g1m23mn
Mateiu Ion Caragiale, autorul poemelor si povestirilor cartii de fata, este fiul mai mare al lui Ion Luca Caragiale, ceea ce recomanda si promite, dintru inceput, un scriitor de stirpe aleasa. Crescut in atmosfera de armonioasa coeziune a caminului sotilor Caragiale si adoptat, deoarece era nelegitim, prin compensatie, cu nedramuita afectiune, copilul va pastra pentru parintele sau, in ciuda unor trecatoare si nesemnificative razvratiri, o deferenta si o pietate, izvorate, mai cu seama, din exemplul trudei literare, pe care tatal sau o ilustra, la timpul acela, cu intensitate. Studiile liceale, la Colegiul “Sf.
Gheorghe”, il pun in contact cu invatatul profesor Anghel
Demetriescu, de la care deprinde si adanceste patima stiintei istorice. Paralel cu aceasta, si de timpuriu inca, inclinarile sale merg catre una din disciplinile auxiliare ale istoriei, heraldi ca, in care-si desavarseste atat arta desenului stemelor si a unor daruri de pictor miniaturist, cat si cunostinte de specialita te. Studiile universitare, cu toata dorinta expresa a tatalui sau, le-a evitat, totusi, cu consecventa. Despre aceasta preferinta pentru o universitate, asa zicand, in aer liber, si fara de program, vorbeste, la data de 25 februarie 1935, un crampei al “jurnalului” lui Mateiu Caragiale, evocand stagiul sau berlinez putin timp dupa exilul voluntar al tatalui sau, si ridicand aceasta dispozitie a spiritului sau la rangul unei legi care i-a calauzit intreaga existenta. Textul merita sa fie transpus si-n romaneste: “Ideea de a ma constrange sa fac inalte studii de drept in Germania, scrie dansul, a fost una din ciudateniile tenace ale tatalui meu. Sarcina ar fi fost pentru mine dubla, nu numai de a invata materia, dar si limba in care aceasta era profesata sau scrisa. Studiile, de altminteri, mi-ar fi fost de putin folos. O iesire ca: “Doamne-Dumnezeule, sa fi putut eu invata...” a tatalui meu nu-si are rostul in cazul meu. Scoala

hoinara (l’école buissonnière) pe care am facut-o la Berlin mi-a fost de mare folos. Un an de singuratate si de izolare la tara, ca si la Bucuresti, si care a fost in acelasi timp si un an climateric, mi-a permis sa ma dedau unei introspectii in fiinta mea si unei retrospectii in trecutul meu, pe cat de rabdatoare, pe atat de adanci. In felul acesta, mi-am judecat treizeci de ani din existanta mea. Ei bine, cu exceptia catorva slabiciuni, pe care mi le reprosez destul de aspru, si a unei semiinconsec vente tranzactionale, la care am fost mult timp silit sa ma resemnez, n-a fost la mine vorba de vreo evolutie, si acum, in pragul unei jumatati de veac de existenta, am redevenit, cu experienta a treizeci de ani pe deasupra, cel de acum treizeci de ani. Nimic n-a putut imblanzi pe indaratnicul pe care impreju rarile l-au refulat in mine, fara insa sa-l fi rapus. Lung timp m-am lasat dus in deriva, apoi mi-am revenit, m-am dat la fund si am iesit la suprafata, si astazi, usurat si fara piedici, inot in susul apei, despicand undele. Si daca azi zabovesc in evocarea Berlinului de acum treizeci de ani, e pentru ca in rama lui e fixata imaginea tanarului ce nu implinise douazeci de ani si care renaste acum in mine.”
Sunt aici, in acest autoportret, schitat in ajunul examenului a jumatate de veac de existenta, intrunite cateva din trasaturile fundamentale ale firii lui Mateiu Caragiale: recunoasterea, franca, a “slabiciunilor” ce i-au fost harazite, dar si marturia, nu mai putin ferma, chiar orgolioasa, a drumului propriu, pe care singur, cu luciditate, si l-a trasat si de la care nu s-a abatut. “Introspectia” si “retrospectia”, de care pomeneste insemnarea de mai sus, nu l-au parasit o clipa. De aici acea bogatie de detalii biografice, demne de mania unui arhivar metodic, in care totul e tinut la curent: si calendarul zilelor festive, si cel al muncilor agricole, si numarul obligatiilor funciare, si datele colatiunii feluritelor ordine, pe care le-a dorit, cu fervoare, pentru ca iubise in aceeasi masura

