal, Toparceanu a ramas toata viata un poet neoclasic.
Dinu PILLAT, Itinerarii istorico-literare, Editura Minerva, Bucuresti,
1978, p. 204—207.
Cu privire la G. Toparceanu se constata doua atitudini in sfera unei consideratii generale. Unii il pretuiesc ca pe un poet mare, altii ca pe un poet minor. Cea dintai opinie este greu de sustinut. Insa in starea poeziei de azi, cand adesea lipseste scriitorului indreptatirea insasi de a scrie, expresia „minor“ poate sa fie rau interpretata. Sa spunem dar ca
Toparceanu e socotit ca un poet al universului mic. Dar unde se afla adevarata poezie? Oricata incantare ne-ar produce Parodiile originale, spiritul nostru critic intampina greutate sa gaseasca alt merit decat acela de observatie si virtuozitate in niste compuneri al caror punct de plecare este in poezia altora. O parodie este in definitiv o pastisa, exagerata, ca spre a-si gasi iertarea in recunoasterea imitarii. Toparceanu insusi le numea
„pagini modeste de critica literara in pilde“. Totusi se poate observa la el acel fenomen de uitare in model care e chiar semnul clasicei inspiratii...
G. CALINESCU, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Editia a II-a revazuta si adaugita. Editura Minerva, Bucuresti,
1986, p. 826.
Spiritul persiflant a convertit neologismul sau termenul prozaic, a dat viata unei poezii a carei valoare sta nu in marturisirea, ci in disimularea sentimentului, nu in grandilocventa, care, ori de cate ori apare, umbreste opera, ci in discretie, in sagalnicie, in onestitatea lirica a poetului. Caci fata de multi contemporani, Toparceanu a avut luciditatea propriilor sale forte pe care a stiut sa le utilizeze cu folos. Umorul nu e numai o trasatura fundamentala a Baladelor si Parodiilor, dar si formula ingenioasa care, dezvoltandu-se in tiparele clasice, a izbutit sa inchege un mesaj profund original. Cine mai discuta azi cu interes despre poezia lui Al. T. Stamatiad,
Ion Al. George, George Georgian, Mircea Dem. Radulescu sau chiar a lui
Mihail Saulescu, toti colegi de generatie ai poetului iesean, elogiati cu ropote de aplauze de critica vremii? Nimeni, sau aproape nimeni. Poezia lui Toparceanu invinge timpul datorita acestui spirit care se acorda pefect cu traditia, dar in acelasi timp si cu cerintele poeziei noi, prin etalarea unui nou erou liric.
Atitudinea literara a poetului are la origine, asa cum spuneam, o atitudine de viata. Sentimentul va fi aproape totdeauna „voalat“, dar niciodata estomparea ironica nu va tinti sa produca „hazul“, pur si simplu.
Profunzimea lirica a lui Toparceanu, pe care unii i-au contestat-o, trebuie cautata in mecanismul care sta la baza umorului sau...
...Umorul lui Toparceanu se dovedeste un mod de autentica oglindire poetica, ce nu exclude, ci presupune cu necesitate atitudinea morala, filozofica. Poetul porneste de la observatia lucida a vietii si a societatii. Se mahneste, se umple de amaraciune, dar nu vrea sa planga, din teama de a nu se da in spectacol. Si atunci rade ca Pagliaccio, ascunzandu-si lacrimile, rade, chemand si pe altii sa rada, cu un gest de incurajare, de
incredere1. E atitudinea realistului, teoretizata in articolul Cateva pareri inactuale, care produce noul erou liric specific poeziei din jurul anului
1900, mai putin sentimental si mai retinut, spirit ironic si persiflant.
Poezia franceza il cunostea in aceasta epoca prin Paul Géraldy, dar mai cu seama prin Edmond Rostand, care, adresandu-se cititorului in Les
Musardises sub masca unor „bagatele si copilarii“, ascundea un suflet
indurerat: „...Tu ne pourras être étonné que, sous un titre qui ne semble convenir qu'a de très légères poésies, je me suis permis quelquefois de tristesses ou des mélancolies...“2
Aici, in aceasta atitudine tragica si comica deodata, descoperim resursele cele mai importante ale liricii lui Toparceanu, care se cristalizeaza in acel
„umor duios“, desavarsit in Rapsodii de toamna.
Si in alte poezii va fi cantata intomnarea, nu atat cu psihozele, cat cu cortegiul ei de
Ploi marunte,
Frunze moarte,
Stropri de tina,
Guturai...
