n6p18pd
Tiparirea celor 90 de sonete ale ciclului de fata, opera postuma a poetului V. Voiculescu, de curand intrat in eternita tea pe care o invoca si la care aspira cu fiecare din filele prezentului volum, aduce cetitorului, o data cu una din marile zile festive ale lirismului contemporan, si un bun numar de revelatiuni.
Prima este aceea a unui nou Voiculescu. De la intaia culegere de Poezii, din 1916, si pana la volumele Intrezariri, din 1939, opera poetica a lui V. Voiculescu si-a adaos, cu simetrica periodicitate, semn al unei cariere dintre cele mai unitare, nu numai noi culegeri, dar si noi conture pentru completarea si definirea profilului sau liric. Crescut, oarecum, in umbra acelui mare pedagog al literaturii noastre care a fost Alexandru
Vlahuta, poezia de debut a lui V. Voiculescu se resimte de lectiile si sugestiile acelui iubit dascal, pe care tanarul poet era fericit sa-l urmeze. O anume afinitate pentru amfibrah, metrul de predilectie al debutantilor, si o anumita inclinare spre sententa etica disting inceputurile poeziei sale. Din tara zimbrului se numeste cel de al doilea volum, din 1918, si el cuprinde, cum si subtitlul precizeaza, “poezii de razboi”, cu scene de atac si retrageri, cu jertfe emotionante si chiar cu apeluri simbolice la mitologie, precum in mica fabula alegorica a lui Ganimede, cu a carui soarta de rob al Olimpului nu se impaca. “Am fost un pom zabavnic... tarziu am rasarit... /
Dar astazi peste veacuri rodesc...” sunt stihuri din pragul

volumului Parga, din 1921, si ele exprima, cu o clara cunoastere de sine, intaia afirmare a originalitatii sale poetice.
Arcusul e de asta data numai al sau, si cantecele pe care le instruna vestesc un poet, cum atat de just a intuit-o, de laborioasa gestatie, dar cu sigiliu propriu. Daca un “peisagiu marin” duce, prin subiectiva asociatie, la elegia catulliana a navei care a strabatut marile ca sa zaca acum pe nisipul italic
(Phaselus, ille, quem videtis, hospites), in schimb, un peisaj involburat ca Penteleul, in care lexicul arhaic si regional ingroasa culoarea si intensifica sonoritatea stihiilor dezlantuite, sau un poem atat de neconformist ca Prometeu confirma o vocatie si augureaza o cariera. In 1927, V. Voiculescu publica
Poeme cu ingeri, si daca poezia sa religioasa e plina de ecourile unei experiente mistice, rustica si culta totodata, ea nu dispretuieste nici stampa de umor biblic, cum o practicau Ana tole France si Jules Lemaitre, ca aceea din poema Pe drumul de aur al Sidonului, in care animalele ce duceau pe cei trei magi se prapadesc de ras auzindu-le proiectele. Volumul Destin, din 1933, intareste preferintele pentru poemele de compozitie
(Hotii de cai, Centaurul), in fruntea carora va straluci de-a pururi, ca una dintre cele mai desavarsite realizari ale sale, marele poem Ionica, de o sorginte si de o prospetime atat de rurale, la prima vedere, dar de un invederat rafinament artistic.
Povestea acelui tanc al plaiurilor, rasarit ca un geniu al locuri lor, si al carui destin de exceptie poetul il frange inainte de timp, ca pe-un lujer de crin furtuna, ilustreaza, o data cu drama oarba a unui ins din marele anonimat, nu numai toate darurile de mestesugar ale poetului, dar si de interpret al
“corespondentelor” din natura, pe care V. Voiculescu izbutise sa si le asimileze la timpul acela. Ce stih mai frumos ar putea surprinde uimirea copilului cand descopera minunile firii: “Dar ce luceste ca jarul, intr-un rug de viroaga? / Doamne, tu te-ai intrupat in zmeura si fraga!” Si ce portret ar putea reda mai

