V. Alecsandri (1821 1890) era moldovean prin tata si mai curand muntean prin mama; dar prin amandoi parintii avea mult sange grecesc, din al grecilor de aici, bineinteles. Nuanta sa temperamentala se lamureste deplin prin aceasta imprejurare. El are aristocratismul elinic, infatuarea aceea stapanita cu amabilitate (era de un orgoliu imens), oroarea de mediul insalubru si vulgar, aptitudinea innascuta pentru viata in cercurile fine si la curte, darul convorbirii. Junimistii si-l aminteau venind la sedintele lor. Poetul obsecvios si rece strangea mana lui Maiorescu si a lui Jacques Negruzzi, care se grabeau sa-i impinga fotoliul, si saluta global si cu dignitate restul asistentei ridicate respectuos in picioare. Elinitatea, in sens romanesc, a lui Alecsandri se verifica in nostalgia statornica de mare si de spatiul exotic, in calatoriile lui neintrerupte, in oroarea de frig, de zapada. Iarna poetul hiberneaza la Mircesti, primavara iese a la recherche du soleil . Muntii inalbiti de nea, brazii incarcati cu turturi prefera sa-i vada de pe ferestrele castelului Peles, cu picioarele pe covoare groase unde nu patrunde frigul . Ceata Parisului i se pare infernala, cimeriana, si lumea aceasta bantuita de stihii, vant, umezeli, ger, neguri o socoteste gresit conceputa, pricina de fiori si triste cugetari. z9x6xc
Si in afara de asta Alecsandri e indolent, cautator de inertie, de kief. El e un culbec inchis in casa lui, un pestisor incalzindu se la soare, la superficia apei, incercand un sentiment penibil la ideea deplasarii. Avea impresia ca daca si-ar fi constrans gandul vagabond spre un scop precis, ar fi faptuit o actiune rea, ca si cand ar fi impuscat o randunica. Destul de bogat,
Alecsandri a calatorit cu voluptate toata viata, cercetand indeosebi marile calde, scaldandu-se pe tarmurile lor, cautand vehiculele leganate, trasurile de posta, corabiile, gondolele, mereu cu nostalgia imbarcarii, pana intr-atat ca la Marsilia, vazand doua vapoare, unul pentru China, altul pentru America, e de turburare. O astfel de pasiune pentru elementul acvatic nu e proprie romanului carpatin. Alecsandri are in preajma Mircestilor o copie redusa a apelor exotice, lunca
Siretului, regiune baltoasa printre mari salcii, sugerand miniatural misterioasele lacuri meridionale, si pe marginea carora cade in extatica lui solara. In poezia populara poetul a gasit un corespondent al firii sale amabile. Poezia folclorica, in latura erotica in care a folosit-o, e fara tragism, usor oftatoare, elementar sensuala, diminutivala si in fond glumeata. Alecsandri, care s-a casatorit foarte tarziu din ratiuni de pur confort casnic, a avut multe iubiri ce n-au zdruncinat firea lui calma. Vestita
Ninita (Elena Negri, sora lui C. Negri), obiect al sentimentalei
Stelute, a scos poetului cateva accente duioase, pe care biografia le dovedeste fara profunditate. Elena Negri fusese casatorita, nu era deci Virgina imaculata asemeni divinei Beatrice, greu de atins, dureros de pierdut.
Foarte mult din opera poetica a lui V. Alecsandri s-a perimat.
Insa meritul istoric al poetului, chiar pentru aceasta parte, ramane inatacabil. Alecsandri a luat poezia populara (din care a facut o culegere), mai potrivita sensibilitatii contimporanilor, si i-a dat mici retusari coloristice in stil romantic. Suntem in epoca lui Prosper Merimée, a interesului pentru romantele spaniole si baladele sarbesti. Gasesti in Doine sugestii de mari tablouri, litografii fantastice in care o Baba Cloanta savarseste nocturnele calariri satanice, ori sapte frati incalecati pe zmei alearga pentru o fata cu flori galbene in par. Mai ales caracteristica este jalea intr-o geografie fabuloasa, facuta din pustiuri, din prapastii, in care calugarita lunateca se infunda in mari paduri la chemarea iubitului anonim:
Hai cu mine-n codrul verde
S-auzi doina cea de jale
Cand plaiesii trec la vale
Pe cararea ce se pierde.
Sa vezi soimul de pe stanca
Cum se-nalta, se izbeste
Peste corbul ce zareste
In prapastia adanca.
