Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie, careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. In aceeasi proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana, ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale; cand nu castiga singur, il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna. t2x18xj
Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plange o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi intampinat o asemenea propunere cu un ras homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suras de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la Curte si l-am vazut pastrand si aici simplicitatea incantatoare ce-o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cand a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt Rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavarsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orice coborare in lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca!
Cine-si da seama de o asemenea figura, intelege indata, ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al TTimpuluit mai mult decat a avut, sa fi avut mai putin; pentru micile lui trebuinte materiale tot atat era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in intervalele lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.
Prin urmare legenda, ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara inaintea realitatii.
Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult de toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filozofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia, cu care a redactat TTimpult, inaltimea de vederi, ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata, cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a impus importanta elementului autohton, sunt o dovada pentru aceasta.
Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile, in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra nouelor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile cetite; la redactia TTimpuluit, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale: in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.
Daca a innebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este innascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia inainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari in linie ascendenta.
De altminteri si in vremea, in care spiritul lui era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata; adesea se hranea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancari si bauturi fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie innascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste, este, ca toate incercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, intre altii si de mine, nu au fost in stare sa-l aduca la un trai mai regulat.
Si nici de nefericiri, cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu, nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.
Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri Literare!
Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor-propriu; daca el se considera oarecum ca organul accidental, prin care insasi poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietii externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tinea cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Il iubea intamplatoarea copie sau il parasea, tot copie ramanea, si el cu melancolie impersonala isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci TLuceafarult cu versurile de la sfarsit:
"Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece;
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece"