q5b1bb
De demult se glorifica literatura franceza cu descrierea si explicarea vietii sufletesti. In teatru, in povestiri sau, mai de-a dreptul, in aforisme si portrete, asa-numita analiza psihologica s-a cultivat ca unul din cele mai firesti roduri ale

spiritului frantuzesc. O adevarata virtuozitate nationala; aproape un monopol.
Inca din veacul XII, cel mai ilustru autor de romane bretoane,
Chrétien de Troyes, e psiholog . Invatatii nemti, din ambitie nationalista, au vrut sa infirme aceasta glorie medievala a dusmanului ereditar. Cand un Wolfram von Eschenbach, un
Gotfried von Strassburg sau si altii, mai obscuri, traduc si prefac romane franceze, critica nemteasca revendica pentru dansii, in special, adancirea psihologica a textului strain. Die psychologische
Vertiefung 4 ajunsese, in istoriografia literara germana, o formula stereotipa, care se intrebuinteaza poate si astazi inca. Dar obiectiile filologilor nu se iau in seama. Astfel, dogma franceza ramanea nesuparata; si asa de perfect era ea incheiata, incat
Shakespeare, de pilda, este usor si simplu trecut cu vederea de opinia frantuzeasca cand e vorba de psihologie literara. La connaissance du coeur humain5 , cum zice formula scolara, a ramas consacrata ca vocatie franceza definitiva.
Rusii insa au pus capat monopolului francez. Vreau sa zic: rusii s-au impus si atentiei francezilor. Cu toata mizeria tradu cerilor; cu toate ca limba si cultura intreaga a francezilor sunt foarte neprimitoare, iar limba si viata ruseasca, mai ales, trebuiau sa le para lor lucruri de pe alta lume. E drept ca, pe atunci, situatia literara in Franta, tocmai in punctul in care ne intereseaza, era asa, incat Paul Bourget trecea drept marele maestru pour la connaissance du coeur humain6. Cel putin pentru oficialitatea literara si publicul ei. Cred ca aceasta maiestrie a lui Bourget, pe atunci nediscutata si nediscutabila, arunca astazi intr-o supa ratoare perplexitate pe toti acei al caror simt literar nu-i paralizat prin anume sicuri politice sau religioase care se poarta acum, ca ultima eleganta, a Bucarest tout comme a Paris7. Un om curat de asemenea sicuri, daca reuseste sa citeasca rabdator André
Cornelis, Le Disciple, sau oricare din romanele psihologului absolut admirat la anii 80 si cativa, se intreaba de ce critica de

pe vremuri a dat acestor grosolane foiletoane rang mare tocmai pentru analiza psihologica , si nu pentru pitorescul mobilierului ori pentru cine stie ce alt agrement din acele pe care cititorul comme il faut le cere de la orice carte serioasa si instructiva.
De la un capat la altul, romanele lui Bourget sunt acelasi magazin de galanterie pentru trebuinte si ambitii suburbane.
Pe multimea cititorilor europeni o interesau rusii exclusiv ca material exotic si sensational. Capacitatea lor pentru studiul vietii interioare si tehnica lor in acest studiu nu le-au luat in seama decat literatii de meserie. Este interesant ca Mérimée, primul introductor celebru al rusilor in Franta, mustra pe Turgheniev, adica pe cel mai putin adevarat dintre rusi, pentru minu tiozitatea lui excesiva. Obiectia era caracteristic franceza: toti amatorii profani, de educatie clasicista, o au gata. Oroarea pentru detalii curioaze si cultul generalitatilor de bun-simt alcatuiesc doar gustul pur clasic. Si Melchior de Vogüé, patruns de aceeasi estetica a temperantei elegante, este, dintru-ntai, nemultumit de confuzia micrologica a artei rusesti. Dar, fiindca avea inainte pe Dostoievski si pe Tolstoi, numaidecat marturiseste: nous sommes séduits par la subtilité de l analyse psychologique; nous sommes émerveillés par une compréhension totale de l homme intérieur que nous n avions jamais rencontrée. 8 Astfel, vorba hotaratoare era spusa: valoarea noua, chiar pentru un francez, statea in tratarea vietii sufletesti.
Zola a judecat pe Stendhal ca isi face personajele prin constructie logica, si nu din observatie. Judecata imi pare dreapta. Si daca e dreapta despre acel care e socotit ca modern si inovator in psihologia literara, ea se aplica si mai deplin celor vechi, in parte chiar celor mai interesanti si mai moderni dintre ei: lui Marivaux romancierul, nu dramaturgul care a ramas om vechi, si lui Laclos.
In materie de analiza morala, literatura franceza greu avea sa se elibereze de tehnica maximei si a portretului.