sugestiv virtutile micului “firoscos” al satului decat o fac versurile urmatoare:
Il iubeau albinele si-l lasau sa le prinda roiul,
Dregea maica-si vartelnita si razboiul,
Si-i ajuta la tesut mai bine ca o fata.
Povestea la claci Alexandria toata.
Stia conacariile si cimiliturile,
Canta, de casca pasarile la el gurile.
Invatatorul zicea sa-l trimita la carte,
C-o s-ajunga dascal mare la oras, departe.
Dar maica-sa, biata Maria,
Ravnea pentru ficiorul ei popia
Aici, in sat, la biserica dintr-un stejar.
Urcus e titlul penultimului volum din 1937, si abia daca, strecurate printre peisaje dobrogene sau helenice, doua mici poeme, Cantec pentru dezbracare si Fata din dafin, te-ar lasa, cu cata greutate, sa “intrezaresti” pe autorul celor 90 de sonete ale iubirii de astazi. Versurile, evident, sunt frumoase, sculptate, sugestive (“Deschei o stea, si norii despresoara /
Cerescul pantec, cald, cu arcuiri, / Lacteea cale-a pulpelor coboara / Spre zodiile gleznelor subtiri”), insa imaginea e mai curand a unui faun lacom, care a prins la stramtoare o nimfa, decat a unui om care geme sub loviturile inimii. Parnasian, ca
Leconte de Lisle, ca Hérédia, ca Duiliu Zamfirescu, ca Ion
Barbu in inceputurile sale, V. Voiculescu a preferat iadului inimii paradisul formelor armonioase. Omul acesta care, in calitate de medic, a profesat o larga si totala iubire de oameni
(si biografia acestui samaritean, inca nu publica, va revarsa atata lumina!) n-a iubit femeia, ceea ce nu e de presupus, sau cel putin n-a marturisit-o, din arta poetica sau din pudoare.
Caci fara sa fie asexuata, poezia antuma a lui V. Voiculescu jertfeste altor idoli.
Insa cu cele 90 de sonete ale ciclului de fata, poetul Des

tinului si al Urcusului irumpe in cercul de foc al liricii noastre erotice, si este noul Voiculescu, de care aminteam mai sus.
Afirmatia ca suita aceasta de sonete, de inalta tensiune pasiona la, intregeste paleta poeziei noastre de iubire ar putea sa para gratuita cata vreme Eminescu este cel mai inspirat, cel mai adanc si cel mai inalt, cel mai nuantat si cel mai complex interpret al iubirii la noi. Mai mult: varietatea peisajului nostru liric subliniaza si mai puternic pasii uriesesti pe care poetul
Florii albastre i-a imprimat de-a lungul unui veac si jumatate de poezie romaneasca. Epidermica la Vacaresti si Conachi, didactic-meditativa cu Alexandrescu, gratios sentimentala cu
Alecsandri, pseudoeminesciana cu Vlahuta, decorativa cu Duiliu
Zamfirescu si idilic-dolenta cu Iosif, demonica in spirit, dar travestita in simboluri cu Anghel, solemna si oarecum retorica cu Cerna, pentru a nu aminti decat de aceia ce au binemeritat ostroavele preafericitilor, singur Eminescu a dat inimii sale o inepuizabila incandescenta si gemetelor ei suava ductilitate a cantecului.
Cele 90 de sonete de iubire ale lui V. Voiculescu sunt, in primul rand, si raportate la poezia sa anterioara, una din acele surprize pe care singure misterele creatiei ni le rezerva.
Ea anticipeaza, in planul poeziei noastre erotice, cealalta mare surpriza, pe care, la timpul sau, o va constitui publicarea acelei Cantari a Cantarilor, pe care ilustrul psalmist al prozei noastre lirice, care a fost Mihail Sadoveanu, a inchinat-o unei iubiri de dincoace de jumatatea drumului vietii si pe care o ascultam, cu religiozitate, mai bine de un deceniu in urma, debitata in odajdii de incomparabilul lector, in timp ce cotnarul scanteia in potir si ultimele lumini ale amurgului isi intindeau peste noi dulcele lor patrafir. Cifra sonetelor ciclului de fata nu are de ce sa sperie. Caci daca Arvers a ramas in analele poeziei universale gratie unui singur sonet, si mai multe sunt ciclurile masive de sonete, de la Viata noua a lui Dante la

