AL. ODOBESCU m5q19qt
Al. Odobescu (1834 1895) e un anticar (istoric, arheolog), si ca atare in nuvele atentia lui merge in directiunea reconstructiei. Intuind spiritul factionar al cronicilor muntene, el a evitat sa stranga actiunea in jurul eroului central, insistand asupra atmosferei. Eroul ramane mereu personagiul damnat al romanticilor. Astfel in Mihnea-voda cel Rau, ultimele cuvinte ale agonicului armas Dracea, erou satanic, sunt comentate sinistru de zanganiturile de catuse si lanturi din pivnitele in care zac robii. Pornind de la letopiset, Odobescu nareaza cronologic si abstract, romantand istoria, iar placerea literara e numai de ordin stilistic. Scriitorul e un peisagist de dimensiuni mari si un bun scenarist arheologic, cu grija coloarei locale. In
Doamna Chiajna, si lexicul, pana aci moderat, e mai cromatic.
Chiajna e muiere capesa si daunoasa , oamenii sunt zabavnici si plini de zacasie . Descrierea palatului domnesc e mai mult decat un tablou pentru placerea ochilor, e un studiu de arhitectura istorica, o intaie incercare de a determina stilul romanesc. Palatul reprezinta personajul principal al nuvelei, ca Notre-Dame in romanul lui V. Hugo. Nuvela propriu-zisa nu exista, si Doamna Chiajna, care e singura interesanta (restul nuvelei se umple cu un episod romantios banal), nu actioneaza decat fugitiv, la moartea sotului ei si in momentul uciderii. Cu toata lipsa inventiei epice, programul personagiului e bun si el traieste prin cateva miscari sumare. In biserica, atunci cand vrajmasii, prin Badea Cluciarul, scuipa asupra cadavrului lui
Mircea Ciobanul, Chiajna se dezvaluie ambitioasa si barbatoasa.
Intr-un alt tablou mut, Chiajna, rece, posomorata ca intotdeauna , isi lasa mana sarutata de domnite, fetele ei. Ul tima aparitie a eroinei, scurta, violenta, verifica posibilitatile firii ei aprige:
Unde-s puii de naparca?... striga el £Dumbrava Vornicul¤ cu glas ragusit, intrand in cort cu mana in sold. Li-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fartati!
Pare-mi-se ca-n betie ti-ai pierdut cumpatul vorbii, jupan
Vornice, rosti Doamna instrunandu-si mania, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc intr-atata trupesie?
Taci, muiere; nu barfi! raspunse Dumbrava, nu doara c ati socoti voi ca-i Moldova tara di jac, sa ni gioace ca pe urs o misa pripasita pi la munteni si doi feciori di lele farmecati, doi langai ce li pute botu a lapte?... N-avem noi nevoie di domn muntean, munteanul ii om viclean; nu-i ca moldoveanul, ortoman, si danos la mana si la suflet falos... Hai! voinici, dragutii mei, dati navala de mi-i prindeti si mi-i legati colea cot la cot sa-i ducem poclon lui Ionita-voda, ca doi berbecei di
Armindean!
Caini nerusinati, lifta rea!... striga Chiajna, spumegand de turbare; dar Dumbrava nu-i dete vreme sa urmeze zadarnicele sudalmi, ci, desprinzand ghioaca de la brau, o-nvarti de cateva ori cu bratu-i vartos s-apoi, glasuind si un groaznic blestem, o azvarli drept in capul infuriatei Doamne.
Pseudo-kinegheticos e o scriere foarte potrivita pentru
Odobescu, bun causeur, dar creator fara tasnire. E un badinaj de erudit frecventator de saloane, o divagatie amabila, in traditia
Fontenelle, in jurul ideii de vanatoare, debutand intr-o pura maniera clasica. Eruditia digestibila era inca foarte la moda din epoca preromantica. Text plin de exclamatii si exaltari, aparat critic gemand de citate greco-latine, iata maniera.