Hotul lui Alecsandri e cam in stilul piratilor romantici, grandilocvent, teatral, omorator de ciocoi (genul lui Ed. About pare evident):
Iar ciocoiul cum se pleaca,
De ma vede la potica!
Cum, smerit, in genunchi pica
Si de fala se dezbraca!
Am doi zmei de buna cale,
Doi!... nici vantul nu-i intrece!
Am tovarasi doisprezece
Si la brau patru pistoale.
Ceea ce supara indeosebi pe cititorul de azi este erotica lui
Alecsandri cu dulcegaria ei prea cunoscuta. Zamfira cu umeda gurita , cu flori pe sanisor consulta luna asupra simtirii din inimioara , cand pasarea doarme cu capul sub aripioara .
Elena fusese o frumoasa ingerela cu albe aripioare , datatoare de placeri incantatoare si dulci sarutari . Doi flacai musca sanul a doua fete si le saruta dupa numarul margelelor din salba, apoi pleaca cantand in poienita , cu salba-n chingulita .
Originalitatea lui Alecsandri nu s-a aratat in toata puterea decat tarziu prin pe drept pretuitele Pasteluri. De obicei se observa aici perceptia naturii, totusi nu aceasta e formula critica de intelegere cea mai adecvata. Alecsandri, om indolent si terorizat de intemperii, ascuns iarna in casa lui de la Mircesti pe care zapezile o apasa cu albele lor blanuri, se deda kiefului sau hibernal la gura sobei (succedaneu de soare) si creeaza astfel la noi poezia intimitatii:
Perdelele-s lasate si lampele aprinse;
In soba arde focul, tovaras mangaios,
Si cadrele aurite ce de pareti sunt prinse
Sub palida lumina apar misterios.
Afara ploua, ninge; afara-i vijelie,
Si crivatul alearga pe campul innegrit...
Asa-n singuratate, pe cand afara ninge,
Gandirea mea se primbla pe mandri curcubei
Pan ce se stinge focul si lampa-n glob se stinge,
Si salta catelusu-mi de pe genunchii mei.
Groaza de fenomenul boreal i-a prilejuit lui Alecsandri cateva strofe ce sunt mici capodopere. In Miezul iernii, joasa temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului, prefacand totul in diamante:
In paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par inghetate, cerul pare otelit,
Iar zapada cristalina pe campii stralucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scartie sub picioare.
Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios
Ca inaltele coloane unui templu maiestos,
Si pe ele se aseaza bolta cerului senina
Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina.
O! tablou maret, fantastic!... Mii de stele argintii
In nemarginitul templu ard ca vesnice faclii.
Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare
Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare.
Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;
Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas;
Dar ce vad?... in raza lunii o fantasma se arata...
E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata!
In Iarna, inchipuirea e o vreme ingrozita de putinta unei ninsori totale, de sfarsit de lume, pana ce zurgalaul spulbera sinistrul vis:
Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada,
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind fiori de gheata pe ai terii umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.
Tot e alb pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare;
Ca fantasme albe plopii insirati se pierd in zare;
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele pierdute sub clabucii albi de fum.
Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si dismiarda oceanul de ninsoare,
Iat-o sanie usoara care trece peste vai...
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai.
Romanticii cadeau in melancolii in fata lacurilor. Pe
Alecsandri il umple de o surda spaima suierul vantului:
Ziua scade: iarna vine, vine pe crivat calare,
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii rancheaza, canii latra launloc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.
Prin temperamentul sau de soparla, Alecsandri noteaza in chip fericit placerea nemiscarii la soare, pirotirea euforica:
Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica
Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica.
Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur.
Eu ma duc in faptul zilei, ma asez pe malu-i verde
Si privesc cum apa curge si la cotituri se pierde,
Cum se schimba-n valurele pe prundisul lunecos,
Cum adoarme la bulboane, sapand malul nasipos.
Cand o salcie pletoasa lin pe balta se coboara,
Cand o mreana salta-n aer dup-o viespe sprinteioara,
Cand salbaticele rate se abat din zborul lor,
Batand apa-ntunecata de un nour trecator.
Si gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale
Cu cel rau care-n veci curge, far-a se opri din cale.
Lunca-n juru-mi clocoteste! o soparla de smarald
Cata tinta, lung la mine, parasind nasipul cald.
Calatorul pasionat din el evoca nostalgic si cu destula policromie, la vederea cocorilor, marile regiuni toride:
Ele vin din fundul lumii, de prin clime infocate,
De la India brahmina, unde fiarele-ncruntate,
Pardosi, tigri, serpi gigantici stau in jungla tupilati,
Pandind noaptea elefantii cu lungi trompe inarmati.
