ION LUCA CARAGIALE

Intre 1878 si 1885, Caragiale a scris comediile: “O noapte furtunoasa”, “Conul Leonida in fata cu Reactiunea”, “O scrisoare pierduta” si “D-ale caranavalului”. Piesele sunt comedii de moravuri si de caracter, realizate intr-o viziune clasica si intr-un limbaj de un umor inconfundabil. y8n19nz
Comedia “O scrisoare pierduta” este capodopera lui I. L. Caragiale, o capodopera a literaturii romane si universale.
“O scrisoare pierduta” este o comedie de moravuri, dezvaluind viata publica si de familie a unor politicieni care, ajunsi la putere si ambitiosi, se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor, contrare numai in aparenta, se armonizeaza in final, pentru ca toti stiau sa speculeze avantejele unui regim politic “curat constitutional”, in folosul lor.

Subiectul
Actiunea se desfasoara in “capitala unui judet de munte” (care ar putea fi Piatra Neamt sau Pitesti), pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are loc conflictul intre ambitiosul avocat Nae Catavencu, din “opozitie”, care aspira la o cariera politica, si grupul fruntas al conducerii locale (prefectul Stefan Tipatescu si “prezidentul” Zaharia Trahanache), care conduce abuziv si in interes personal viata politica a judetului.
Pentru a-i forta sa-l propuna candidat in locul lui Farfuridi, prefectul conducerii judetului, Catavencu ii ameninta cu un santaj. Instrumentul de santaj este o scrisoare de “amor” a lui Tipatescu trimisa doamnei Zoe Trahaneche, sotia “prezidentului”. Pierduta de Zoe, scrisoarea este gasita de un cetatean turmentat si subtilizata de la acesta de catre Catavencu. Santajul o sperie mai ales pe Zoe, care -; de teama de a nu fi compromisa public -; exercita presiune asupra celor doi barbati si obtine promisiunea candidaturii lui Catavencu.
Cand totul parea rezolvat, urmeaza o adevarata “lovitura de teatru”: de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut -; Agamemnon Dandanache. Reactiile celor din jur sunt diferite: Zoe este disperata, Catavencu -; amenintator, Farfuridi si Branzovenescu -; satisfacuti ca rivalul lor local a pierdut, Tipatescu -; nervos. Doar Trahanache “are putintica rabdare” si se gandeste la un mod de rezolvare a conflictului.
Ghemul de interese se incalceste rau in timpul sedintei de numire oficiala a candidatului (actul III in intregime), dar intervine politaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit sa inchida gura lui Catavencu. In incaierare, acesta pierde palaria in care avea scrisoarea si dispare pentru o vreme, producand mari emotii doamnei Trahaneche.
Limpezirea situatiei se realizeaza in actul al IV-lea. Dandanache, sosit de la Bucuresti, isi dezvaluie strategia politica, absolut asemenatoare cu cea a lui Catavencu, dar la alt nivel si cu mult mai multa ticalosie. Nae Catavencu, fara scrisoare, se simte dezarmat si schimba tactica parvenirii. In final, toata lumea se impaca, “micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales “in unanimitate”. Salvat de consecintele unei plastografii, Catavencu tine un discurs sforaitor si se imbratiseaza cu vechii adversari intr-o atmosfera de caranval, de mascarada, accentuata de muzica saltareata condusa de Pristanda.

Personajele
Caragiale e cel mai mare creator de tipuri din literatura romana. Personajele lui sunt memorabile, fiind realizate intr-o viziune clasica. Criticul Pompiliu Constantinescu impartea tipurile comice din piesa in urmatoarele categorii:
- tipul incornoratului -; Trahanache
- tipul amorezului -; Tipatescu
- tipul cochetei si al adulterinei -; Zoe
- tipul politic si al demagogului -; Catavencu, Frafuridi, Dandanache
- tipul cetateanului -; cetateanul turmentat
- tipul raisonneur-lui -; Branzovenescu
- tipul servitorului -; Pristanda.
Dramaturgul roman nu simplifica insa imaginea personajelor, reducand-o la o singura trasatura. Personajele lui sunt extrem de complexe, sunt individualitati de neconfundat.
Modalitatile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. La Caragiale se intalnesc, in principiu, patru procedee fundamentale, toate indirecte: a) prin actiune, prin fapte, atitudini, gesturi, eroii se definesc prin ceea ce fac si din felul in care fac; b) prin intermediul celorlalte personaje: Trahanache il caracterizeaza pe Tipatescu, Pristanda pe Catavencu etc., fiecare dezvaluind si dezvaluindu-si, in acelasi timp trasaturi revelatoare; c) prin limbaj: scriitorul scoate de aici efectele comice cele mai cunoscute; d) prin nume: acestea sunt purtatoare ale trasaturilor individuale ale personajelor.