Winkelmann, Barthélemy sunt astfel de eruditi lirici. Ceva mai tarziu afectarea conversatiei libere apare ca un dispret pentru haosul fanteziei romantice. Erudit, rafinat om de gust fara imaginatie, Odobescu era facut pentru acest joc comparabil cu
Voyage autour de ma chambre de Xavier de Maistre. Din
Laokoon-ul lui Lessing scriitorul n-a luat decat aspectul erudit al paginii si un fel de pretentie instructiva de altfel refrige ranta, caci autorul german trata realmente o problema, foarte sistematic, in vreme ce Odobescu bate campii cu gratie pe simpla firma verbala a vanatoarei. Pseudo-kinegheticos e un potpuriu, un magazin de bric-a-brac cuprinzand orice obiect artistic, de la descriptia exacta de amator a unui tablou pana la cuplet. Farmecul sta in scandalul de a surprinde un om atat de serios schitand cancanul pe scara rulanta a bibliotecii lui intesate de autori greci, sau de a ascunde litografii libertine in sala cu marii maestri ai picturii. Odobescu trebuie sa fi lucrat, in adevarat savant, cu fise, strangand intr-un pachet de pe drumul ocupatiilor lui tot ce avea vreun raport cat de superficial cu vorba vanatoare , si tot umorul sta in punerea in pagina, prin asociatii sofistice, a lucruri atat de disparate. Tehnica lui Odobescu consta in continua deplasare, si, spre deosebire de Lessing, in ruperea sistematica a oricarui sistem. Ca exercitiu de sudura, scriitorul merge pana acolo incat introduce, ca din nebagare de seama, pasagii traduse din texte straine, spre a se denunta la urma. Ca artist, Odobescu este, in linia lui Eliade, un peisagist al imensitatii prafoase melancolice, un Th. Rousseau roman, campia munteana impunandu-i o astfel de viziune. Descrierea Baraganului ramane mereu inimitabila, cu toata saracia de detalii, prin aerul de maretie surprins prin cateva pete definitiv patinate.

N. FILIMON
Caracterele romanului popular sunt de la primele pagini evidente in Ciocoii vechi si noi de N. Filimon (1819 1865).
Scriitorul are un ideal social si etic, vrea sa reformeze societatea, s-o moralizeze. Virtutea este rasplatita si nelegiuirea sanctionata si cititorul are satisfactia de a asista la restabilirea dreptatii.
Dinu Paturica e o sluga rea. Gheorghe e o sluga buna, si dupa o aparenta rasturnare de valori eroul cel integru invinge. Prin tema, Ciocoii vechi si noi e un mic roman stendhalian (fara filiatie directa si fara luciditatea analitica), iar Dinu Paturica un Julien Sorel valah. Paturica nu e un simplu vulgar vanator de avere, ci un insetat de toate senzatiile vietii. Latineasca lui
Julien e inlocuita aci cu putina elinica. Julien intra ca precep tor la un nobil rural si devine amantul sotiei aceluia. Paturica intra in slujba postelnicului Andronache Tuzluc si-i ia tiitoarea, pe Kera Duduca, totdeodata jefuindu-l. Paturica uzeaza de mijloace mai josnice, insa una e Franta de la inceputul secolului
XIX si alta Valahia lui Voda Caragea. Esential este ca energia lui Paturica ramane mereu intacta, aspiratia la inaltare nesuferind nici o oprire. El e frumos, in stare de a capta repede simpatiile, ipocrit cu precocitate, onctuos, inteligent, iubitor de instructie. Invata cu o silinta extraordinara limba greceasca spre a citi in original pe Omer, Pindar, Sofocle, Euripide,
Anacreon, Plutarh, e biblioman , are in biblioteca operele lui
Machiavel. E si rafinat, capabil sa guste finetele unei mese si sa-si compuna un interior artistic si chiar somptuos. Epoca permitea coloarea. Scena in care vatafii joaca menuet, cotilion, valt, ecosez in vestminte orientale si cu papuci in picioare, dand-o apoi in danturi autohtone; pristoleanca, chindia, ca la usa cortului, e din cele mai pitoresti. Pe alocuri Filimon are intuitii balzaciene, precizia topografica, realismul fantastic. Figura de bricabracoleur a lui Kir Costea e proiectata pe un fundal minutios. De asemenea amanuntita este imaginea camerei lui
Paturica, viitor camp de actiune al ciubucciului. Ca analist,
Filimon este insa mediocru. El recurge la dizertatii, la invocatii, iar eroii sunt de tipul infernal, din aceia care-si striga teatral izbanda, acoperiti de o paloare demonica, sau, dimpotriva, de genul angelic. Rezistenta romanului se explica prin marea siguranta a desenului si a tonurilor fundamentale. Totul formeaza un album de ilustratii de neuitat, pe care cititorul le traduce in termeni epici: asteptarea ciocoiului in pridvor, intrevederea administrativa intre postelnicul ingrijorat si vataful
Paturica cu condicile, Kera Duduca, Kera Duduca si Dinu imbratisati, Kir Costea inmanand banii din cumparaturi prin terti vatafului, Paturica jucand menuetul cu vatafii, Paturica in exercitiul functiunii de sames, stand turceste pe un pat, Paturica bogat primind in casele lui marea societate bucuresteana,
Paturica in audienta la Ipsilant.