Fericite calatoare! zburand iute pe sub ceruri,
Au vazut in rapegiune ale Africei misteruri:
Lacul Ciad si muntii Lunii cu Pustiu-ngrozitor,
Nilul alb carui se-nchina un cumplit negru popor.
Calatoare scumpe mie!... Au lasat in a lor cale
Asia cu-a sale rauri, Casemirul cu-a sa vale,
Au lasat chiar Ceylanul, mandra insula din rai,
Si revin cu fericire pe al tarii dulce plai!
Alecsandri a presimtit parnasianismul (si nu s-ar putea sti in ce masura l-a cunoscut), mergand instinctiv in sensul contemporanilor lui Gautier si Ménard. Impasibilitatea asiata a mandarinilor printre lacuri placide si plante exotice l-a incantat (recunostea si acolo euforia indolentei), si pastelele sale chineze, delicate ca niste desene pe porcelana, sunt surprinzatoare:
Mandarinu-n haine scumpe de matasa visinie,
Cu frumoase flori de aur si cu nasturi de opal,
Peste coada-i de par negru poarta-o vanata chitie
Care-n varf e-mpodobita c-un bumb galbin de cristal.
Fericit, el locuieste un maret palat de vara
Plin de monstri albi de fildes si de jaduri pretiosi.
Mari lanterne transparente de o forma mult bizara
Respand noaptea raze blande pe balauri fiorosi.
O deschisa galerie, unde-a soarelui lumina
Se strecoara-n arabescuri prin paretii fini de lac,
Prelungeste colonada-i pe-o fantastica gradina
Ce mireaza flori de lotus in oglinda unui lac.
Ochiul vesel intalneste, pe colnice-nverzitoare,
Turnuri nalte si pagode unde canta vechiul bonz,
Si auzul se resimte de vibrari asurzitoare,
De rasunetul metalic al tam-tamului de bronz.
Desi poetul nu se poate abtine de a nu lega o mica intriga amoroasa, absolut puerila, intre un mandarin si o mandarina, incheierea e de o fineta caligrafica neintrecuta:
Dar el sta in trandavie pe-un dragon de porcelana,
La minunile frumoase ce-i zambesc, nesimtitor,
Soarbe ceaiul aromatic din o tasa diafana
Si cu drag se uita-n aer la un zmeu zbarnaitor.
Un alt pastel chinez are un aer factice de paravan falsificat.
Oricum, taind plictisitoarele dulcegarii, desenul ramane interesant:
Pe-un canal ingust ce curge ca un serpe cristalin
Se insira chioscuri albe cu lac luciu smaltuite...
Pe sub nalte coperisuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne si cu sprintene coloane
Au comori de plante rare ce la umbra infloresc
Si-n ghirlande parfumate se revarsa pe balcoane...
Iar in fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelana, falnic, sprinten se ridica
Un turn nalt cu sapte randuri si cu sapte galerii,
Unde ard in casolete flori de planta-aromatica.
Mai departe, in Legende, prinzand cu usurinta maniera lui V. Hugo, fara a patrunde in subtilitatile ei, Alecsandri trece de la porcelana fina la fantasticul monstruos si colosal.
Eroicul acestor lungi naratiuni puternic oratorice, presarate cu liste lungi de nume proprii carora le lipseste rezonanta orchestrala, este cam fanfaron si sadic. Dar se intalnesc fragmente remarcabile. Iata o padure crispata, dementa:
In cea padure veche, grozava, infernala,
Cararea-i incalcita si umbra e mortala,
Si arbori, stanci, prapastii si oricare faptura
Iau forme uriase prin negura cea sura,
Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri,
De zmei culcati pe damburi, de serpi ascunsi in gauri,
De toate-acele fiare povestice, de prada,
Ce luna giulgiuieste cu alba ei zapada.
Copacii intind brate lungi, amenintatoare,
Naltand pe toata culmea cate-o spanzuratoare;
Si stancile, fantasme plesuve, mute, oarbe,
Deschid largi negre pesteri menite de a soarbe
In umbra lor adanca si de misteruri plina
Pe omu-mpins de soarta a piere de lumina... sau o miniatura persana:
Se duce calul Graur spre codrii de stejari,
In care greu se lupta balaurii cei mari
Cu pajuri nazdravane nascute-n ceea lume;
Prin locuri unde serpii brilianturi fac din spume,
Si zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese
Ca-n ele sa ascunda frumoase-mparatese.
El trece prin poiene cu tufe aurite,
In care se alunga soparle smaltuite
Si blande pasarele ce canta-n cuibul cald,
Avand rubine pliscuri si ochii de smarald.
Piesa de rezistenta a culegerii este Pohod na Sybir, ro manta intentionat monotona si declamatorie in felul
Grenadirilor lui Heine, de o compozitie savanta, in care fiece repetitie cade ca un ropot de tobe sinistre. Tema este vesnica groaza a lui Alecsandri de geruri, reprezentata prin viziunea unei deportari in Siberia:
Sub cer de plumb intunecos,
Pe camp plin de zapada
Se traganeaza-ncet pe jos
O jalnica gramada
De oameni tristi si inghetati
Cu lanturi ferecati.
E lung cel sir de osanditi!
Pe vanata lor fata
Necontenit sunt palmuiti
De-un crivat plin de gheata,
Si pe-al lor trup de sange ud
Des cade biciul crud.
Sarmani!... de sase luni acum,
Ei merg fara-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adapost, nici zare.
Din cand in cand un ostenit
Mort cade, parasit!
In urma lor si pe-mprejur,
Cazaci, baskiri salbatici
Cu suliti lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai sburdatici,
Si-n zarea sura sta urland,
Urland lupul flamand.
O mare parte din activitatea sa Alecsandri o consacra teatrului, care convenea spiritului sau critic, bonom, si aspiratiei lui la succesul imediat. In buna masura a localizat. Ginerele lui Hagi Petcu este Le gendre de Mr. Poirier a lui Augier in dia lect moale moldovenesc si in decor oriental. Politeta franceza e inlocuita cu ceremonia fanariota: Plecaciune, beizade... Ma simt foarte cinstit, bei-mu... de vreme ce varul evgheniei-voastre v-au proskalisit, nu incape nici o aporie... Farmazonul din
Harlau, Modista si cinovnicul, Creditorii, Doi morti vii, Agachi
Flutur, Chir Zuliaridis, Sgarcitul risipitor, Sfredelul dracului si altele sunt prelucrari de piese franceze, marturisite ori presupuse, in stil vodevilesc, cu obisnuita tipologie a comediei franceze in care zgarcenia primeaza. Alecsandri contribuie cu o veselie nesilita si cu geniul numelor proprii burlesti: Jignicerul Vadra ot Nicoresti, Satrarul Sabiuta, Postelnicul Taki Lunatescu, Nastasi
Carcei, Nae Naucescu, Lica Panglica, Tingerica-Rumenica,
Curculets Istets, Farocoasta, Balamucea-Parcea, Toader
Buimacila, Ghita Coscodan, Chir Chirila, Satrarul Narila etc.
Dintre toate aceste piese, reprezentabile sunt inca Iorgu de la
Sadagura si seria peripetiilor cucoanei Chirita (Chirita in Iasi sau doua fete s-o neneaca, Chirita in provincie, Cucoana Chirita in balon). Cea dintai insceneaza conflictul intre tombatere si bonjuristi. Pitarul Enachi Damiean, om de moda veche, cu antereu, blana si caciula brumarie, isi asteapta cu masa intinsa pe nepotul Iorgu de la afcademiile din Sadagura . Pentru a scoate in evidenta inapoierea pitarului, prin care se apara caricat o teza, autorul scoate pe scena pe Gahita Rosmarinovici, femeie cu idei inaintate, tot atat de legitime in fond, umflate si ele.
Gahita poarta bereta cu pene, rochie bufanta de coloare vie si evantai. Umerii si bratele ii sunt goale, obrazul foarte dres e impestritat cu benghiuri. Tanarul Iorgu, sosind in costum bonjurist si cu lornion in mana, e placut surprins de occidentalismul Gahitei. El cere numaidecat Madamei felicitatea declinatiei numelui ei, iar Gahita nu poate refuza desirul unui Monsiu asa de distins, care o contempla prin lornion, fiindca cetirea necontenita a uvrajelor i-au cam slabit puterea razelor vizuale , altfel zis ochelnica . Chirita este o contesa d Escarbagnas si dupa cum s-a dovedit o Madame Angot, personagiu popular in teatrul bulevardier de la inceputul veacului XIX. Ea e o cocheta batrana si totdeodata o buna mama, o burgheza cu dor de parvenire, dar si o inteligenta deschisa pentru ideea de progres, o bonjurista in fine. Amestecul de anteree si fracuri din aceste vodeviluri, de moldoveneasca grecizanta si jargon francoroman, de tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental, da un tablou inedit, incantator pentru ochiul de azi. Veselia nebuna a cupletelor, invartirea in dant a personagiilor, bufoneria enorma, dar nu triviala, dau nastere unei placute emotii arheologice. Leonas cere, de pilda, sub amenintare de sinucidere, portretul Chiritoaei, iar aceasta cu multe mofturi de ingenua scoate din san o adevarata cadra de perete. Surugiul dezvolta pe scena un repertoriu intreg de ocari:
Hi, hi, hi, hi, copii... nu ma lasati... Hi, hi, tatuca... Hi, hi, manca-v-ar lupii... Hi, Iuda... Hi, jupitule. Iaca ma!... c-or sa ma lase in troian... Hi, hi, da, hi... lua-v-ar dalacu... prohodi v-ar cioarele!...