In afara unor tragedii ca aceea a greierasului si a unor decoratiuni amuzante (Octombrie, La vanatoare, Toamna in parc etc.), motivul va produce admirabile hiperbole, de care o antologie a pastelului romanesc nu se va putea dispensa.
Viziunii mitologice, terifiante, din Balada muntilor:
„ Si, cum sta cu ceata-n spate
Istovita langa trunchi,
Radacini si crengi uscate
Ii atarna pe genunchi.
1 Cf. si Ov. Crohmalniceanu — Humorul lui G. Toparceanu, in Viata romaneasca, nr. 4, aprilie 1953, pp. 212—237.
2 „...Tu nu vei putea fi mirat ca, sub un titlu, ce pare sa se potriveasca numai unor poezii foarte usoare, eu mi-am ingaduit cateodata tristeti sau melancolii“ (Edmond Rostand — Les Musardises, Pierre Lafitte et comp.
éditeurs, Paris, Au lecteur).
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemiscati si suri
Cheama noaptea si tacerea
Din adancuri de paduri...“ i se adauga in Rapsodii de toamna imaginea impetuoasa a unei madone
imbatranite, care insa nu si-a pierdut gratia si maiestatea:
„Iat-o!... Sus in deal, la strunga,
Asternand pamantului
Haina ei cu trena lunga
De culoarea vantului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zana melopeelor,
Spaima florilor si Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung isi flutura spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste solduri triumfale
Haina iluzorie.“
Toparceanu isi depaseste aici toate celelalte „autumnale“, inscriind bucata cea mai valoroasa din albumul sau de pasteluri. Denumirea nu se aplica decat in parte, deoarece ne aflam in fata unei fabule, plina de personaje si peripetii, ca in Nunta in codru a lui Cosbuc. E o natura animata, mai putin robusta decat taranii din Balade si idile, dar mai agitata si mai sensibila, ca insasi societatea pe care o intruchipeaza. Asistam la o tragicomedie unde rasul e mereu intretaiat de oftaturi, declarate in final, cu induiosare:
„Gaze, flori intarziate!
Muza mea satirica
V-a-nchinat de drag la toate
Cate-o strofa lirica.
Dar cand stiu c-o sa va-nghete
Iarna mizerabila,
Ma cuprinde o tristete
Iremediabila...“
Venirea toamnei umple inimile de spaima si ingrijorare: „Intr-o clipa alarmate / Ies din santuri vrabiile, / Papura pe loc se zbate / Leganandu si sabiile; / Zboara vesti contradictorii, / Se-ntretaie stirile / Ce e?... Ce e?... Spre podgorii / Toti intorc privirile.“
Ne gasim intr-o urbe mic-burgheza, foarte apropiata ca atmosfeta cu aceea din Balada chiriasului grabit, ai carei modesti locuitori se tem, si pe buna dreptate, de incertitudinea zilei de maine. Momentul astronomic al sosirii anotimpului ucigator este perceput ca o „intamplare“ care-a facut
„senzatie“. Lumea comenteaza in adevarate intruniri publice, unde aplauda sau insulta pe vorbitor:
„Un lasutun, in frac, apare
Sus pe-un varf de trestie
Ca sa tie-o cuvantare
In aceasta chestie.
Dar broscoii din rastoaca
Il insulta-n pauze
Si din papura-l provoaca
Cu prelungi aplauze.“
Semnalandu-se „gravitatea“ celor petrecute, autoritatile nu intarzie sa ia masuri, ordonand operatii de recunoastere si de pedepsire urgenta a vinovatului:
„Cand deodata un erete,
Politai din nastere,
Peste balta si boschete
Vine-n recunoastere
Cu porunca de la centru
Contra vinovatului,
Ca sa-l aresteze pentru
Siguranta statului...“
Este normal ca precipitarea evenimentelor care au luat o asemenea turnura sa produca victime:
„De emotie, in surdina,
Sub un snop de bozie,
O pastaie de sulcina
A facut explozie.“
La un moment dat, spiritele par sa se linisteasca, cronica „faptelor diverse“ inregistrand mai departe viata diurna, cu intrigile si invidiile, cu disparitiile miraculoase si cu decesele de „inanitie“. Destinul inexorabil isi
implineste totusi menirea, spulberand iluziile pe care bietele fiinte le mai nutreau in acele cateva clipe de calm, prevestitoare ale furtunii. Fabula devine asa de transparenta, incat aluziile critice nu mai au nevoie de explicatii. Lumea animaliera adusa aci, in cadrul unor actiuni umane, isi are insa rostul ei bine determinat. Fara indoiala ca prin gingasie, prin candoare, se bucura de simpatia nelimitata a autorului. Dar ea dobandeste o maxima importanta, ca element de baza al tragicomediei, constituind
in permanenta al doilea termen al contrastului umoristic. In fond rasul din Rapsodii de toamna nu-l provoaca numai neologismul, ci in primul rand conventiile sociale, aplicate la viata plantelor, pasarilor si animalelor.