GR. H. GRANDEA
Gr. H. Grandea (1843 1897), care se credea nepot al lui
Byron, a fost un scriitor foarte cunoscut o vreme. Apoi fu complet uitat. Dintre poeziile lui cursive merita citarea cateva ecouri ale sederii lui in Belgia, exclamatiile de Verhaeren prematur pentru o Meusa inconjurata de furnale si acoperita de fum in dustrial:
A! iaca-ma pe culmea ce valea o domina,
In purpura se stinge a zilei stea divina.
Acuma vad cetatea cu turnurile ei
Si Meusa intinsa cum scapara scantei.
Ah! cat de mult imi place aceasta panorama
Intinsa si frumoasa! De cate ori ma cheama
S-admir ast amfiteatru cu splendide colori
Ce farmeca vederea la mii de calatori!...
O barca cand ma duce in sus si jos pe valuri,
Imi place sa contemplu multimea de furnaluri
Al caror fum se-nalta in limpedul eter
Ca fumul de tamaie...
Romanele lui Grandea au avut mare raspandire. Fulga sau
Ideal si real, roman liric, e azi ilizibil. Interesul istoric sta in sentimentalitatea vaporoasa, in exaltare, in reverie, in viziunea ossianesca a naturii. de un wertherianism tardiv, eroul citeste, in poze melancolice, la umbra fagilor, rataceste calare in munti, se zbate de durere ca o hiara salbatica care poarta in pantece sageata vanatorului si cand aude ca Zoe se va casatori cu un altul, lesina. Pentru aceasta erotica, scriitorul creeaza un decor antideluvian, teribil, localizat la Dambo vicioara. Nu lipsesc gesturile zgomotoase. Fulger se infatiseaza in fata iubitei tradatoare si cu o zambire infernala racneste:
Femeie, fii blestemata. Geniu razbunator, care zbori pe aripa vijeliilor noptoase, auzi-ma . Apoi piere in noapte si se duce sa moara pentru Grecia. Misterele romanilor, roman neterminat de formula arheologica, relua preocuparile mitologice ale lui
Asachi si se straduia sa dovedeasca continuitatea poporului roman prin metempsihoza. Un sergent ranit la 1877, cu numele
Deciu Longin, invita pe autor in muntii Bucegilor in ziua cand straniul militar, implinind 30 ani, urma sa fie initiat in misterele tribului sau. Scriitorul se duce. Satul e pe un varf ametitor de munte stancos. In odaia in care e primit, autorul zareste idoli mici de piatra in chipul Penatilor, apoi portretele lui Tudor,
Cuza si Balcescu. Centenarul Aldea Longin, capetenia satului etnic pur, ii duce pe toti la comoara Dochiei, se strica zagazul unei ape si o poarta tainuita, si intr-o pestera cu arcade si bolti corectate de dalta, plina cu simulacre de zei, sunt gasite inchise in sicriu de lemn negru analele romanilor, a caror lectura la lumina faclelor avea sa constituie romanul. Grandea apuca doar a da descriptia Sarmigetuzei intr-o fantezie neagra. Vlasia sau Ciocoii noi, roman satiric debutand cu elementul infernal din Le diable boiteux al lui Lesage, avand ca erou principal pe

Ioan Catina poetul, intentiona sa ridiculizeze pasoptismul in persoana lui Baboi si a lui Sclipici, caricaturi ale lui C. A.