Se mai pot nota micile operete nationale (Nunta taraneasca,
Paracliserul etc.), din care cea mai interesanta este Sinziana si
Pepe le a, obarsie a viitoarelor basme dramatizate din literatura romana. Avem de a face cu un Papura-Imparat, dupa a caruia fata, Sinziana, alearga Pepelea, Parlea-voda (simbol al secetei),
Lacusta-voda si altii. Fata e furata de un zmeu. Fabulosul e umplut cu bufonerii, nu totdeauna de bun gust, cu aluzii la stari prezente, de altfel ca si in basmele dramatizate ale lui
Carlo Gozzi. Tandala si Pacala, sfetnici fricosi si fara onestitate, sunt din tagma lui Pantalone si a lui Tartaglia.
Dintre piesele masive apare mai bine construita comedia severa Boieri si ciocoi, care osandeste generatia venala a vechii protipendade de la 1840 1846, aceea care s-a lasat cumparata de evreii imigrati, spre a fi sapata la randu-i de parveniti ca
Lipicescu si pitarul Slugarica. Interesul piesei rezida mai ales in desfasurarea inceata si amanuntita, in lipsa unei expozitii morale bogate si in coloratura epocala a scenelor.
Adevarata maturitate dramatica a lui Alecsandri incepe cu De spot-voda, piesa cu mult din maniera lui V. Hugo, fara betia lirica si retorica aceluia, cu o viziune a lumii in schimb mai pozitiva.
Conflictul fundamental, consacrat in teatrul istoric romanesc, este nu intre indivizi, ci intre ambitia voievodului pe de o parte si rezistenta traditiei si a corpurilor constituite pe de alta. Vechiului cor din traditia elina ii ia locul taranimea, factor ostil si totdeauna spectator impasibil al agitatiei eroului, in spiritul unei religii a desertaciunii. Criteriul faptelor fiind pe acest pamant bunul-simt, obiceiul pamantului, eroii inteligentei si ai initiativei fac in acest teatru o figura mizerabila si antipatica. Despot e un aventurier ambitios, inteligent, cult, mare seducator de oameni, usor pompos si fantaron, cum se si cuvine unui conducator. El castiga numaidecat pe toti. Prabusirea lui nu se poate explica prin tradarea unei femei ori a unor unelte de inaltare, stiut fiind ca un principe gaseste oricand alte femei si alti acoliti care sa-l inconjure. Despot cade prin chiar insusirile lui, incompatibile cu starea tarii, prin idealurile lui utopice. Universitate la Cotnar, cruciada impotriva
Semilunei, astea nu incalzesc pe boierii constienti de imposibilitatea lucrurilor. Scena finala, cu discursul emfatic, foarte academic ( Mi arunc din cap coroana!... din mana sceptru-mi scot... Nu mai sunt domn!... acuma ucideti pe Despot! ) e plina de adevar local.
Boierimea sovaie o clipa, uluita de oratorie, totusi Despot cade injunghiat, fiindca istoria Moldovei arata cum ca mijlocul traditional si sanatos de a scapa de un pretendent extern este uciderea.
Prin Fantana Blanduziei, Ovidiu si o alta drama, Virgiliu, anuntata, dar neefectuata, V. Alecsandri intelegea sa defineasca drepturile geniului in genere si ale sale in particular. Campania de denigrare pornita impotriva-i indeosebi de Al. Macedonski
(devenit in prima piesa Zoil) il atinsese. Horatiu, socotindu-se geniu, mai presus de ultragiile varstei, spera sa obtina dragostea sclavei Getta, pe care o iarta de necorespundere numai gratie imprejurarii ca aceasta ii regaseste manuscrisul pierdut al Artei poetice. Ovidiu se crede autorizat sa iubeasca orice femeie, fara a fi urmarit de gelozie, si sa-si ridice ochii chiar asupra nepoatei imparatului:
Cezar, ma mir de-al tau sarcasm,
Tu care cu poetii traiesti in confratie...