De aici, aerul de bunavointa, tonicitatea acestui ras duios, care aminteste, prin compasiune, acele spirituale, dar nu mai putin realiste
Histoires naturelles ale lui Jules Renard. Desi perspectiva e alta, efectul moral e aproape acelasi: descifrarea unei tragedii sau a unei tragicomedii
in faptul marunt, banal si in aparenta neimportante. Pasarile si animalele domestice, paunii si bibilicile, broastele, furnicile, greierii si melcii au
„istoriile“ lor, in care se reproduce parca o a doua viata umana. Impodobitul paun e plin de aroganta incat celelalte pasari „sont lasse de l'admirer“. Un biet caine multumeste cu lacrimi in ochi stapanului care l-a chemat la adapost: „A l'heure où les dents des chiens perdus crissent de froid, Pointu, au chaud, poil roussi, fesses cuites, se retient de hurler et rit jaune avec des larmes pleins les yeux...“1 ...
Intr-un fel, Toparceanu adopta aceeasi atitudine, mai putin consecvent, el neajungand pana la albumul de tipuri psihologice ale scriitorului francez, dar cu acelasi sentiment de solidaritate, de adanca omenie.
In jurul acestui ax, al dragostei de om si de natura, graviteaza si acele poeme, care-l pun, asa cum zicea M. Sadoveanu, „alaturi de marii nostri poeti nationali“. Aflam acum nu numai permanenta unei atitudini, dar si formula poetica in intregul ei.
Balada muntilor si Balada mortii, Noapte de iarna si Balada cala torului dezvolta, fara indoiala, traditia Alecsandri si Cosbuc, dar la o alta scara si o alta tonalitate. Poetul Baladelor elaboreaza aici un vers lapidar, bine sculptat, care absoarbe definitiv influentele...
Baladele lui Toparceanu (mai cu seama acelea la care ne referim)
inaripeaza emotii indelung filtrate de cenzura severa a inteligentei si, de aceea, cu atat mai durabile si mai autentice. Nu e nimic improvizat (asa cum dau impresia unele cronici vesele), nimic secundar si de prisos. Un echilibru rar intalnit face ca sentimentul sa se transmita cu toata vigoarea initiala, atingand tonuri pe care critica in genere nu le-a intuit.
Al. SANDULESCU, G. Toparceanu, Editura pentru literatura si arta,
Bucuresti, 1958, p. 90—96.
Creatorul de balade a fost un clasic, insa un clasic cu viziunea epocii, fiindca altfel clasicismul inseamna trecut, canonizare, forma. G. Toparcea nu a consultat trecutul pentru a intelege mai bine prezentul, pentru a distinge viitoul. Din totalitatea sugestiilor, a ales cateva, totdeauna convenabile, legandu-le de viata. In esenta, clasicismul lui e clasicismul unui realist.
Intr-o epoca de convulsii sociale si estetice, scriitorul a dovedit clarviziune si consecventa. Iubitorul tezaurului popular a fost un de mocrat. Din realism si-a construit o fortareata, dinlauntrul careia a respins teoriile decadente. Cu optica unui realist, a vazut esentialul, dand o semnificatie naturii, bucuriei si suferintei.
L-au interesat, altfel decat pe inaintasi, omul, necuvantatoarele, peisajul. A simtit o permanenta nevoie de afectiune fata de altii, daruindu se cu discretie, participand la suferinta. Si ratiunea si sentimentul duc tot spre natura, in care poetul nu cauta atat grandiosul, cat omenescul. In natura e si sublim, si gratie, si lupta. Acolo unde la altii gasim lauda energiei, a fortei dominatoare, la el se manifesta solidaritatea cu cei slabi si dezarmati.
E greu sa gasesti intrunite la acelasi om, spunea un mare critic, inteligenta, sensibilitate si spirit. G. Toparceanu le intrunea. Insa inteligenta lucida contribuie la dezintegrarea lirismului, deschizand drum ironiei.
Ironia si bunatatea merg de multe ori impreuna, descoperind un fond uman stapanit de intrebari. Rasul lui Cyrano era acela al comediei eroice, cu un aer voit fanfaron. Rasul „chiriasului grabit“ se invecineaza cu tristetea.
La G. Toparceanu, umorul si intelepciunea sunt ca si sinonime. Rasul devine un corectiv; umorul are o functie inalta: impunerea valorilor spirituale, respectul omului. Umorul poetului e un aspect al umanismului.