frumusetea stemelor si valoarea a in ele. Un concert de muzica de Bach, ascultat la biserica luterana din Sibiu, sau unul din muzica lui Mozart, la Catedrala Sf. Iosif din capitala, nu lipsesc din referintele sale. Promenade solitare, amurguri somptuoase sau fascinante nopti instelate, cand sin gur cu sine viseaza la fantaziile imaginatiei sale, sunt de asemenea mentionate. In astfel de ragazuri de introspectie se descopera a fi “un nelinistit” sub aparente calme, si nelinistea aceasta venea deopotriva de la incertitudinile sociale ale mediului nostru levantin, ca si de la acelea ale unei sanatati, pe care, cum insusi o recunoaste, si-a risipit-o cu prea vinovata ingaduinta. Insa, dincolo de fulgerarile acestea prevestitoare,
Mateiu Caragiale ramane, in oricare din incercarile de viata practice sau de litere, artistul care vegheaza si se supraveghea za, pentru ca totul ii este prilej de observatie, de exaltare a frumosului, de critica sociala, la modul sau. Ispitit sa incerce a intra in diplomatie — asa cum, altadata, incercase la alte trepte ale ierarhiei administrative — intreprinde un drum la
San Remo, unde se afla titularul Externelor, si drumul acesta lasa, fie in pagini de jurnal, fie in epistolele ce trimite sotiei sale, in tara, numeroase urme memorabile. Grilajul de la fereas tra unei case din Lombardia — tinut strabatut cu trenul — e departe de a fi o lucrare de fierarie, ea pare o pura orfevrarie, sau, cu termenul sau preferat, de aurfaurarie. Matasurile lombarde, frumoase si ieftine, ce se vad la San Remo, il cuceresc. Un cupon verde-jad dintr-o vitrina il intoarce din drum. Si daca expeditia aceasta diplomatica, pe care o face ca pe o cursa dus si intors cu tramvaiul, cum replicase cu fina epigrama amfitrioanei, care-l plange ca a luat hotarele la intamplare, se soldeaza, si din pricina unor manevre ale politicienilor din tara, cu un esec, Mateiu Caragiale e fericit, totusi, si consolat sa poata face sotiei, ca un alt Gringoire, o astfel de comunicare: “Se vantura aici (la San Remo) un lux a carui vedere m-a facut sa renasc si sa ma optimizez”. Cu ce

incantare, dupa aceea, vorbeste de vesela Iudita de pe poarta centrala a Domului, pe care o si mangaie, cand, la intoarcere, se opreste intre doua trenuri, la Milano! Jumatate an mai tarziu, in acelasi an 1928, impresiile expeditiei acesteia nu vor fi uitate. Glorificandu-si mica, dar frumoasa proprietate de la Sionu, unde a inaltat si steagul cu culorile casei sale, se declara fericit la gandul ca “va aclimata profunda quietudine rustica italiana“ la mosioara lui, unde se complace privind gramezile de aur ale porumbului, straturile de flori, verbinele, pe care gerul le biruie si micsandrele care rezista. Iar spre toamna aceluiasi an, cu cata satisfactie, justificata, isi consem neaza — odata cu aparitia in Gandirea (din 1 noiembrie 1928) a ultimei parti din Craii de Curtea-Veche, a carei tiparire tinea de doi ani, asa cum elaborarea tinuse douazeci — reflectiile in marginea acestui eveniment, orgolioase in aparenta, de o sinceritate si de o justete remarcabile, ce tradeaza pe artistul constient de truda, ca si de meritele operei sale: “De la aparitia intaii parti, aceasta lucrare a fost primita cu o favoare poate fara precedent in literatura romana. Pentru munca dura si pentru istovitoarea obsesie ce mi-a impus, nu-i port nici o pica: ea e intr-adevar magnifica a...i. Aceasta lucrare a ramas, pana la disperare, mult prea mult timp pe santier, adesea intrerupta, dar niciodata parasita a...i. Oricare vor fi satisfactiile pe care aceasta lucrare mi le rezerva in viitor, e una pe care o am de pe acum si pe care o voi aprecia intot deauna, inaintea oricarei alteia: aceea a dificultatii invinse.
Am auzit si citit ca o lucrare odata realizata inceteaza sa mai placa autorului ei. La mine e tocmai dimpotriva.”
*
Dar daca omul era asa cum cele cateva detalii biografice il pot sugera, nu insa si cuprinde in toata a sa complexitate — demna de atentia pe care Mateiu Caragiale o acorda fiecaruia