evocatiile romane din Maslinul lui Joachim du Bellay, si de la
Rimele lui Petrarca la Trofeele lui Hérédia. Victor Eftimiu, pentru a ne apropia de meridianul nostru, a incheiat intaia mie de sonete si, cu toate variatele ei aspecte, ea ramane, dupa umila noastra parere, nu numai cea mai desavarsita dintre lucrarile sale, dar si cea mai patent lirica.
Sonetele lui Shakespeare sunt in numar de 154, vorbim de ciclul unitar, asa zicand, al muzei androgine, tiparit in 1609, care a dat atata de furca comentatorilor si al carui proces, cu atat de pasionante dispute, Valéry Larbaud, sagacele cunoscator al “domeniului englez”, il rezuma la capatul unui luminos studiu cu urmatoarea, excelenta in acelasi timp, concluzie si judecata de valoare. Ridicandu-se impotriva teoriei “impersona le”, pentru care sonetele lui Shakespeare ar fi straine de realita tea biografica a marelui poet, Valéry Larbaud scrie: “Aceasta teorie e cu osebire periculoasa cand e vorba de poezie lirica; ea falsifica notiunea insasi de arta la spiritele ce o adopta si care, din pricina asta, nu mai pot afla nici o virtute in opere in care n-ar mai vedea decat un aranjament de vorbe si de fraze, fara vreun continut gandit. Insa fara acest continut — inseparabil de altminteri de forma — poezia, literatura, artele nu inseamna nimic. Or, continutul acesta e cat se poate de bogat in Sonete, care si reprezinta suma tuturor experientelor sentimentale ale lui Shakespeare din timpul a trei sau patru ani de tinerete; nu, desigur, povestea acestor experiente, dar esenta lor; si, de aceea, rasfoind Sonetele, ai impresia ca afli, exprimate intr-un chip complet, definitiv, de neuitat si ca sculptate intr-un material indestructibil, toate sentimentele pe care iubirea le starneste.” Si, mai departe, vorbind de “aventura personala“ a fiecaruia dintre cetitorii Sonetelor lui Shakespeare si de iluzia, imposibila, de a gandi sa reeditezi si sa egalezi pe

Shakespeare, aceasta invitatie si inteleapta si judicioasa: “Si daca ar fi cu putinta, la ce bun? Sonetele sunt aici, la indemana tuturor acelora ce nu sunt straini de iubire si de poezie.”

Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare, in traducere imaginara de V. Voiculescu e titlul, cu talc alcatuit, al ciclului celor 90 de sonete, toate, cu exceptia unuia, subdatate, intre duminica, 5 decembrie 1954, si duminica-luni, 20—21 iulie
1958, si el duce, s-ar zice, cum si numerotatia ar da de banuit (CLV—CCXLIV), mai departe sugestiile acestei coaste
(fiind vorba de Eva, termenul e de rigoare) din ciclul shakes pearean, inchinata Doamnei Brune, inlocuita aici cu Doamna
Castanie. Preciziuni, totusi, excesive si menite mai curand sa rataceasca decat sa dea o justa imagine. Opera de rafinament a unui incercat mestesugar, impodobita cu atatea versuri memo rabile, cu infinita arta incrustate, utilizand, nu o data, dupa pilda genialului sau antecesor, alegoria clasica sau comparatia desfasurata (precum fazele lunii, in Sonetul CCXIII), sonetele lui V. Voiculescu, daca imita la rastimpuri, nu parodiaza si nu pastiseaza. Titlul, cu talc alcatuit, e, de altminteri, destul de explicit, si el constituie omagiul cel mai sfios pe care un poet de la Dunare il aduce “divinului brit” sau “acvilei de
Nord”, cum spunea, in entuziasmul sau tineresc, Eminescu.
Revine, oare, omagiul acesta si-n al 90-lea sonet final
(CCXLIV), care incheie ciclul?
Stric oare faimei tale? Ingaduie sa-ti spun,
Oceanule de geniu, ce-neci chiar si uitarea.
Cine-ar putea, cu-atata mai mult un biet nebun,
Si in ce chip de lume, sa pangareasca marea?...
Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will:
Nu am putut ajunge naprasnica-ti marire!
Am cutezat atuncea, ingenuncheat umil,
Sa te cobor... jos... pana-n adanca mea smerire...
De-am talmacit cu umbre lumina ta regeasca,
De lacrimi, ca si ochii, mi-s versurile ude.
Te-am inganat ca pruncul ce-nvata sa vorbeasca
Si-n ravna-i scalciaza cuvintele ce-aude...
Dar tu esti soare vesnic: o clipa poti ierta
Sa fiu o biata gaza jucand in raza ta.