Evident, Proust e inovatorul; iar inovatia este de asa putere, incat opera lui devine cel mai considerabil fenomen literar al vremii actuale.
In 1910, prin urmare in plina maturitate si in momentul productivitatii celei mai intense, Proust scrie unui prieten: E ciudat ca, in toate genurile cele mai felurite, de la George Eliot la Hardy, si de la Stevenson la Emerson, nu este literatura care sa aiba asupra mea o putere asemenea celei englezesti si ame ricane. Germania, Italia, adeseori Franta ma lasa indiferent. Insa doua pagini din Moara de pe Floss ma fac sa plang. Alaturi cu aceasta influenta proclamata de dansul, ceilalti au numit pe
Bergson ca inspirator decisiv al artei lui Proust. Iar Thibaudet, cautandu-i loc in traditia frantuzeasca, propune sa se deschida o categorie deosebita numai pentru Saint-Simon si Proust; dar il apropie si de Montaigne, pentru mobilitatea imaginilor. Apoi recurge la ingredientul atat de inevitabil astazi al filozofiei raselor, si creeaza un doublet franco-sèmitique , reprezentat de Montaig ne, Bergson si Proust. Fiindca toti trei sunt pe jumatate evrei, si mobilismul asa hotaraste, nu stiu de ce, dar cu desavarsita siguranta, Thibaudet este caracterul distinctiv al dubletului evreo-francez.
E greu de crezut ca un literat din generatia lui Proust ar fi putut sa nu cunoasca pe rusi. Minutiozitatea psihologica a lui
Dostoievski, din Crima si pedeapsa, mai ales, ori din Krotkaia, nu anunta metoda din A la recherche du temps perdu9 ? Trebuie luat seama ca voluminoasa istorie a lui Raskolnikov expune doar o criza foarte scurta, si aceasta restrangere a dramei in timp face posibila coborarea in amanuntimile vietii interioare cu o inten sitate aproape necunoscuta literaturii anterioare. Rusii au aratat viata sufleteasca in miscarea ei imediata, si devenirea reala a acestei vieti au adus-o ei in locul caracterizarii prin definitii si scheme generale, in locul rezumatelor si surogatelor logice uzate in psihologia literara veche, cu deosebire in cea frantuzeasca.

Dar se gaseste intre Proust si un rus celebru o coincidenta precisa vrednica de luat in seama.

Tolstoi a tratat de multe ori, ca maestru, problema mortii.
Nicaieri cu atata virtuozitate ca in Moartea lui Ivan Ilici. Psihologia bolnavului fara scapare, pe urma a omului care trage de moarte face din povestirea aceasta un unicum literar. In La fin de la jalousie10 , ultima nuvela din Les Plaisirs et les jours11 , Proust ia si el ca tema gandurile unui muribund. Si omul lui, intocmai ca al lui Tolstoi, se chinuieste cu intrebarea: cum se poate ca moartea, pe care de atatea ori, pe care acum cateva zile o vazuse, linistit, avand a face cu altii, sa aiba acum a face cu dansul? Exista o copilarie primitiva pe care toti, probabil, o purtam in noi: ca moartea, pe care o inregistrez cu asa sange rece in raport cu altii, nu ma priveste pe mine. Este un refuz stupid si vital al mintii de a lega, cu totala si adevarata convingere, moartea de propria persoana. Tolstoi a fost poate cei dintai om, desigur cel dintai artist, care, cu o claritate spaimantatoare, a patruns si a dat pe fata aceasta bizarerie normala a sufletului. La Proust, delaliul este pus in valoare exact ca la Tolstoi, cu mai slab relief numai; expunerea lui ramane in general mai schematica decat a rusului. Si apoi, in amandoua povestirile, oamenii, care au trait pamanteste, mor crestineste. Volta brusca catre invatatura crestina poate ca e un fenomen destul de comun in ceasul din urma.
Adevarat, aceasta invatatura este o doctorie inteleapta pentru situatia finala; un subterfugiu folositor fata cu radicalismul absolut al mortii. Cu ajutorul caritatii crestine, oamenii se ametesc, poate, intr-atat, ca sa subtilizeze ideea groaznica a deposedarii totale si irevocabile. Normal, omul traiste cu tranzactii si asteptari de mai bine, iar ideea crestina este un leac de casa, naiv, dar eficace, cum se pare, contra intransigentei sfarsitului absolut. Et Honoré s aperçut que l amour, pur de tout égoisme, de toute sensualité, qu il voulait si doux, si vaste et si divin en lui, chérissait les vieux parents, les domestiques, le médecin lui-meme, autant que