Nici vorba ca umanizarea universului mic din Rapsodii de toamna si din alte poezii exprima intelegerea pentru soarta unor existente efemere.
Dar mai este ceva: de ce n-am vedea in gazele si florile amenintate de adversitati niste simbolizari, aparitii umane fragile, demne de aceeasi compasiune? Ironistul practica alternanta planurilor, cautand semnificatii.
Nu se va putea scrie istoria umorului romanesc fara sa se rezerve un loc de frunte poetului.
Constiinta artistica exemplara, autorul de balade si rapsodii a creat un stil. Verva neastamparata, mobilitatea ritmurilor, preciziunea notatiilor sugereaza o naturalete organica. Totul e armonic si rotund, de o mare simplitate. Parand foarte putin „compuse“, paginile reprezentative implica totusi o lunga lupta cu materia rebela, geometria impecabila fiind rezultatul vointei ordonatoare. Elanurile comprimate n-au lasat nici o urma care sa jeneze claritatea arhitecturii. Arborescentele si podoabele frivole lipsesc, aici prezidand o limpezime latina.
Const. CIOPRAGA, G. Toparceanu, Editura pentru literatura, Bucuresti,
1966, p. 395—396.
Adversar de temut al pseudopoetilor si al admiratorilor acestora, care le cantau osanale, G. Toparceanu s-a straduit, in destul de scurta sa cariera literara, sa dea la lumina o opera patrunsa de un profund umanism si specific national, invesmantata intr-o haina artistica fin cizelata si care va duce la un triumf ineluctabil al poeziei noastre.
In perioada care a urmat „iesenizarii“ sale, versurile lui G. Toparceanu capata noi valente, poetul abandonand unele dintre cliseele mai vechi, cum ar fi sentimentalismul primei perioade poetice. In poezia intitulata semnificativ Metamorfoza — publicata in Viata romaneasca din 1910, si pe care o va republica in Insemnari literare, in anul 1919, in nr. 42
(30 noiembrie), sub titlul Prefata la volumul „Balade vesele si triste“ care va aparea — G. Toparceanu isi va analiza stihurile din perioada de
inceput, pe care le va nega si va arata in acelasi timp noul drum pe care se
indrepta: „Am plans si eu in versuri pesimiste / Amorul meu dintai, ca orice om. / Si poate ca as fi sporit c-un tom / Biblioteca sufletelor triste. /
/ Dar azi va dau o vesela agapa / De inedite si razlete pagini. / Durerea mea, topita in imagini, / Dispare ca un fulg de nea in apa.“
El isi dadea seama, dupa cum va afirma si mai tarziu, ca in conjunctura societatii in care traia, socetate practica, lipsita de veleitati romantice, aparitia unei poezii romantice ar fi fost anacronica, sortita esecului. De asemenea, G. Toparceanu nu era — dupa cum s-a mai afirmat — un poet cu profunde rezonante, cum au fost unii dintre marii sai contemporani.
Ne gandim in primul rand la Tudor Arhgezi, Octavian Goga, Lucian
Blaga, George Bacovia, Ion Barbu. El face parte din familia acelor scriitori valorosi, dar sensibili la micile vibratii, cum ar fi Anghel-Iosif. Nu
intamplator G. Toparceanu isi alege in special pe acestia doi ca modele demne de urmat. Fiind constient de acestea, avand permanent teama de a nu se face inoportun si ridicol, G. Toparceanu isi ia masurile de precautie:
„In cazuri rare, cand si mandria si sentimentul acesta de jena sunt excesive, poetul se razbuna intrecandu-si contemporanii in ironie si luand in ras pana si propriile-i sentimente“. Aceasta atitudine a facut pe unii cercetatori onesti, dar insuficient pregatiti, sau pe altii docti, dar rau intentionati in interpretarea operei lui G. Toparceanu, sa afirme ca el este un poet umorist.