Rosetti si Ion Bratianu.

B. P. HASDEU
Descendent cu sange amestecat al unei familii de boieri basarabeni, B. P. Hasdeu (1838 1907) e o expresie puternica si bizara a zonei scite. Omul s-a ilustrat in multiple ramuri ale culturii, chiar si in poezie, care este totusi laturea cea mai slaba.
Ar fi voit sa scrie:
O poezie neagra, o poezie dura,
O poezie de granit... dar pretentia de umor crud duce la trivialitati si putem cita ca mai plastic un pranz de leprosi vagabonzi:
Aduce fiecare
Cu sine pe spinare
Bucata-i de mancare
Nemacinate grane
Servind in loc de pane
Cu vrun ciolan de cane
La pranzul canibal:
Sau un picior de cal!
Razvan si Vidra, singura piesa viabila, pare a fi ecoul unui complex de inferioritate, caci Hasdeu avea o mica vana de sange evreiesc. Ea e drama individului apasat de prejudecata publica. Razvan e un tigan de isprava, cu stiinta de carte, roman prin mama, fost rob manastiresc slobozit de vladica. Cu toate acestea, Tanase, roman curat, nevoit sa cerseasca, se codeste sa ia de la un tigan pomana . Toata vrednicia omului Razvan apare pentru taran intinata:
Dumnezeu sa mi te-ajute, precum tu m-ajuti pe mine;
Zilele tale sa curga tot zile lungi si senine;
Iar nevoia sa doboare pe-oricine-ti va fi dusman!
Ramai sanatos, baiete!... Ce pacat ca esti tigan!...
Tanase urmeaza pe Razvan orbeste, incuviintand, ca expo nent al norodului, toate actele de revolta impotriva impilarii de sus. Pentru el Razvan e un individ afara din comun, vrednic pentru orice treapta. Insa cand Razvan vrea sa fie domn, sovaie:
Despot fu grec, Ioan-voda fu armean si Iancu sas...
Dar orisicum pan-acilea din mila dumnezeiasca,
Noi n-am avut nici un voda... stii!... Tara o sa carteasca,
Ce sa-i faci!... Mai bine hatman. Sa nu fi fost tata-tau!...
Drama ramane oricum foarte originala si nu figura de femeie barbatoasa a Vidrei, care impinge pe erou pe calea ambitiilor, ofera problema centrala. Razvan insusi e un om de vointa si daca ezita, face aceasta din cauza unei masurari juste a conditiilor. El stie ca un tigan nu poate patrunde si noi insine vedem ca ori de cate ori un dezacord se iveste intre capitan si ai sai, problema nu se pune in termeni reali, ci printr-un proces de origine. Razvan e un paria imbracat in hainele efemere ale puterii in lupta cu un factor monstruos de nedefinit, in conditie cu atat mai tragica cu cat admiratia tuturor se amesteca cu o compasiune jignitoare.
Destinul implacabil din tragedia greaca a fost inlocuit cu reaua nastere apasand asupra geniului. In jurul lui Razvan se invartesc un numar de personagii viabile, Sbiera, avarul, aci tantos, aci onctuos, inocent in vitiu si aproape simpatic, Tanase, taran judecand prin prejudecati, sleahticii polaci infatuati, hotii de padure vazuti ca niste pirati, insa cu bun contur. Versificatia insasi e focoasa, truculenta, cand trebuie cu umor taranesc apasat, proverbial.