dintre eroii povestirilor sale — opera sa, in schimb, pe cat de restransa in privinta cantitatii, e pe atat de extinsa sub raportul calitatii si al meritelor ei de arta. Cand anume incepe Mateiu
Caragiale sa compuna versuri e greu, fireste, de precizat, insa loc pentru presupuneri este. Robit farmecelor trecutului, si al nostru, si al lumii, asa cum isi desena, in caietul de fizica, la colegiu, complicatele steme graitoare, nimic nu impiedi ca a banui ca alaturi de ele se vor fi incalcit si rimele viitoarelor sale “pajere”. Istoric, dintre cei mai meticulosi, al lucrului sau, Mateiu Caragiale isi subdateaza majoritatea poemelor, si datele acestea se astern intre 1904, cand tanarul candidat in poezie nu implinise inca majoratul, si 1912, anul debutului sau la Viata romaneasca. Dar cifrele ar putea fi depasite, intr-o directie sau alta. Mai important este a vorbi de unitatea acestor poeme ciclice, cele mai multe sonete, in care Mateiu Caragiale graveaza cateva figuri proprii trecutului nostru, bogat in episoa de de lupta, de curtenie, de intelepciune si de viclesug. Sonetul de inspiratie istorica a cunoscut o bogata cariera in poezia noastra, si el a pus, constant aproape, accentul pe pitoresc si decorativ. Epoca samanatorismului l-a practicat cu preferinta, si impulsului acestuia datoram unele din cele mai izbutite sonete, ale lui Iosif, Corneliu Moldovanu, Mihai Codreanu,

Victor Eftimiu, iar dintre uitati, ale lui Dimitrie Teleor. Sonetele lui Mateiu Caragiale se disting prin sobrietatea plina de evocare a liniilor, si chiar, s-ar putea spune, printr-o conceptie ce le prezida pe toate. Caci daca, in Cronicarul, de pilda, virulenta de expresie a analistului se imblanzeste si se induioseaza, cand printre umbrele flagelate se iveste, ca o raza de luna in intuneric, domnita cu chip blond, sau daca, in Trantorul, atat de bicisnicul descendent al inaintasilor gloriosi, scapara totusi, in caz de primejdie, o scanteie din vitejia si demnitatea de odinioara, aceste trasaturi sunt ceva mai mult decat luminile de contrast ale unui zugrav iscusit. Ele tin de o anume conceptie

a poetului, pentru care trecutul, cum asa de categoric o spune in sonetul liminar Clio, nu trebuie cautat in carti, cat in peisajul ambiant, care-l sugereaza, in amurgul care aprinde un rug de purpuri, in norii din pragul genunilor ceresti si care par pajere inclestate de zgriptorii din basme, in murmurul stejarilor, starnit de furtuna, si la umbra carora muza istoriei il indeamna sa se aseze si sa asculte:
Dar ceata serii-neaca trioanele de jar.
Atunci mergi de te-asaza sub un batran stejar,
Asculta mandrul freamat ce-n el desteapta vantul,
Ca-n obositu-ti suflet de vraja razvratiti,
Cand negrul val al noptii infasura pamantul,
In gemat sa tresalte strabunii adormiti.
Despre aceasta patrundere si meditare a esentelor istorice vorbeste si entuziasta epistola cu care — cu putin inaintea stingerii din viata a lui Ion Luca — Panait Cerna, din Leipzigul doctoratului sau in filozofie, il felicita pe fericitul parinte.
“Cele mai multe, spune poetul, din poeziile lui sunt numai schite, momente prinse in versuri bine legate; dar ce frumoa se imagini si cata poezie e in unele din ele, si cat mestesug de caracterizare dovedesc altele! Trecutul nostru tot — inviat in cateva randuri!” Si-n incheiere: “O parte din bogatul d-tale talent a intinerit in odrasla d-tale, luand o forma proprie si fagaduind flori care nu se scutura niciodata“. Si poate ca tot despre aceste “pajere” — caci poetul era si desenator, si pictor
— e vorba si-n randurile urmatoare, cu care Mateiu Caragiale gloseaza una din violentele iesiri ale eroului sau din Craii de
Curtea-Veche, Pasadia, impotriva problematicelor realizari de arta ale epocii brancovenesti, “marda opacita si pocaltita“, in raport cu “tumultuoasa inflorire a barocului” in Occident, cum vitupera dezabuzatul “crai” doctor, in egala masura, al tainelor istoriei, si al viciilor din Suburra levantina: “Cum nu