Intr-un singur caz — remarca Ibraileanu — poetul se indeparteaza de la acest procedeu: in poezia erotica, prin excelenta poezie a suferintei, poezie in care un scriitor, fie el cat de cerebral sau de zgarcit cu darea in vileag a sentimentelor sale, nu poate sa nu destainuie unele dintre durerile sufletesti. Dar acest gen de poezie se afla in opera lui G. Toparceanu intr o proportie infima. Si chiar atunci cand exista — remarca M. Ralea —
„sentimentalismul dlui Toparceanu e si el critic, inteligent. Versurile ce i se par prea emotionante le exprima cu rezerva, oarecum intre ghilimele, avand aerul ca se scuza“. Desigur nu intra in discutie unele versuri in care poetul — in general atat de retinut cu dezvaluirea sentimentelor sale, poetul de o rara sensibilitate sufleteasca si de o sfiiciune si o decenta demne de remarcat: „Ca ma stie fiecare, / Sunt sfios ca fata mare“ (Scrisoare) — si-a exprimat intr-un mod surprinzator de direct anumite dorinte pamantesti
(ultima strofa din poezia Sahara, sau strofa a patra din Balada unei stele mici), ci acele poezii in care G. Toparceanu a slobozit pentru o clipa sentimentele ce-i clocoteau in suflet. Ne referim la poeziile Singuri (a nu se confunda cu poezia Singur), In drum, Noapte de toamna si Epilog. Ele nu sunt interesante din punctul de vedere al realizarii artistice (poeziile au fost scrise — ne gandim la primele trei — intre anii 1907 si 1911, deci in perioada de inceput a poetului), ci pentru faptul ca datorita lor il putem cunoaste pe G. Toparceanu si din acest unghi de vedere. Totodata este necesar sa facem si urmatoarea precizare: intre toate poeziile din aceasta categorie si unele versuri din poezia inchinata prietenei sale de-o viata —
Otilia Cazimir — versuri din poezia intitulata Vis alb este o evidenta deosebire, atat in ceea ce priveste tematica, cat si in privinta ansamblului stilistic.
Sentimentele poetului izbucnesc din prima strofa, intr-o mentionabila cadenta a versului: „As vrea cu tine sa ma duc departe, / La Polul Nord, sub cerul de opal, / Cand gheata marii clare se desparte / In blocuri plutitoare de cristal“. Aceeasi cadenta o intalnim si in strofele urmatoare.
La G. Toparceanu versurile erotice fiind atat de restranse, ne ingaduim sa ne oprim succint si asupra celorlalte poezii de acest gen. In poezia Singuri, prima strofa, pe langa alte carente, ne aminteste mult prea puternic de bardul de la Mircesti: „Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casa.
/ Tremurand s-a stins vapaia lumanarii de pe masa, / Iar acuma numai ochiul de jaratic din camin / Licareste-n umbra dulce ca o piatra de rubin“.
In final, isi deplange soarta cruda care-l desparte de iubita sa: „Ci-ntunericul prieten stapanind pana departe, / Si de oameni, si de patimi fericirea ne-o desparte. / Singur eu veghez in noapte, / Ploaia canta tot mai tare... / Si m-apropii, ochii negri sa-i deshid cu-o sarutare“. In strofa de mai sus
intunericul le era prieten, cu toate ca ii despartea! — in schimb in poezia In drum „firea muta doarme“ si cerul este spuzit de stele. Si daca la Mihai
Eminescu casa iubitei era strajuita de plopi fara sot, la G. Toparceanu ei alcatuiesc un numar par: „Peste firea muta doarme / Cerul plin de stele. /
Patru plopi ascund in umbra / Casa dragei mele“. Ca si luceafarul poeziei noastre, nici autorul versurilor de mai sus nu se bucura de o soarta mai ferice, de o implinire a dragostei: „Dar mi-a fost pesemne calea / De-un dusman ursita: / Am gasit lumina stinsa, / Usa zavorata...“ Finalul poeziei este tipic toparcenian: „Ganduri triste, maine seara / Vin in ciuda voastra,
— / Si de-o fi zavor la usa / Intru pe fereastra!“
Superioara ca implinire artistica este poezia Noapte de toamna, pe care G. Toparceanu a conceput-o in doua parti distincte. In prima, poetul descrie o mohorata zi de toamna: „Murmur lung de stresini, risipite soapte /
Cresc de pretutindeni si se pierd in noapte. / Rareori prin storuri o lumina scapa / De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apa / Si-mi trimite-n fata raza ei rasfranta... / Ploaia bate-n geamuri, stresinile canta“, iar in partea a doua a poeziei se adreseaza iubitei in versuri realizate suficient de fluent, cu exceptia primului si ultimului vers, care ne amintesc de poezia anacreontica: „Dormi, iubire dulce!... / Numai eu intarzii, singur pe carare, / Farmecul acestei clipe calatoare... / Gandurile mele vin sa te destepte, / Din pridvorul tainic sa cobori pe trepte. / Sa cobori in toamna limpede si rece / Si visand cu mine clipa care trece, / Sa-mi sporesti tristetea ceasului tarziu / Cand, strain de tine, sufletu-mi pustiu / Va porni zadarnic, ratacind pe drum, / Sa sarute urma pasilor de-acum“.
