MIHAI EMINESCU

Titlul nuvelei “Sarmanul Dionis” isi incadreaza de la bun inceput eroul in galeria personajelor romantice persecutate de soarta, marginalizate de o societate in cel mai bun caz indiferenta. Prin conditia sa de “sarman”, descendent al unei familii nobile saracite, Dionis ar putea sta alaturi de eroii lui Victor Hugo din “Mizerabilii”. Aceasta ipostaza, initial umila face insa posibile si viitoarele rasturnari spectaculoase ale soartei: descoperirea originii adevarate a eroului, avand drept rezultat ocpuarea unei pozitii inalte in societate, implinirea unei iubirii altfel imposibile datorita diferentelor sociale. k8y3ye
Pozitia umila este caracteristica eroului din basme, adesea orfan sau fiu de vaduva, ignorat de toti, dar care se dezvaluie ca fiind o persoana de natura exceptionala. Dupa parearea lui Mircea Eliade aceasta conditie de sarman, de orfan nu este decat o deghizare a “sacrului in profan”. Adevaratul erou isi va releva natura exceptionala doar in cursul intamplarilor miraculoase pe care ii este dat sa le infrunte.
Nimeni nu-l poate banui pe “sarmanul Dionis”, umil copist in Bucuresti, fiu de vaduva cu o nastere obscura de a avea capacitatea de a cuprinde in gandire o lume mult mai bogata, inaccesibila profanilor sai contemporani; nimeni nu-l crede capabil de a-si transpune existenta in alti timpi si alte epoci.
“Saracia” in lumea profana e compensata de bogatia trairii in “viata ca vis”.
Deci titlul nuvelei realizeaza atat incadrarea in tipologia romantica a eroului cat si deschiderea simbolica a nuvelei.
“Sarmanul Dionis” reuneste o serie de teme romantice: natura, iubirea precum si conditia omului de geniu. Este o nuvele pe tema transmigratiei sufletului, a metempsihozei. Eminescu valorifica o idee a lui Schopenhauer dupa care timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de modele eterne, “umbre” ale individului fizic. Prin vis, omul poate iesi din determinarile sale spatiale si temporale, devenind parte a totului, deci are posibilitatea de a trai simultan formele sale trecute sau viitoare existente in substanta vesnica. Pornind de aici, “Sarmanul Dionis” devine povestea dramatica a unei initieri in tainele mari si ultime ale Universului, initiere esuata prin cutezanta de identificare cu Dumnezeu.
Din punct de vedere al particularitatilor narative, nuvela este o constructie auctoriala, in care naratorul este autorul insusi, aflat intr-o pozitie demiurgica, de rostirea caruia depind toate intamplarile si intregul destin al personajelor.
Se determina in nuvela un prolog si un epilog. Prologul are un caracter speculativ, ne sunt prezentate idei filosofice cu privire la raportul dintre parte si intreg, spatiu si timp care se afla numai in sufletul nostru si lumea e visul sufletului nostru, pentru fiecare s-ar putea sa fie altfel, deci omul are puterea sa cunoasca tainele lumii ca magicienii egipteni sau asirieni. Toate aceste idei apar in mintea unui tanar copist care trecea printr-o cafenea.
Dionis este un tanar copist, care desi se trage dintr-o familie de aristocrati, are o situatie materiala precara. Este crescut de mama sa cu pretul unor mari sacrificii.
Dionis, inzestrat cu o capacitate de intelegere iesita din comun, apare ca un om cu inclinatii spre meditatia filosofica. Si, pentru ca speculatiile nu-i sunt suficiente apeleaza la invataturile lui Ruben, la cartea de astrologie imprumutata de la Riven. Astfel, intr-o seara ploioasa si rece se cufunda in descifrarea acestei carti, dar la un moment dat lumanarea se consuma, iar el continua sa citeasca la umbra lunii. El vede chipul ingeresc al unei fete la fereastra vecina, dar aceasta dispare curand in intuneric.