i se putea tagadui nici partea lui de dreptate, gasii de prisos sa ma ridic ca sa apar acel trecut, vedeniei caruia pana mea datora o minunata tampla de icoane ce migalisem in tinerete cu o osardie aproape cucernica (s. n.). Nu fu nici nevoie, deoarece Pasadia, singur, reveni intrucatva asupra severei sale pareri”, marturisind ca, cu toata imperfectiunea lor, aceste vestigii istorice il misca adanc, fara sa poata intelege de unde le venea “fermecul”. Ceea ce atrage, din partea bufonului
Gore Pirgu, cel de al patrulea crai, una din acele replici, spirituale chiar in grobienia lor, si care inveseleste o sindrofie, oricat de savanta: “Eu, unul, te inteleg, ii zise Pirgu, pentru ca si dumneata esti o ruina, o ruina venerabila, nu insa din cele mai bine pastrate”.
Cariera de prozator a lui Mateiu Caragiale, aceea ce va dura si va face intotdeauna deliciul amatorilor de proza cu rare esente aromate, urca la nuvela din 1911, Remember, desi implicatia planurilor de creatie, cum se deduce din cele cateva date din “cronologie”, pe de o parte, si desavarsirea stilistica, pe de alta, rapeste unui text sau altul dreptul de intaietate.
Aventura tragica a lui Aubrey de Vere, acest descendent de lorzi, desprins, pare-se, dintr-o povestire de Oscar Wilde, de o bizara eleganta vestimentara, cult, calatorit si mare povesti tor, ce inchide in toata fiinta lui un mister propriu marilor metropole, cuiburi de originali si dezaxati, si care si sfarseste punand capat unei scurte amicitii asa de misterios in apele tacute ale unui canal berlinez, e mai mult decat un “atroce fapt divers”, cum suna epigraful imprumutat Memoriilor balma bille-ului din fruntea nuvelei. Remember e o povestire de atmo sfera — si mai putin una din acele intamplari tenebroase,
“sub pecetea tainei”, cum le proiecteaza, dupa sugestiile lui
Balzac, Mateiu Caragiale, prin 1930 — atmosfera de reculegere si poezie a Berlinului, cu galeriile lui de arta, cu adumbrite si medievale raschierii neerlandeze, cu palcuri de copaci batrani,

modeluri ale pictorilor olandezi, cu magice nopti instelate, o atmosfera hipnotica, prin care a trecut ceva din visele haluci nante ale lui Gerard de Nerval. “Sunt vise ce parca le-am trait candva si undeva, precum sunt lucruri vietuite despre cari ne intrebam daca n-au fost vis”, sunt primele siruri ale povestirii, si ele dau, ca o ridicare de bagheta, tonul intregului text, care se si petrece cu adevarat pe liziera dintre vis si viata. “Ca o adevarata pasare de noapte urasc zorile”, spune intr-un loc povestitorul, si povestirea intreaga se desfasoara sub baldachi nul de plumb si de matasa al noptilor, se tese din reflexele de oglinda ale apelor, din soaptele misterioase ale batranilor copaci.