De la o asemenea poezie, deosebit de limpede, de o formula clasica, G.
Toparceanu trece apoi treptat spre o poezie care il va autodefini, socand pe contemporani prin neobisnuitul ei, dar care inchide marturii pentru trairile proprii, pentru universul lui launtric.
Cucerit de natura, G. Toparceanu o va descifra in maniera impre sionistilor; atent la nuante, pastelul sau, subtil si difuz, prins in versuri de o senzatie auditiva deosebita, ne apare ca o decantare a sufletului poetului:
„Soare crud in liliac, / Zbor subtire de gandac, / Glasuri mici / De randunici,
/ Viorele de urzici... / Primavara, din ce rai / Nevisat de pamanteni, / Vii cu mandrul tau alai / Peste cranguri si poeni?“... „Si pornesti departe-n sus /
Dupa iarna ce s-a dus, / Dupa trena-i de ninsori / Asternuta pe colini... /
Drumuri-nalte de cocori, / Calauzii cei straini, / Isi indreapta an cu an /
Pasul tainic si te mint / Spre tinutul diafan / Al campiilor de-argint. / Iar acolo te opresti / Si doar pasul tau usor / In omat stralucitor / Lasa urme viorii / De conduri imparatesti / Peste albele stihii...“ (Rapsodii de primavara).
Acelasi joc al nuantelor va caracteriza poezia erotica a lui G. Toparceanu,
impletire pana la contopire a sentimentelor fata de natura si fata de fiinta iubita. Dar aici intervine din nou una dintre caracteristicile artei acestui poet, la care traditia si inovatia se interfereaza tot timpul, anuntand un spirit iscoditor de continui cautari.
Rapsodiile de vara ne apar ca o piesa interesanta pentru specificul liricii lui G. Toparceanu, in care intalnim intr-un joc ingenios, inteligent un sensibil, un timid, incercat de pudoare in dezvaluirea sentimentelor.
Astfel, dupa un inceput adolescentin — nu lipsit de nota umoristica, menita sa invaluie sentimentul: „Cine-ar putea sa spuna / Cati secoli au trecut / De-o luna, / De cand nu te-am vazut?...“, poetul isi continua marturisirile in aceeasi alternanta de sinceritate si autopersiflare: „Iubito, fara tine / Incepe-o noua zi... / Dar cine / Le poate socoti? // Ca zilele-n restriste / Se-nalta si apun / Ca niste / Baloane de sapun... // Cu mainile sub tampla / Cum stau asa culcat, / Se intampla / Un fenomen ciudat: // Privirea mea distrata, / Prin negre ramuristi / Mi-arata / Doi ochi adanci si tristi“.
Vorbind despre specificul poeziei lui Marin Sorescu, istoricul literar
Vladimir Streinu gasea cheia inrudirii G. Toparceanu-Marin Sorescu — atat de discutata in presa de specialitate — tocmai in aceasta experienta a trecerii de la parodie la liric, care constituie un pas „nu gigantic, dar orisicum neobisnuit si, ca sa ne referim numai la literatura noastra, pasul acesta £a fost¤ facut de un G. Toparceanu“.
G. Toparceanu nu este deci, cum s-a afirmat, prin excelenta un poet umorist. El este un poet liric, ce este drept, de o natura speciala. Opera sa este o imbinare unica de lirism duios si spirit ironic.
...Daca in Balade vesele si triste G. Toparceanu este in primul rand liric, umorul duios si uneori ironia mentinandu-se pe un plan secund, in
Parodii originale spiritul critic, malitiozitatea si umorul autorului se afla
in prim-plan, ele fiind folosite in functie de opera asupra careia s-a aplecat.
Mai trebuie precizat si faptul ca G. Toparceanu, chiar atunci cand a scris parodii... „prietenesti“, ... le-a elaborat la o inaltime egala... In ansamblu
insa in acest „gen nou de poezie“, cum il considera G. Toparceanu, autorul
Parodiilor originale, datorita mult prea ascutitei sale inteligente, a dovedit
„putinta de a trai pe felurite chei muzicale“...
Virgiliu ENE, G. Toparceanu, Editura tineretului, Bucuresti, 1969, p. 67—73, 103.
Opera lui George Toparceanu, la fel ca cea a lui Ion Creanga si Mihail
Sadoveanu, este o stralucita expresie a specificului national. Peisajul, istoria, datinile, traditiile si limba neamului nostru — in ceea ce au ele mai autentic si mai firesc — sunt prezentate in versurile si proza celui ce-a dat viata Rapsodiilor. Tonalitati grave, usor melancolice alterneaza cu aparent improvizate ritmuri saltarete, unde optimismul, voia buna si umorul se afla la ele acasa. Toate acestea, in impecabila forma a unui vers cizelat cu minutiozitate de artizan, de-o rara sobrietate, perfectiune si muzicalitate.
Mircea HANDOCA, Pe urmele lui George Toparceanu, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1983, p. 7.
George Toparceanu a crezut (prea mult) in „muza satirica“ ce i-ar fi inspirat stihurile. Se refera la ea in Rapsodii de toamna, iar Prefata versificata la editia a doua din Balade vesele si triste este un text aproape programatic.
Spiritual din fire, autorul n-a avut totusi forta sa-si infraneze dorinta de succes facil. Vizand aplauzele „galeriei“, a ignorat pretentiile „estetilor“, oferind o tipica literatura „de consum“: In jurul unui divort, Bacilul lui
Koch s.a.m.d. A cultivat cronica rimata, incercand sa revigoreze o specie de mai bine de un secol defuncta. Ca si Pastorel, a optat, in poezie, pentru o „miza“ prea marunta. A vizat agreabilul (atingandu-l adesea: Balada chiriasului grabit, Acceleratul etc.), in care Hegel vazuse un stadiu de decadenta a artei.
Versurile originale ale lui Toparceanu sunt expresia celui mai autentic provincialism cultural. Autorul a intuit psihologia succesului literar rapid
(pe care l-a si dobandit, de altfel, numarul reeditarilor antume stand marturie): frivolitate, ton satiric, licentios pe alocuri £...¤, discursivitate ce face versurile usor inteligibile si lesne de memorat. Stihurile lui nu tulbura, nici nu pun pe ganduri lectorul, oferindu-i cu generozitate o literatura de vacanta, echivalentul unei cafele ori al unei carafe de vin.
Verva lui satirica a dat compozitii notabile in genul parodic. Nu ma gandesc doar la volumul atat de cunoscut (in ciuda neinspiratului titlu:
Parodii originale)... Multe alte texte ale poetului se inscriu in registrul parodic: Balada unui greier mic (dezvoltare a motivului din La Fontaine),
Infernul (subintitulat: „Stante apocrife la Divina Comedie“), Ploua...
(spirituala persiflare a unuia din motivele predilecte ale autorilor simbolisti).
Uneori dupa o strofa originala, precum cea secunda din Cioara, se declanseaza procesul parodic, o atare compunere putand continua la nesfarsit, „mecanismul“ fiind acelasi. Debitul verbal este la fel de mare ca la Anton Pann, gratuitatea curgerii stihurilor (mai degraba automatismul construirii lor) producand efectul comic.
In afara parodiei, modalitatea ce a asigurat succesul de public al versurilor lui Toparceanu a fost antropomorfizarea mucalita a plantelor si animalelor celor mai banale. Intr-un rand, barfa tipica a tatelor de targ este plasata in mediul vegetal (Rapsodii de toamna). Poetul se „specializase“
in imaginarea celor mai surprinzatoare dialoguri, unul dintre ele purtandu-se intre... oua (La Pasti). Personala este si maniera sagalnica in care sunt exagerate „minunile“ tehnicii moderne, in Acceleratul (factura opusa celei folosite de Barbu Nemteanu in Trenul Crasna—Husi) si
Aeroplanul.
Cand iese din „mrejele satirice“, George Toparceanu este de o desu etudine literara dezarmanta, amintindu-ne frecvent mijloacele poeziei romanesti preeminesciene (vezi tehnica descriptiva din Balada calatorului;
in partea a doua din Balada muntilor este reactualizata tehnica lui
Dimitrie Bolintineanu din San-Marina). Inocenta, desuetudinea aceasta produce surpriza pe care ar fi oferit-o orice... noutate. Este suficient sa amintesc sentimentalismul din Cantec, comparatia puerila („Ies gospo dinele / Iuti ca albinele“) si diminutivarea tipica veacului trecut: „Stol balai / de ingerasi, / cu alai de toporasi“ (Rapsodii de primavara). Unele rime neinspirate („pica“ / „pasarica“, in Balada muntilor) si comparatiile stereotipe (Cioara) l-au facut pe autor necompetitiv intre marii sai contemporani.
Poezia originala a lui Toparceanu a fost subminata de un gust
indoielnic (vezi finalul la Bacilul lui Koch) si de o viziune desuet patriarhala:
„Orientul isi inalta fumul greu de mirodenii: / Visul pagodelor albe si-al fachirilor gangavi. / Miazanoapte, ceata deasa care-nchipuie vedenii, /
Iar Apusul, fum de fabrici, / Jertfa turmelor de sclavi.“ (Fum).