ZAHARIA TRAHANACHE e comicul naiv. E opus arogantei, violentei si velocitatii, dar e un spirit mare, un disimulat, ca un vechi politician. El tergiverseaza, nu da adevarul pe fata, se preface a nu sti nimic si mereu afiseaza vestita lui formula ajunsa proverbiala: “Ai putintica rabdare, stimabile.”, chiar cand devine furios.
Chiar si numele lui sugereaza tergiverseala, zahariseala si capacitatea de a se modela usor (trahanaua e coca moale) dupa cum ii dicteaza “enteresul” sau superiorii.
Credul sau indulgent, el nu are nici un interes sa strice relatiile cu prefectul si sustine teza plastografiei, dar cand e amenintat serios la santaj, da replica prin contrasantaj. El vorbeste de morala, face apel la ea, dar in mediul sau social si familial nu exista morala.
Pentru Zoe are un adevarat cult si nimic nu-i clinteste increderea in ea, cum nu-i clinteste nimeni inflacarata prietenie pentru Stefan Tipatescu (“eu n-am prefect! eu am prietin!”). Candoarea comica, refuzul “documentului” compromitator in favoarea principiului prieteniei ingaduie incadrarea personajului in seria tipologica a incornoratului simpatic.
STEFAN TIPATESCU corespunde junelui-prim in teatrul clasic, fixat insa intr-un triunghi conjugal banal si tihnit, banuit de toti si transformat de Catavencu in obiect de santaj.
Este un orgolios fara masura, cu o gandire de stapan medieval care isi considera functia politica drept act de misionarism, traind sentimentul abandonarii unei cariere stralucite.
In realitate e un barbat tinut din scurt de o femeie voluntara; are unele accese de independenta, dar se multumeste cu tihna burgheza pe care i-o asigura Zoe. E lucid, fermecator, inteligent, chiar romantic, in viziunea lui Caragiale. El ezita sa plece cu Zoe in necunoscut, care e mai romatica decat celelalte personaje, dar e influentat de dansa prin transfer de sentimente.
E al doilea sef de judet si accepta candidatura lui Catavencu ca sa nu strice relatia cu Zoe. Tipatescu e prefectul arogant, violent, impulsiv, care nu se poate retine de la vorbe negandite. E abuziv si imparte functii ca din propria sa proprietate. Are constiinta rolului sau si a puterii de care dispune. Pristanda il caracterizeaza cu luciditate: “mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica coana Joitica”.

