Nichita Stanescu e8x7xe
Din acela=i volum, O minune a sentimentelor, cel mai definitoriu pentru varsta cand poetul se impune, la de ani, face parte =i primul Cantec — un cantec de dragoste — al lui
Nichita Stanescu. Odata cu Adolescen\i pe mare, scrisa cam in acela=i timp (aparuta in volumul din anul urmator, ,
Dreptul la timp — caci, lucru incredibil astazi, lui Nichita
Stanescu ii vor aparea, de acum inainte, pana la moarte, survenita la decembrie , =i al\i doi ani dupa aceea, cel pu\in cate un volum in fiecare an, daca nu =i cate doua sau trei), ea ramane tipica pentru tinere\ea lui =i pentru tinere\ea multora din genera\ia sa:
E o intamplare a fiin\ei mele:
=i atunci, fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le scra=ne=ti intr-o imbra\i=are mereu dureroasa, minunata, mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca ni=te dal\i ce despart fluviul rece in delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, in sus, izbe=te-mi tampla de stele, pana cand lumea mea prelunga =i in nesfar=ire se face coloana sau altceva mult mai inalt, =i mult mai curand.
Ce bine ca e=ti, ce mirare ca sant!
Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se, doua culori, ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamant, una foarte de sus, aproape rupta
in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca e=ti, a-ntamplarii ca sant.
La varsta de dincoace de adolescen\a iubirea dintre sexele eterogene ne duce la o descoperire senza\ionala: „intamplarea“ de a exista este un miracol mai puternic decat orice, relevandu se mai intai in imbra\i=ari =i in dialogul dintre parteneri, in spunerea de cuvinte „lungi, sticloase“ care despica, precum ni=te dal\i, apele („fluviul rece in delta fierbinte“), timpul („ziua de noapte“) =i materia cea mai dura („bazaltul de bazalt“). Acesta ar fi elementul liric principal din primele doua strofe, indeajuns de reflexive, poate, pentru ca iubirea — aceea=i de cand lumea

— se manifesta totu=i in forme noi, pe masura veacului. Ele, aceste doua strofe dintai, nu ar avea nici o valoare fara \a=nirea ca o lava fierbinte a sentimentului in cea de a treia, prin hora\ianul vers: „Du-ma, fericire, in sus =i izbe=te-mi tampla de stele...“. Este aici energia, exultan\a nestavilita a sentimentului iubirii care ne face zei, stapani ai universului, „coloana“ lui sau poate ceva „mult mai inalt =i mult mai curand“. Debitul verbal capata o dinamica augusta, asemanatoare unei be\ii divine, punct culminant =i vertij al frumosului poem.
Ultima strofa structureaza pendulatoriu, in func\ie de primul
=i ultimul vers, a=ezate simetric, prin reluare in laitmotiv: „Ce bine ca e=ti, ce mirare ca s`nt! /.../ a minunii ca e=ti, a ntamplarii ca sant“, de unde perechile: „Doua cantece“ — „doua culori“, „una foarte de sus“, „una foarte de jos“; acum rimele
(deloc obligatorii, constrangatoare) putand aparea ca de la sine =i ca din intamplare: „sant“ — „pamant“; „rupta“ — „lupta“
— „sant“. Cantec, primul cantec al lui Nichita Stanescu (numai
in antologia pe care insu=i poetul a intocmit-o, in volumul Starea poeziei, aparut in colec\ia B.p.t. („Biblioteca pentru to\i“), in , la Editura Minerva, intalnim peste piese purtand acest titlu) arata limpede pe artistul cuvantului innascut =i inlan\uit definitiv in mrejele celui mai pur lirism. Ca nimeni altul dintre contemporanii sai, Nichita Stanescu era atat de incarcat de poezie, incat, cu toate ca a incercat, nu a mai izbutit sa scrie altceva (proza, eseu etc.), cum se intampla cu majoritatea zdrobitoare a poe\ilor zilelor noastre, care trec cu u=urin\a de la versuri la publicistica, la proza, la teatru, chiar la critica.
Nichita Stanescu nu se putea exprima decat in poezie, fie =i
(pentru cine l-a cunoscut manifestandu-se ca om) in via\a de toate zilele. Este un caz unic, de predestinare.