Totul ar pleda pentru. Cui, mai mult ca lui Shakespeare, i s-ar potrivi metafora: “Oceanule de geniu, ce-neci chiar si uitarea”, si-n raza carui soare vesnic, daca nu a lui Shakes peare, ar dori poetul nostru sa straluceasca, jucand ca o biata gaza? Si totusi, versuri atat de intime, ca: “De-am talmacit cu umbre lumina ta regeasca, / De lacrimi, ca si ochii, mi-s versurile ude”, sugereaza mai curand pe inspiratoarea celor
90 de incarnari, deopotriva de fascinante, deopotriva de tirani ce. Iar un vers ca: “Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will”, oricat ar aminti de sonetele (CXXXV si CXXXVI) in care
Shakespeare jongleaza pe omonimia dintre numele sau Will si verbul wil, a voi, nici indiscretul “ti-am bantuit viata”, nici
“badaranul Will” nu pledeaza mai putin pentru identitatea cu poetul nostru. In fond, cei doi V ai autorului (V.V.), juxtapusi, nu dau un W? Iata probleme de detaliu cu care exegetii viitorului isi vor trece vremea, dar care, deocandata, ne indeparteaza si de substanta, si de splendorile poemului lui V.

Voiculescu. Ele sunt, aceste splendori, inumerabile. Sunt, in primul rand, acele versuri “de neuitat”, cum ar spune Valéry
Larbaud, fie ca prestigiul lor ar veni de la cine stie ce aliteratii savant dozate, si tradand nu pe “surugiul” de cuvinte, cum se voia intr-o poema a Destinului, dar pe faurarul de eufonii, precum: “Culeg azur si raze si roze de pe ramuri” sau “(Tot sufletul mi-e-n ele, ca sunetul de coarde) / Ce inca vii vibreaza vioara cand s-a spart”, fie ca ar rezida in crampeie de poem sau grupe de stihuri, ce taie ca diamantul unui fulger sticla opaca a atator grote ale iubirii, si pe care orice indragostit de poezie va fi incantat sa le memorizeze. “E mana ta in aer?
Sau prima randunica? / E tremur lung de pleoapa? Ori gingas flutur viu? / Bob rosu de maceasa mi-ntinde gura-ti mica, /
Trunchi zvelt de mar cu roada e trupul tau mladiu”... exalta un portret primavaratic; “Indura-te, coboara si vino de ma vezi / Pan’ nu s-astern pe mine solemnele zapezi” implora un