Pentru a putea descifra cartea, Dionis se intoarce in timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul calugarului Dan, elevul dascalului Ruben.
La indemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o calatorie cosmica in luna, alaturi de iubita sa, Maria, fiica spatarului Mesteacan. Si aici fericirea este relativa datorita triunghiului in care se afla ochiul de foc si proverbului scris intr-o araba straveche. Dan incearca sa dezlege aceasta enigma, indrezneste chiar sa se considere parintele Unversului, insusi Dumnezeu, fapt care-i aduce prabusirea, intoarcerea la o conditie telurica.
Trezindu-se Dionis isi da seama ca de fapt adormise in gradina. Dupa ce se desteapta din nou vede la fereastra casei de vizavi o fata ce corespunde celei din vis. Ii trimite o scrisoarea in care ii marturiseste pasiunea pentru ea, iar apoi se imbolnaveste. Este ingrijit de tutorele Mariei, dupa care se casatoreste cu aceasta, casatoria fiind vazuta ca o implinire a unei iubiri.
Finalul nuvelei surprinde un moment de armonie conjugala din viata de mai tarziu a lui Dionis.
O trasatura a nuvelei este timpul relativ al actiunii intr-o compozitie bazata pe ambiguitatea planurilor narative: unul al lui Dionis cu miscarile, ideile, sentimentele lui si celalalt al lui Dan cu nedumeririle, aspiratiile si prabusirile lui. Primele doua parti sunt distincte si nu se precizeaza clar cine pe cine viseaza: Dionis pe Dan, proiectandu-se in trecut, sau Dan pe Dionis, pe o traiectorie viitoare.
Evenimentele ce se succed: hotararea lui de a scrie fetei, alunecarea in lesin dupa un semn de raspuns, refacerea visului in care Dan se intoarce in chilia lui si se substituie propriei umbre adormite de mult, iesirea lui Dionis din fierbinteala delirului, limpezirea de sine si descoperirea uimitor de firicita cu baietanul de alaturi care-l ingrijea era chiar copila pe care o iubise fara sperante, toate aceste reusesc sa-l convinga pe cititor ca planul real este cel al lui Dionis si cel fantastic al lui Dan.
Nuvela are momente ale subiectului specifice unei opere epice daca luam in considerare ca exista un singur nivel al subiectului: cel al existentei lui Dionis si al aventurii sale initiatice. Nivelul lui Dan poate fi interpretat ca aventura lui Dionis in somn si el are momente ale subiectului: expozitiunea -; marcata de trezirea lui Dan din somn cu o carte in mana pe o campie, intriga -; drumul spre Ruben si discutia cu acesta, punctul culminant -; marcat de cutezanta lui Dan de a se identifica cu Dumnezeu si de prabusirea lui pe pamant, deznodamantul -; Dionis lesina si Dan trece in figura umbrei adormite din patul sau, umbra se lipeste de perete semn ca pactul cu diavolul a incetat.
Nuvela are si un epilog care trimite toata aventura intr-un alt plan, in care se intrepatrund psihologia existentiala, mitul si filosofia.
Personajele sunt caracterizate prin antiteza. Apar dubletele Dionis -; Dan, copila blonda -; Maria, Ruben -; Riven etc. Cu exceptia lui Dionis, toate personajele se contureaza prin intamplari, comportament, replici, aceste personaje fiind doar niste simboluri intr-o poveste pe tema transmigratiei sufletului.
Dionis -; Dan este Eminescu insusi dar cu anumite diferente, modul de gandire, starea interioara sunt ale autorului care se proiecteaza in acest personaj care are toate trasaturile unui personaj romantic. Este un personaj exceptional in imperjurari exceptionale. El este un orfan nefericit, sarac, nevoit sa-si castige existenta printr-o munca obscura, dar aceasta aparenta umila ascunde o putere de gandire capabila sa-i schimbe destinul.
Dionis -; orfanul, copistul sarac, indragostitul fara speranta pare a apartine unui romantism monir, pe cand Dan, animat de patima luciferica a cunoasterii apartine unui “romantism inalt”.
