q6h20ht
Injustitia sociala a inceput pe lume — ne explica unul din clasicii marxismului — in momentul in care primul om a ingradit un lot de pamint si a exclamat : „acesta este al meu !” Prin aparent inofensiva formulare se sugera, cam rudimentar, e drept, ca proprietatea privata ar fi izvorul tuturor relelor de pe lume. Putini au observat insa paradoxul ca, desi comunismul s­a declarat cel mai mare dusman al proprietatii individuale, reprezentantii sai au luat in posesie tot ceea ce se putea acapara : fabricile, pamintul, casele, aurul si argintul. Sub cuvint ca ele devin, astfel, ale poporului. Cu acelasi zel nedezmintit au fost sechestrate nu numai valorile materiale, dar si cele spirituale. Am mai avut ocazia sa scriu, la aceasta rubrica, despre felul diabolic in care insesi cuvintelor limbii li s­a furat proprietatea. Lovite de jetul letal al ideologiei, vocabule ca fericire, bunastare, progres, democratie au ajuns sa insemne tocmai contra-riul lor : nenorocire, saracie, regres, dictatura, in timp ce alte cuvinte, nevinovate in absolut, precum : colectiv, multilateral, neabatut, tovaras au fost confiscate de propaganda si compromise de contextele in care apa-reau, incit azi lumea se fereste de ele ca de lucrul rau.
Nici personalitatile de prim rang ale culturii nationale n­au putut scapa de cumplitul instinct acaparator, care se manifesta, cu cinism, pretutindeni. Cei care nu au o memorie prea scurta — si, azi, prea multi nu sint acestia ! — isi amintesc cum Eminescu insusi a fost transformat in obiect de cult al propagandei dupa bunul plac si mai ales dupa meschinul interes al celor de la putere. In anii proletcultismului, poetul national deve-nise aproape un comunist avant la lettre. Ni se puneau sub ochi doar poeziile Imparat si proletar si postuma Viata. Manualele scolare ignorau pur si simplu celelalte poeme antume, proza literara si poemele folclorice, iar despre gazetarul Eminescu nici nu se amintea macar. Mai mult, aflati permanent sub teroarea propagandei, profesorii se prefaceau a nu observa faptul ca, desi poemul antum se cheama Imparat si proletar, bietilor scolari li se prezenta numai proletarul, adica numai vorbele sale. Despre discursul Cezarului nu se sufla un singur cuvint. Nu, pentru ca acesta, sfirsind prin concluzia sceptica si „demobilizatoare” : „Ca vis al mortii­eterne e viata lumii­ntregi”, punea sub semnul intrebarii chiar oportunitatea revolutiei proletare ! Nu, pentru ca retorica defetista a imparatului contrazicea tezele marxiste !

Mai tirziu, cind national­comunismul romanesc a inceput sa prinda cheag, s­au scos de la index poemele eminesciene care, in spirit romantic, glorificau istoria nationala. S­a inceput cu Scrisoarea III si s­a incheiat cu Doina. O data cu impingerea dincolo de granitele penibilului a cultului personalitatii celor de la putere, insusi numele eroului din Scrisoarea III nu mai era — in comentariile din manualele si din istoriile literare — Mircea cel Batrin, ci Mircea cel… Mare. Se sfida prin aceasta mutatie onomastica un adevar istoric si o rea-litate textuala ? Acest lucru nu avea nici o importanta pentru mintile ideologice, atita vreme cit, dispretuite sistematic, argumentele, bunul simt si logica erau, in conceptia partidului unic, mofturi burgheze. Important era ca nu cumva vreun invatacel, sensibil la „nobile descendente patriotice”, sa asocieze virsta biologica a secretarului general cu a lui Mircea cel… Batrin.
P.S. Ce sa mai zicem atunci de imaginea lui Crist intre doi tilhari, imagine devenita tragicomica pentru cititori, cita vreme era reactualizata, inconstient, de succesiunea iconografiilor exhibate propagandistic pe prima pagina a tuturor ziarelor romanesti din 7, 15 si 26 ianuarie ale fiecarui an ?