distih de rezonanta ronsardiana; “Dar adiasi deodata tu, primavara-nalta, / Si izbucni, suava, in chip de crin, spre tine.
/ La dulcea-ti alchimie gunoiul se supune, / Sub parul tau de soare, si-albastrul ochi deschis. / Se prefacu-n mireasma spurcata stricaciune. / Tot ce fu somn si bezna-i acum azur si vis” proclama, ca pe o lege, virtutea transfiguratoare a eternului feminin; “Dar uneori esti numai azur, rodesti sirene, / Din spumele-ti de patimi se zamislesc mari zei, / Iti scoti toti inecatii la tarmuri, ca alene / In dragostea-ti cu toane iar sa te joci cu ei” e doar una din variantele acelorasi capricii sadite-n orice Circe; “Iubirea putrezeste pe undeva, departe, / Eternita tea-i inca un vis dezaripat. / M-adun de pretutindeni, ma-nchid de-o grija sumbra, / Mi-e sufletul zadarnic si cere sa se culce;
/ Prin slavi amurgul trece misterios de dulce / Si-n umedul lui giulgiu ma-nfasura cu umbre”... flutura ca un lintoliu si cerne ca o cenusa la pragul unei iubiri ce se destrama; “Dar tu esti din acele infaptuiri eterne / Ce iadului se smulge cu-o batere de-aripa, / Domesticesti veninul, pui patimele-n fiare, /
Strunesti in voie raul supus puterii tale, / Si-nlantuite-n cusca din coltul tau cu fiare, / Te joci cu cele sapte pacate capitale” nu e, cum s-ar crede, imaginea cine stie carei celebre criminale din mitologie, ci medalionul miniatural al unui despot feminin;
“Vai, inima natanga, nu vrei sa bagi de seama / Ca mainile perfide nu tes, ci-n joc destrama / Tot ce urzesti zi, noapte din propria ta scama?” se apostrofeaza poetul, dezmeticit din iluzia ca toanele iubitei ar putea fi o simpla fantezie de tesatoare
(“Pe fata reci contururi, pe dos flori stralucite”), “O lacrima curata e geniul iubirii: / Pe doborati ridica din iaduri izbaviti...
/ Doar una sa-ti luceasca in zarile privirii, / Si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti. / Ni se fagaduieste sus, dincolo de moarte, / Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc; / Ce-am sa ma fac acolo daca ne va desparte, / Fara de-aceasta mana cu care ma hranesc? / De nu vei fi cu mine, suflare-mi sa te

stranga, / Invat eternitatea cu hohote sa planga“ sunt versuri de umilinta din confesiunea unui adevarat amant, ce nu-si dispretuieste slabiciunea, si florilegiul ar putea continua mult inca, luminand cand un cotlon, cand altul al sufletului omenesc, izbutind, poate, sa sugereze ceva din splendorile acestui poem, nu insa si esenta lui. Caci un brat de crini smulsi din huma si neasezati la timp in glastre provizorii putrezesc si, cum asa de plastic o spune Shakespeare (“Lilies that fester smell far
worse than weeds”), duhnesc din vina culegatorului imprudent mai rau ca iarba-rea; in timp ce poemul lui V. Voiculescu este, asemeni unui strat compact de crini, unitar, si el trebuie privit ca atare, nu spicuit, nu frunzarit, ci peregrinat ca un arhipelag de ostrovuri ce este, cu lungi popasuri intr-unul sau altul, si prelung meditat. Caci sunt, in aceste nouazeci de ostroave, tot atatea peisaje fastuoase ale unei pasiuni toride, carnala si spiritualizata in acelasi timp, toate insa dominate de omniprezenta inepuizabilei Eve, cel mai vrajit dintre ostroave si cel mai perfect dintre sonete:

Iti scriu sonete... ravna pitica si desarta,
Cand tu esti intruparea celui mai pur sonet!
Nu te-a facut natura; ci, in suprema-i arta,
Chiar Cel Etern te scrise cu mana de poet.
Ce-adanc rimeaza-ti ochii cu cerul vast de vara,
Si buzele sunt rima suavei aurori;
Iar duhul, panoplie de foc, fara povara,
Sta-n carnea cu lumina asijderea surori...
Cum se mladie versul grumazului, rasare
Un istm de frumusete, sa lege-n armonii
Nemuritoarea strofa a pieptului, din care
Ies brate-ngemanate ca doua melodii:
Si-un orizont de slava in tine-nchizi si iei
Cu glorioase coapse sonetul cand inchei.
Aceasta nota, oarecum lubrica, aici discreta, e una din constantele poemului pasional al lui V. Voiculescu, si ea se