Modelul lui Hasdeu in Ion-voda cel Cumplit a fost Istoria romanilor sub Mihai Viteazul a lui Balcescu, interpretata in sensul culturii marilor genii. Conceptia istorica a autorului e sanatoasa
(istoria: pregatire documentara si constructie artistica totdeodata), dar realizarea e dificitara. Informatiei extraordinare si cam excentrice ii corespunde un stil romantic tipator pe o judecata umflata, prapastioasa. Fraza are un puls simetric trinitar artificios si vibreaza de infocare lirica, din care, nu-i vorba, ies cateodata imagini uimitoare. Moscova e o imensa padure, prin care salta o fiara salbatica, numita Ivan cel Groaznic ; patria noastra ar trebui sa devina un rai pazit la hotarele sale de mii de ingeri cu sabii inflacarate . Fragmentul de roman Copilariile lui Iancu Motoc, retiparit sub titlul Ursita, localiza in epoca lui Stefan cel Mare si a lui Stefanita ideea destinului sangvinar implacabil in virtutea caruia eroul nu se putea sustrage de a ucide, conform prevederilor zodiacale, pe Stefanita-voda. Nazuinta de documentare e aspectul cel mai valoros al scrierii, insa, literar vorbind, adevaratele insusiri sunt tot stilistice. Un cal are capusor mic, picioare subtiri si gat incolacit ca al unei lebede . Cea mai buna proza a lui Hasdeu e in
Duduca Mamuca (Micuta), istorie a unui dandy rus, a unui roué de traditie franceza. Un student isi pune in gand sa seduca pe frumoasa fata a gazdei sale si izbuteste simuland un duel si o falsa ranire. Peste spiritul libertin al farsei se arunca un val romantic, constand intr-o malitie demonica si in decor teatral. Umorul rece, imperturbabil al dialogului e excelent.
Ca om de stiinta, Hasdeu are mari merite. Enorma lui straduinta de a culege documente, indeosebi slave, in a sa Archiva istorica a
Romaniei, consultabila si azi, tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia si arheologia, introducerea unei filozofii a istoriei in sinteza faptelor sunt elemente care fac din el un mare precursor. Cat despre filologie, el e creatorul ei, in intelesul savant al cuvantului. Dar opera hasdeana ramane mai ales ca literatura a imaginatiei stiintifice, ca roman al senzatiei investigative. Hasdeu e talmudist in chipul cel mai invederat, extractor al esentei a cincea, interpretator al documentelor in sens hieroglific, pe plan colosal. Istoria critica a romanilor da in ordinea intelectului aceleasi emotii epice ca si
Contele de Monte-Cristo.
Gandirea lui Hasdeu nu merita sa fie neglijata, cu tot diletantismul ei. Pozitivist, transformist, el admite si o selectie providentiala pe langa cea naturala. In chipul acesta devine rasist, imbratisator al doctrinei predestinatiunii gintilor .
Hasdeu accepta gintile alese , cu rectificarea ca nu crede intr-o damnare eterna a unor popoare, intr-o fatala bestialitate . Ca si Blaise Pascal, prin urmare, spera in gratia divina care se poate cobori oricand asupra unei ginti, spre a o scoate din noaptea osandei. In Istoria critica Hasdeu se sileste a demonstra ca selectia naturala si cea providentiala lucreaza mana in mana in favoarea poporului roman. Teritoriul dac este cel mai propice unei civilizatii materiale, iar vlahul este, etimologiceste, domn, stapan al popoarelor, printr-o revelare onomastica a Providentei.
Mai departe, in Sic cogito, ganditorul profeseaza o spiritologie in virtutea careia speta umana printr-o tehnica speciala se poate ridica spre starea de spirit pur.

ION GHICA
Opera lui Ion Ghica (1816 1897) este muzeul Carnavalet al nostru organizat de un bun artist. Este de altfel foarte adevarat ca epoca 1821 1848 a fost de un mare pitoresc prin repezile prefaceri si intrepatrunderea de elemente contrarii, si strainii insisi au ramas impresionati. Trebuie sa ne gandim ca
Kogalniceanu, omul saloanelor berlineze, debutase pe scena vietii cu antereu. Deceniile sunt insemnate in biografia acestor oameni cu mereu alta coloare violenta. Colectia lui Ghica este distribuita pe sali si epoci, formand serii pe generatii. Intr-un loc dam de Radovanca, vrajitoare, locuind in ruinile palatului