Horatiu si Virgiliu posed-o-mparatie
Ca tine, al lor geniu cu-al tau in zbor unit
Cladesc din timpul nostru un secol stralucit.
Intaia drama e amabila, spectaculoasa, poetica nu in poezia exterioara, foarte superficiala, cat in problema de baza. Horatiu sufera criza lui Goethe, o vitalitate sufleteasca exceptionala in lupta cu fireasca ruina a omului. Ovidiu insa e o piesa falsa, in care timp de patru acte se pregateste indignarea lui August, pentru ca in al cincilea toate personagiile principale sa se adune in chip artificial la capataiul poetului muribund, la Tomis.
Ovidiu are viziunea Romaniei viitoare:
Si Istrul mosteneste al Tibrului renume...
Se nalta-o noua Roma, renaste-o noua lume.
Proza este partea cea mai trainica a operei lui Alecsandri.
Exonerat de obligatia metrica si de gravitatea lirica, scriitorul isi revarsa in pura divagatie toate darurile sale amabile: umor, pictura, inlesnire orientala de narator. Neavand inventie, el inclina spre jurnalul de calatorie, gen atunci la moda, ilustrat de Chateaubriand si de Lamartine, pe care, in lipsa marelui sentiment geografic, il interpreteaza in sensul lui Al. Dumas si
Ed. About. Cu ochiul unui desenator pasionat de detalii inedite, surprinzand exoticul fara a-l transfigura, Alecsandri are predispozitia statornica, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul si pestritul, pretentia de humour britanic. Buchetiera din Florenta e o nuvela romantica de tipul tenebros, in care tot ce poate interesa este o ingrosare cu pensula a misteriosului italic in cateva gratioase gravuri de epoca, din care se poate retine interiorul Domului Santa Maria del Fiore cu ecourile lui de orga. Istoria unui galban si a unei parale e condusa intr-un spirit cu totul francez. Galbenul, trecut din mana in mana, povesteste paralei vicisitudinile sale, desfasurand o galerie de tineri, de la bonjuristul cu frac pana la despuiatul laiet. Un salon din Iasi reprezinta o colectie de instantanee umoristice de epoca, confruntari intre bonjuristii cu frace si legaturi albe la gat, semanand a ciocli din Paris si a ahtori nemti , starnind ilaritatea batranilor, care la randu-le, impiedicati in anterie, rascopti in giubele, suporta ironia tinerilor:
Boieriul: Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasa? Ce radeti, ma rog, ce radeti?
Domnul P.: Radem, pentru ca ti-e blana de ras.
Dridri, roman abia inceput, e notabil doar prin stilul de epoca, prin cateva gravuri de interior modern luxos, prin cutare scena pitoresc fioroasa de viata hoteasca la 1848. Spiritual este de asemeni jurnalul calatorului francez la Balta-Alba, cu tot acel amestec bizar de evropenism maxim si primitivitate.
Calatoria in Africa nu-i un simplu jurnal, ci un sistem narativ pe principiul Decameronului, in care planul exterior e mereu strapuns de planuri launtrice. Astfel intalnim acolo o istorie cu banditi italieni, pe tema monstrului sensibil, de tipul
Quasimodo, detestat de lume. Veselia e agreabila si factice, tinuta generala usuratica si persiflanta, rezultatul artistic o colectie de planse impresioniste de un exotism cald, in mijlocul carora atrage atentia in mod deosebit piata africana cu amestecul de arabi, berberi, negri si evrei, cu gramezile de curmale putrede, harbuji necopti, smochine de India, alune negre intinse pe rogojini sub un soare varsand torente de foc.
Critica lui Alecsandri, intemeiata pe ideile de progres si conservatie cu masura, care sunt ale lui C. Negruzzi si
Kogalniceanu si vor fi ale lui Maiorescu, e numai o varietate, literar vorbind, a operei umoristice. O veselie nestinsa o alimenteaza, fie ca u scurt e pus sa se jeluiasca redactiei, fie ca se parodiaza pumnuleanul-ciune:
Plecaciune, plecaciune,
Ciune, ciune, ciune, ciune!
Arde-mi-te-ai pe-un taciune,
Ciune, ciune, ciune, ciune!