Personaj romantic, Dionis, care isi duce existenta intr-o camera cu peretii umezi si plini de mucegai, este nevoit sa accepte realitatea potrivit careia isi poate atinge idealul doar partial si aceasta numai prin iubire, care in plan terestru inseamna creatie.
Portretul sa fizic se incadreaza in tiparele romatice: este de o frumusete demonica, cu parul negru “prelung care curge in suvite pe spate”, “ochii ii sunt de o adancime tulburatoare, iar fata copilaroasa poarta in acelasi timp amprenta maturitatii”.
Tatal sau murise intr-un spital de alienati, mama sa murise si ea, iar el era un cugetator sceptic si solitar, un artist superstitios care era preocupat de carti tainice de magie, cenzurate de biserica. El ignora prin deprinderi, locuinta, comportament confortul civilizatiei si traia doar in lumea ideilor, prefigurand imaginea “batranului dascal”, simbol al geniului eminescian. Era timid si stangaci, iubind in taina si fara speranta.
Dionis viseaza si acest vis se organizeaza intr-o naratiune fantastica, in care Dionis isi dezvaluie setea de cunoastere si stiinta de a dobandi formulele magice ale migrarii in timp si spatiu, puterea de a iubi si de a darui iubitei senzatia de participare la nasterea sentimentelor personajelor initiale din Eden.
Dionis este pedepsit si se prabuseste din vis, dar el demonstreaza ca ceea ce da valore omului sunt fortele sale interioare, gandirea, sentimentele.
Puterea de cunoastere a lui Dan -; Dionis se afla sub semnul gandirii filosofice dar si a celei magice. Protagonistul nuvelei este o ipostaza romantica atat a lui Faust cat si a “ucenicului vrajitor”, in timp ce batranul anticar Ruben -; Riven este ispititorul Satana, dar si Maestrul care-l ajuta pe Dan -; Dionis sa-si depaseasca simpla conditie de muritor si sa patrunde in tainele comsice.
Salvatoare pentru erou este insa iubirea absoluta, izbavitoare, care-l integreaza din nou in familia marilor romantici si-l apropie de Hyperion. Iubita sa, Maria, simbol al puritatii este intruchiparea acestei iubiri absolute. Ea ii aduce geniului cazut izbavirea, il va salva de la un esec existential. Pe Maria autorul o caracterizeaza direct si foarte plastic: “un inger bolnd ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara”. Ruben este si el de o “frumusete antica”.
Numele “Dionis” sugereaza dimensiunea frenetic dionisiaca a cunoasterii, iar Ruben e focul autodevorator, pe cand iubita lui Dinos poarta numele Fecioarei Maria.
Stilul eminescian se remarca aici prin ironia naratorului fata de aventura eroului sau. De asemenea, este un stil solemn. Apar metafore deosebit de sugestive: “Dumnezeu e vreme, izvor, o roata ce cuprinde deodata toate spitele”, “sufletul e un fir de colb pe o roata miscata de foc” etc. Figurile de stil preponderente sunt epitetul ornat, comparatia, personificarea, metafora. Arhaismele si neologismele au valoare gnomica.

Elemente specifice esteticii romantice in aceasta nuvela sunt:
- caracterul exceptional al personajului
- cultivarea imaginatiei, care elimina aproape cu desavrsire observatia realista sau analiza psihologica
- prezenta unor teme si motive specifice romantismului (viata ca vis, zborul cosmic, setea de absolut, revolta luciferica, damnarea eroului)
- ironia romantica.
Personajul exceptional, care se revolta impotriva credintei sale traverseaza o aventura existentiala in care limitele spatiale si temporale sunt abolite. Sub semnul munii, al muzicii dar si sub semnul magiei din cartea lui Zoroastru, Dionis isi va intalni dublul, calugarul Dan, din vremea mitica a lui Alexandru cel Bun.
Prin revolta sa in fata conditiei umane limitate in cunoastere, Dan -; Dionis este un erou titanic, un Lucifer.