Tipatescu are dispretul omului puternic si bogat fata de un arivist care se foloseste de gainarii politice: “A, ce lume! ce lume!”. Dar aceste cuvinte se intorc impotriva lui, deoarece el continua adulterul si tolereaza calculele gresite ale lui Pristanda cu steagurile.
NAE CATAVENCU e o mare realizare, de tip colosal de comedie, un tip de mare anvegura. Literatura noastra nu mai are un astfel de tip de demagog politic, prezentat grotesc si din mai multe unghiuri de vedere. El e avocat, director-proprietar al gazetei “Racnetul Caraptilor”, este un arivist care umbla cu “machiavelacuri” si e constient de acest lucru pentru ca citeaza adeseori propozitia lui Machiaveli: “Scopul scuza mijloacele”, pe care o atribuie “nemuritorului Gambeta”.
Motivatia actiunilor lui porneste de la dorinta anularii decalajului dintre conditia sa politica umila si convingerea ca le e superior celorlalati. Lui Tipatescu ii declara patetic, refuzand toate contra-propunerile prefectului ca pret pentru stingerea scandalului: “Ce vreau? Stii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul acesta de gogomani unde sunt cel dintai… intre fruntasii politici”.
Catavencu e un ambitios fara tenacitate, de aceea evolutia lui e inversa fata de momentul initial. Pierzand instrmentul de santaj se resemneaza rapid, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat, accepta sa conduca manifestatia in cinstea rivalului sau politic. Labilitatea comportamentului sau provine din inteligenta, din rapida adaptare la situatie, fara complexe sau mustrari de constiinta.
El e bine pregatit pentru lucrarea vietii politice: are vivacitate, nu se impiedica de considerente morale si e un frenetic al ideilor, delirand cu erori de cultura si de gramatica. Demagogia personajului, sugerata si de nume, este principala caracteristica a politicianului, Catavencu devenind astfel un exponent al unei realitati pe care Caragiale o satirizeaza cu ironie vesela.
ZOE TRAHANACHE este, intre femeile teatrului lui Caragiale, cea mai distinsa. Este o femeie voluntara care joaca insa comedia slabiciunii feminine. Ea isi inseala sotul, dar prin sot si amant stapaneste judetul de munte si partidul de la putere. Speriata de santajul lui Catavencu, incearca sa-l convinga pe Tipatescu sa accepte conditiile avocatului, facand uz de lacrimi, lesinuri si de alte arme din arsenalul lamentatiei feminine. Nereusind, pune piciorul in prag si-si dovedeste firea autoritara, strigand: “Eu il aleg, eu si cu barbatu-meu!”.
Comportamentul ei e totusi surprinzator. Cand isi da seama ca Nae Catavencu este invins, il iarta si-i castiga devotamentul, amintindu-i ca mai sunt “si alte Camere”, deci alte prilejuri pentru a ajunge deputat, cu conditia ca el sa-i accepte patronajul. Gestul acesta, savarsit cu naturalete si fara ranchiuna, e una din armele seductiei pe care o exercita asupra tuturor barabatilor, de la Trahanache la cetateanul turmentat (acesta vede in ea o “dama buna”).
FARFURIDI intra in categoria demagogului. El este insa un prost de o teribila fudulie. Admite tradarea daca o cer interesele castei politice din care face parte. Ar fi urmat sa fie ales deputat, cu toate ca e absolut incapabil de efort si gandire, e incult dar, totusi, grozav de pretentios.
E violent, gata sa trimita o telegrama indrazneata iscalita “anonim”. Discursul sau e plin de nonsensuri si de abdicari de la regulile logicii. Pararea despre sine este superlativa si si-o marturiseste admirandu-se in ipostazele sale civice (“Eu, am n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma dus in targ!”) si ideologice (“iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori!” sau “tradare sa fie, dar s-o stim si noi”).
BRANZOVENESCU alcatuieste un cuplu comic cu Farfuridi. Are o fire mai domoala, mai precauta, ce functioneaza ca un ecou al lui Farfuridi. Ambii traiesc cu spaima ca s-ar putea sa nu fie considerati membri marcanti ai partidului lor, pe care il apara cu fanatism, trimitand la “centru” telegrame “semnate anonim”. Numele lor, cu rezonante culinare, sunt derivate subtil su sufixe onomastice grecesti sau romanesti, pentru a indica un amestec specific al acestei clientele politice care -; indiferent de origine -; se bucura de aceleasi avantaje “constitutionale”.
AGAMITA DANDANACHE, urmasul prin nume al strasnicului razboinic homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei, produce o intreaga “dandana” prin aplicarea rece si cu metoda a “machiavelacului”. Santajul este pentru el o forma de diplomatie.
El apare mai tarziu in piesa si e “mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu”. E o epava morala, un senil, dar santajist perpetuu, caci el nu restituie scrisoarea compromitatoare cu ajutorul careia a fost ales, spre a o putea utiliza si alta data.
El se da drept un continuator al traditiei: “…. Eu care familia mea… de la patuzopt in Camera”, desigur “in toate Camerele, cu toate partidele, ca romanul impartial”.
CETATEANUL TURMENTAT este un tip realmente simpatic, dar nu inocent pentru ca, desi o aduce scrisoarea, o citeste mai intati sub un felinar, savarsind una din abaterile etice ale lucratorului postal. Staruinta lui in actiune nu provine din responsabilitate, ci e un vechi tic profesional, un automatism redesteptat de bautura.
Fostul factor postal, ajuns “apropitar” cu drept de vot la Colegiul III, e un vicios, un turmentat care asteapta cu nerabdare sa se supuna cuiva, avand prin aceasta sentimentul integrarii intr-o lume superioara.
Cum Zoe ii va dezlega enigma staruitoarei intrebari “eu cu cine votez?”, dand in sfarsit un sens vietii lui, cetateanul va face din distinsa doamna un obiect de cult, un ideal, pentru care bea cu entuziasm electoral “in sanatatea coanii Joitichii! ca e dama buna!”. Intr-o lume in care predomina necinstea si santajul, el aduce o picatura de umanitate si candoare.
PRISTANDA e o unealta docila a celor trei: Zoe, Tipatescu si Trahanache. El devine “scrofulos la datorie”. Are 11 suflete de intretinut si considera ca are o “familie mare”. Tot grupul de la putere are nevoie de politaiul orasului. E un simbol al executarii ordinelor. Nu-si face iluzii asupra sistemului parlamentar si o spune franc: “Curat violare de domiciliu, da umflati-l” cand il aresteaza pe Catavencu.
Versatil, cu automatisme care ii pun in relief si mai mult slugarnicia, el urmeaza si deviza nevestei sale: “pupa-l in bot si-i papa tot”. Isi face venituri ilicite, cum isi faceau si altii.
Numele personajului, luat de la un joc moldovenesc, in care se bate pasul intr-o parte si in alta fara sa se porneasca niciunde, este de o mare putere sugestiva, potrivindu-se perfect cu siretenia primitiva a lui Pristanda. El deschide si inchide piesa, cu vorbele sale, e deci un fel de resort de cortina comica.