Dudestilor; dupa ea vine Calina, fata ei, nevasta lui Soare potcovaru tiganul intai, apoi a lui Stoian, zavergiu cu tarabulus la cap si cu iatagan la brau ; in sfarsit, urmeaza nepotul
Radovencei, bonjurist de la Paris umbland cand rasturnat in drosca sau in carata, cand calare pe cai de soi, cand maind armasarii din faeton . E o inscenare muzeala savanta, plina de umor, in prezentari dioramatice, intrunind toate elementele patrunderii modului de existenta al individului. Aci vedem pe fiul sucitului Mavrogheni-voda mergand in caleasca cu tiitoarele sale din Tatarasi si Taiebarba, in chip de harem, imbracat anacronic cu giubea de pambriu portocalie imblanita cu ras, ciacsiri rosii, mesi si papuci galbeni; colo, luxoasa casa a boierului
Romanit (Ghica are o extraordinara memorie vizuala): macaturi si perdele de matasarie groasa de Damasc si de Alep, scaune de abanos, incrustate cu sidef, imbracate in piele de Cordova, policandre de Venetia; tinerii in straie orientale joaca vals si ecossaise; de pe un pat familia domnului priveste hieratica: In sala de bal, voda, imbracat cu giubea alba, hanger de brilianturi la brau, sedea in mijlocul sofalei intre ferestre, rezemat pe perne, cu gugiumanul de samur, cu funda alba cam pe frunte si cu mainile inclestate la ceafa. Pe marginea patului, la dreapta si la stanga, sedeau cele sase beizadele sir . In salile epocii Cuza, apare tanarul prefect de formatie pasoptista cu tot alaiul lui oficial (drosca trasa de patru cai negri, surugiu cu poturi si tusluci, cu panglici tricolore la palarie, patru dorobanti calari), alta sala reconstituie o reuniune la o dama de moda provinciala. Mai departe, elegante romane in epoca domnitorului Carol I ies la Sosea:
Caleasca de Viena cu cai unguresti, cu vizitiu cu cocarda, cu sireturi de fir la palarie si la cusaturi este supremul fericirii elegantelor. Este nobil si de bun ton ca o dama sa se invarteasca pe Sosea cel putin de doua ori, de la havuz pana la rondul cel mare, rasturnata pe un fund de matase albastra, vanata sau galbena; apoi sa se coboare ca sa-si tarasca nitel coada rochii prin praf, inconjurata de trei-patru elegante, urmata pas cu pas de mandrul lacheu care-i duce manteluta de cinci dramuri pe brate.
Ion Ghica are pe deasupra un dar de narator incomparabil, o imaginatie araba. Cu puncte de plecare documentare, amintiri, studii economice, sociale, prozatorul trece in mijlocul celui mai arid memoriu la anecdota, cateodata dramatizand, jucand toate rolurile. Cand inventeaza, Ghica pare sarac, dimpotriva, evocarea da impresia lucrului imaginat. De neuitat sunt boierul
Furtuna, prezident de Divan, care azvarle cu fesul dupa impricinati, dascalul Chiosea batand pe copii cu imineul scos din picior si cantand un pa-vu-ga-di sonor care-i iesea pe nas cale de o posta , Barzof, cel care isi scuza neomeniile oficiale cu Ia ne vinovat... slujba! , Manea Nebunul cantand Fivrelzon! fivrelzon! (vive le son!). O pagina vrednica de un mare comediograf este convorbirea lui St. Marc de Girardin cu locotenentul roman de la Izlaz.

PANTAZI GHICA, I. M. BUJOREANU

Fratele lui Ion Ghica, Pantazi Ghica (1831 1882) a fost facut celebru de Eminescu, caci el este
...uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom...
Prozatorul, nuvelist si romancier, e de putina insemnatate.
Insa omul era cult, fin si sub numele de Fantazaki a trecut in vremea lui drept regele boemei romane .
Ioan M. Bujoreanu a lasat un roman, Mistere de Bucuresti, in gustul lui Eugène Sue, cu pasabile insemnari de epoca.
I. CODRU DRAGUSANU
Ceea ce sperie si descurajeaza pe cititorul Peregrinului transilvan al lui I. Codru Dragusanu (1818 1884) este limba transcarpatica si latinizanta. Cate o fraza promite sublimitati:
Soarele se apropia de apus si, cu razele oblice, aurea varful de granit prefacut in sist sur prin intemperiile seculare si milenare...