insinueaza fie in amintire, deci mai atenuata, tulburand totusi apele atipite ale renuntarii:
Ma mir ca sunt de-atuncea tot pur, ca o oglinda
In care nu ramane nimic din ce-a trecut,
C-am sters chip, umeri, brate intinse sa ma prinda,
Si negrii ei luceferi de dincolo de lut...
Se zamisleau din ingeri? din spuma nalucirii?
Genunchi de Magdalena odihnitori de Christ...
Ca sa ma smulg din iadul de flacari al iubirii,
M-a poleit durerea cu aurul ei trist...
Dar straniul meu aur nu uita dulcea ora
Cand ea, tragand in laturi noptateca perdea,
Zvarlea doar o marama pe goala-i aurora
Si-n asternut ca lampa lui Aladin dormea...
Plecat pe ea, ca-n basme, la dulcile-mi soptiri,
Ea-mi deschidea comoara intregii fericiri... fie, mai violenta, intr-o scena de interior, ce duce, prin con trast, la castele scene de interior din poezia de iubire a lui
Eminescu, si ale carei splendide versuri prevestesc un paradis de-a pururi pierdut, precum in sonetul:
Mai legana tristete doar pieptul, ca o boare
Cu fluxuri si refluxuri aproape atipite...
Amurgul voluptatii varsase sumbra-i mare,
Suave madulare dormeau in el, topite...
Si alb si magic, palid se afunda obrazul
Din castaniul moale cu tarmuri ondulate...
Plutea pe apa tamplei un nor de vis... In iazul
De somn ieseau profiluri de ceruri inecate...
Si nu stiai de-i suflet, ori luna, sau un peste
Ce se juca sub unda cu pielite senine...
...Cand un oftat... din gura scrasnita ca un cleste,
Spargea clestarul vrajii urzita peste tine!
Din carnea somnoroasa, din linistea fierbinte,
Tu izbucneai, amanta mai darza ca-nainte.

Cu exceptia iubirilor adolescente, naufragiate, sau a celor isoldiene, sfarsite in moarte, toate celelalte se pierd in drum.
Insa cicatricele, cu toate aparentele contrarii, nu se vindeca niciodata. Caci cel ce a iubit cu adevarat nu uita decat o data cu moartea. Asa a fost de cand lumea. O spune Shakespeare cand asemuieste iubirea unui far nemiscat, ce, fara emotie, priveste furtunile (“O, no! / It is an ever fixed mark, / That looks on tempests and is never shaken”); o spune Eminescu, cu intreaga sa poezie de iubire, de la intaile revolte si su puneri pana la ultimele cantece smulse cu sageata cu tot din tr-o inima sfasiata; o spune V. Voiculescu intr-unul din mag nificele sale sonete, ca o dovada ca legile tiranice ale iubirii sunt inflexibile:
Ca m-ai tradat tot timpul nu-ti socotesc o vina.
Pacatul e ca astfel pe tine te tradezi;
Esti propriul tau Iuda; impins de negre piezi,
Iti vinzi unor Caiafe inalta ta lumina...
Mai tragic ca un tipat din mine a tasnit,
Sfasietor, sonetul ce ti-am trimis aseara.
Ocari, blesteme, imnuri acolo s-au ciocnit,
In iures ingeri, demoni, val ma cutreierara.
Ca lebada ce moare si cantecul isi tipa,
In spasmul destramarii ti-am scris, inabusit
De-un galgait de suflet agonic, pe sfarsit...
Si mana cu condeiul cazu ca o aripa.
Culcai pe masa tampla si, asteptand pieirea,
Crezui ca este moartea... era, vai, tot iubirea!
Dar poate ca ne-am depasit modestul rol de pilot asumat.
Cetitorului — si intotdeauna ne-a placut sa ne socotim unul dintre — nu-i place sa-l duci de mana. Si-apoi, cum bine spune Valéry Larbaud: “Sonetele sunt aici, la indemana tu turor acelora ce nu sunt straini de iubire si de poezie”.