Françoise, et qu ayant déja pour elle l amour de toutes les créatures a qui son ame semblable a la leur l unissait maintenant, il n avait plus d autre amour pour elle. 12 Intocmai asa li se dezveleste, in extremis, lui Ivan Ilici si lui Vasile Andreici din
Stapan si sluga, rostul adevarat al vietii. Numai ca Proust, credincios inca simplificarii tipic frantuzesti, a redus si concentrat totul in erotica si gelozie; cu dansele numai are de luptat caritatea crestineasca. Iar Tolstoi a cladit contrastul pe bilantul unei vieti intregi, si tabloul lui e de o bogatie uriasa. Dar, in tema astfel restransa, Proust si-a dat prima lui opera de maestru. Honoré, baiat tanar, e asa de fericit in dragoste, ca si in toate, incat incepe sa-si doreasca rele care sa-l trezeasca din binele perfect in care aromeste. Si soarta il slujeste fara intarziere. Cu obisnuita ingamfare si lipsa de scrupule a barbatilor, niste prieteni comen teaza femeia care-l iubeste, asa incat tanarul se imbolnaveste de cea mai inveninata gelozie. Din dragostea lor de copii rasfatati, voioasa si sigura, Honoré si Françoise sunt aruncati in chinurile rusinoase ale geloziei erotice. Iar in mijlocul acestei crize urate, ii loveste o catastrofa stupida: pe tanar il calca in picioare un cal speriat si-i raneste de moarte. Si, in friguri, el aiureaza asa: Je veux que tes yeux brillent aussi, je veux te faire plaisir comme je ne t ai jamais fait... je veux te faire... je t en ferai mal... Je vois bien pourquoi tu ne veux pas, je sais bien ce que tu t es fait faire ce matin, et où et par qui, et je sais qu il voulait me faire chercher, me mettre derrière la porte pour que je vous voie, sans pouvoir me jeter sur vous puisque je n ai plus mes jambes, sans pouvoir vous empêcher, parce que vous auriez eu encore plus de plaisir en me voyant la, pendant. 13

Cu o rara grija artistica trece povestirea de la mangaieri naive si copilaresc dragalase ale celor doi tineri la uriciunea hapsana a scenelor de gelozie care se aduna, monstruoasa de adevar, in delirul agoniei. Solutia crestina insa, in amandoua povestirile pe care le compar, imi pare ca are ceva de consolatie artificiala. La

Tolstoi, poate, intentia propagandistului e mai indiscreta decat in nuvela francezului. Finalele aceste apar ca o piedica in calea minunatului naturalism psihologic pe care-l cerem noi, cei de astazi, pe care ni-l si dau, de altfel, cei doi autori in corpul povestirii. Numai ca reducerea dramei la dragoste si lovitura catastrofala in plina stralucire a unor vieti tinere da nuvelei lui
Proust tonalitatea intrucatva teatrala; pe cata vreme situatia la
Tolstoi ramane, cu exceptia unor elemente ale finalului, strict realista. Insa de aceea e drept sa-i tinem lui Proust socoteala deosebita de valori ca acestea: ses yeux suivaient une mouche qui s approchait de son doigt comme si elle voulait le toucher, et puis s envolait et revenait sans le toucher pourtant; et comme, ranimant son attention un moment endormie, revenait le nom de Françoise de Gouvres, il se dit qu en effet peut-être il la posséderait et en même temps il pensait: Peut-être la mouche va-t-elle toucher le drap? non, pas encore; alors se tirant brusquement de sa rêverie: Comment? l une des deux choses ne me parait pas plus importante que l autre! Gouvres possédera-t-il
Françoise, la mouche touchera-t-elle le drap? 14 Simtul pentru valoarea detaliului material, cat de marunt sau grotesc, in raport cu viata interioara se dovedeste aici cu stralucita virtuozitate.
Francezul a rasturnat conventiile vechii sale psihologii literare.
Iar tehnica rusa are parte hotaratoare in aceasta revolutie.
Psihologia din literatura clasicilor francezi si anexele ei din vremi mai noua isi are originea in saloane, unde oamenii se pandesc in concurenta mondena. Aceasta origine sociala a dat acelei psihologii caracter unilateral, simplist si uniform. Observatia este redusa la suprafata, prin urmare la generalitati. Din contra, psihologia literara moderna, indeosebi cea ruseasca, se naste din meditatie solitara, din insusi excesul vietii interioare. De aceea este ea subtila si minutioasa, pretuieste cele mai absurde, mai ascunse si mai fugare miscari ale sufletului.
André Gide da vina lui La Rochefoucauld ca literatura franceza

a ramas simplista si dogmatica in cercetarea sufletului. La
Rochefoucauld, crede Gide, a impus egoismul ca singur resort al masinii psihice. Nu cred. Moralistul acela, care inspira groaza eterna pedagogilor si altor idealisti de meserie, nu a spus ca amorul propriu este unicul mobil care se gasaste in om. El a descris numai reactiile imediate si inevitabile ale egoismului constitutiv; a aratat cum aceste reactii nu pot sa lipseasca din nici o dispozitie a sufletului, acordand categoric realitate egois melor stiute si consacrate in toate vremile. Nu La Rochefoucauld, cel unic in agerime si adancime intre toti psihologii vechi, ci platonismul si stoicismul scolaresc, ramase de la umanisti si localizate in spiritul burghez al scriitorilor care au facut clasicismul francez, ele au stat in calea psihologiei literare, si au deformat-o de dragul trebuintelor pedagogice ori chiar al celor de simpla tactica mondena.