In ciuda valorii literare scazute si a anacronismului estetic, pretentiile nu-i erau tocmai mici, de vreme ce-si arata nemultumirea ca nu fusese premiat de Academia Romana (Expunere de motive). Prea increzator in corozivitatea ironica a versului sau, semna amenintari precum: „Pazea, ca muza mi-i fecunda1 / Si cand te-oi prinde nu te scap: / Cu sapte rime pe secunda / Iti dau la cap! / a...i Si-apoi in hazul galeriei, / C-un vers subtire ca un ac, / Pe frontispiciul Vesniciei / Sa te fixez ca pe-un gandac!“
(Riposta). Indulgenta „galeriei“ a gasit-o usor; mult mai usor decat pe cea a criticii literare.
Mircea SCARLAT , Istoria poeziei romanesti, vol. IV, Editura Minerva,
Bucuresti, 1990, p. 106—108.
Imitand forma, dar si fondul unor poeti, Toparceanu cultiva un mimetism superior, izbutind sa recreeze, depasind sau chiar inlocuind originalul... Desavarsit tehnician, poetul nu e si in poezia sa proprie la acelasi nivel, fie dintr-o incoercibila dispozitie pentru comic, ceea ce i-a adus reputatia nu totdeauna magulitoare de poet umorist, fie dintr-o alunecare intr-un sentimentalism minor, oricat de cenzurat. Adevarul e ca G. Toparceanu are o natura duala, e in acelasi timp jovial si duios, niciodata atat de vesel incat sa frizeze ridicolul, niciodata atat de duios
incat sa devina dulceag.
Specialitatea sa erau baladele, la inceput Balade vesele (1916), apoi
Balade vesele si triste... Celebre sunt Balada chiriasului grabit pe tema nostalgiei locurilor parasite (dupa Rondel de l’adieu de Edmond de
Haraucourt), Balada popii din Rudeni, cu portretul pitoresc al unui cleric voios de tara..., Balada mortii..., Balada muntilor..., Balada unui greier mic si Balada unei stele mici...
O larga audienta au avut si au inca rapsodiile lui: Rapsodii de vara
(1915), Rapsodii de toamna (1919) si Rapsodii de primavara (1928),
indeosebi Rapsodii de toamna, replica moderna la Concertul in lunca de
Alecsandri, la Nunta lui Calin de Eminescu si la Nunta in codru de Cosbuc, bizuita pe trucuri stilistice si nu mai putin ingenioase rime...
Al. PIRU, Istoria literaturii romane, Editura „Grai si suflet— Cultura nationala“, Bucuresti, 1994, p. 159—160).
Inainte de primul razboi mondial s-a definit in paginile Vietii romanesti si personalitatea poetica a lui Gheorghe Toparceanu (1886—1937). Nota definitorie a operei sale este un aliaj sui generis de umor si sentimentalitate.
Mai precis, poetul e un sentimental care isi disimuleaza starile sufletesti prin umor, autoironie si autopersiflare. El isi preface, cum o spune singur,
„in glume lacrimile clare“. O constanta a liricii sale este elanul de simpatie, de intelegere pentru dramele nestiute, pentru nelinistile si durerile celor mici, fara aparare, umiliti si ofensati. Tot ce e marunt, nebagat in seama, apasat, tot ce sufera (oameni, dobitoace, gaze, plante) se bucura din parte-i de o atentie tandra. Iata, de pilda, un cizmar sarac lucrand, intr o noapte de mai, cand toata lumea petrece. Revoltat, el se imagineaza rostind tirade incendiare, rasculand multimi, in timp ce, dandu-i tarcoale pe furis, un somn linistitor ii inchide ochii (Noapte de mai). Cateva din poeziile cele mai reprezentative transfigureaza zbuciumari ale universului fiintelor necuvantatoare. Un „greier mic“ isi destainuie panica provocata de venirea intempensiva a toamnei (Balada unui greier mic); gaze si ierburi de tot soiul se agita, asemenea unor oameni simpli de la tara sau de la periferia oraselor, tulburate de vestirea ca vine vant de iarna, „rascolind padurile“ (Rapsodie de toamna). In expresie directa, decantata, lirismul se realizeaza in poeme si privelisti de peisaje brumate sau ninse, ca Balada calatorului, Noapte de toamna si, mai ales, Balada mortii, un recviem sobru, de o simplitate maiestoasa, pentru „un drumet sarman“, mort la o margine de drum.
Dumitru MICU, Scurta istorie a literaturii romane, Editura Iriana,
Bucuresti, 1994, p. 342.