Asa, intr-un text reparat. Dar in original ni se vorbeste de verticele de granit resolut in schistru sur prin intemperiile seculare si miliarie . Nu trebuie sa se exagereze dificultatile lecturii. Este hotarat ca o parte de multumire vine chiar din acest dialect: Nu ma mir de franci ca vand lemnute de aprins sub nume ca-s germane, dar de germani, ca nu si le pot trece fara sub firma franca . Oricum, lectura cartii e rezervata unui cerc restrans care s-a adaptat limbajului. Cat despre valoarea continutului, ea ar fi fost cu mult mai mare daca el ar fi fost redactat si publicat macar cand s-au facut calatoriile acestui surprinzator spirit aventuros, adica intre 1835 1844. Totusi nici atunci ele n-ar fi fost documentul unei alte receptivitati pentru fenomenul geografic si social european, dupa naivitatile (suave insa) ale lui Dinicu
Golescu. Caci in epoca aceasta scria corespondenta Kogalniceanu, isi culegea impresiile turistice si le comunica in parte Alecsandri.
Nicairi Dragusanul nu atinge fineta acestora, Itinerariul , aparut in 1864, a fost redactat spre aceasta epoca si nu mai inventa un stil al impresiilor de calatorie , pe care il ilustrase intre altii, acum, Bolintineanu. Dar n-are de a face. Jurnalul nu este mai putin interesant, intai de toate ca document. Acest tanar dezghetat, care, ca insotitor, curier, colinda Europa, avand drept tinte Londra,
Napoli, Petersburg, stie sa noteze. E un reporter care prinde pulsul social al unei vremi prin simpla oprire asupra aspectului familiar si zilnic, fara a avea intentionat o dispozitie superioara de perceptie. Impresiile lui propriu-zis artistice nu trec, tinand seama de progresul cultural, de emotia dimensionala si ingenuu lirica a lui Dinicu Golescu. La toate bisericile se afla joc de clopote, adeca mai multe maiestrit asezate, cat, tragandu-se, fac o armonie asa de jalnica, pare ca-ti sfasie inima... Totusi, un instinct formal, o intuitie a fenomenalitatii estetice exista embrionar: Inchipuie-ti la Roma o piata imensa, rotunda, de ambe parti incercuita de portice gigantice, suportate de patru sute de coloane maiestoase si supramuntate cu doua sute de statui colosale ; Pe Tamisa proprie ca prin o padure de catarte si camine fumegande, inaintaram cu mare precautie . La
Boulogne vede fosforescenta lichida , cimitirele ii dau calmari meditative ( Imi place a petrece intre morminte ). In general insa, despre aspectul monumental complexiv al Parisului, noul
Babilon , una din cloacele omenirii , al Londrei, cetatea cea mai monstruoasa (expresie buna dar tocita prin deasa folosire), al Romei, Neapolului, autorul spune putine lucruri. Formula rea impresiei e mai fericita anecdotic. Mais, monsieur zice un taran caruia nu i se da voie sa vada sicriul lui Napoleon
(dialogul pare extras din vreo publicatie contemporana) quand je payons l impôt, pourquoi que le percepteur du roi ne renvoie-t-il pas les gens en quenilles? Je voulons Sacré-dieu! voir l Empereur! Madam Bloun, proprietara unui cabinet de lectura, in serviciul careia intrase, cauta sa-l retina cu sentinte:
Pierre qui roule n amasse pas mousse . Parisul e definit prin cancan: La muzica asurzitoare, sa fi vazut trei mii de desmetici saltand in fuga mare, in jurul orchestrei, ca niste demoni batuti cu biciul si fripti cu smoala fiarta... Napoli, prin macaroane:
In jurul unui blid se aseaza jos, in mijlocul pietii, tata, mama si copiii, unul in poala altuia . Dragusanu are esential o faconda, proprie unor ardeleni si mai ales banatenilor, si pigmentul reportajelor e facut din rasete spontane. La Paris lumea striga
Vive l Empereur! si el spune pelegrinul e mort de douazeci de ani! La Londra ii repugna friptura sangvinolenta: mance cui ii place .
Reprezinta I. Codru Dragusanu o adevarata figura literara?
Incercam indoieli a sustine acest lucru. Dar un fenomen uman interesant este fara indoiala.

N. SCURTESCU
Teatrul e debil in aceasta epoca. Matei Millo pastisa in Apele de la Vacaresci vodevilurile lui V. Alecsandri. De la N. Scurtescu
(1844 1879) ne-a ramas o tragedie raciniana Rhea-Silvia, corecta, uscata, prea conventional clasica.