“Seara da insufletire umbrelor, in oglinzi, tainic, treceau fiori.
Acesta era ceasul pe care-l asteptam ca sa admir coltul cel mai frumos al pietei — un petec de padure ramas neatins in plin oras — cativa batrani copaci frumosi si sumbri, vrednici sa slujeasca de izvod celor mai cu faima mesteri ai zugravelii”, se spune catre inceputul povestirii, si tot un palc de padure, la fel de maiestuos, prezida si noaptea in care Aubrey de Vere, despartit o clipa, dispare pentru totdeauna: “Facui intocmai, indepartandu-ma din nou spre padure; sunt in apropiere cei mai frumosi copaci ce se pot inchipui, uriasi, seculari, druidici, asa de inalti si de infoiati ca, privindu-i, iti vine sa te crezi pe alt taram”. Si nelinistea alternand cu calmul se continua in contemplarea celei mai frumoase dintre nopti. “Nu o voi uita niciodata“, incepe povestitorul una din acele perioade magistrale de ritmuri si cadente, atat de frecvente in scrisul lui Mateiu
Caragiale. “E drept ca asa frumoase nopti doua n-am vazut la fel, eu, care stiu a pretui noaptea ca nimeni altul si care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesat si cu patima.
Sufletul meu salbatic, care de obicei pare a atipi zgribulit de o nemultumire nedeslusita, nu incepe a trai pe deplin decat o data cu stingerea celor din urma vapai ale amurgului; pe masura ce se asterne valul serii, renasc, ma simt mai eu, mai

al meu. Sa-mi fi ingaduit mijloacele de trai a schimba fata imprejurarilor, cu anii ar fi fost cu putinta sa nu vad raza zilei. A, sa nu fi fost noapte, n-as fi asteptat pe sir Aubrey, nu! daca e vorba, apoi nu tineam sa-l revad defel. Am stat pentru ca acasa tot nu m-as fi intors, as fi zabovit tot atat, hoinarind pe acolo unde, in umbra, freamatul copacilor inalti face ca singuratatea sa para nemarginita.” Cu astfel de pagini, cu atare atmosfera de viciu si de vraja, cu atari zaimfuri de transfigurare, zvarlite ca tot atatea patrafire de aur peste realitatile cotidiene si vulgare, suntem, de fapt, pe drumul intampinarii Crailor de Curtea-Veche, caci Remember si este, cronologic si estetic, cea mai somptuoasa ridicare de cortina pentru cortegiul romanului amintit al lui Mateiu Caragiale.
Redus la ultima expresie, Craii de Curtea-Veche ar putea fi romanul unei treimi, una si de o fiinta, de noctambuli (Pasadia,
Pantazi si povestitorul), epicurei prin excelenta, pretuind masa buna, florile, muzica in aceeasi masura cu farmecele trecutului si ale calatoriilor si priceputi sa le exalte in inalte dispute, sub ochii unui al patrulea, Gore Pirgu, soi de Caliban de la portile
Orientului, soitariu de rasa in traditia celui mai autentic levanti nism, cu a carui ascensiune si apoteoza se si incheie povestirea.
Decadenta si ruina unei categorii sociale, visatori si, oarecum, absenteisti ai vietii publice (desi Pasadia e un erudit al genealo giilor, Pantazi un rapsod inspirat al peregrinarilor, iar povesti torul, un observator pe viu si viitorul autor al romanului), si victoria, nu numai simbolica, a unui mascarici, pe care “ridica rea gloatelor”, cum spunea Bratescu-Voinesti in incercarile lui de a schita planse sociale, care, cel putin cu Nicolae Filimon si cu romanul sau Ciocoii vechi si noi, a pus temeliile realismului critic in literatura noastra. Desigur, Gore Pirgu nu e un Dinu
Paturica al anilor 1910, cand se situeaza inceputurile povestirii, nici un Tanase Scatiu, iar transa de viata sociala pe care
Mateiu Caragiale o expune in atat de ademenitoare vestminte

de altundeva isi trage virtutile decat din curiozitatea si abilitatea chirurgului ce diseca cadavre. Mateiu Caragiale nu e un om de stiinta, cu toate ca si pregatirea sa istorica, si darurile de observator, si lecturile l-ar indritui, el nu e un pamfletar al metehnelor societatii ce descrie, nu scuza si nici nu se induioseaza de soarta eroilor sai, el este cronicarul, n-am zice neutru, insa obiectiv al intamplarilor pe care le povesteste.
Este in Craii de Curtea-Veche un balsam ce da viata acestor muribunzi ai unei mult prea prelungite boeme, si balsamul acesta deriva din chiar arta scriitoriceasca a autorului, din stilul sau bogat in artificii si nuante, un stil care a cunoscut deopotriva tiparele arhaizant-oratorice ale lui Odobescu, incizia notatiei si detaliul pregnant din “momentele” tatalui sau, dar si scrisul de alintari memorialistice ale lui Saint-Simon si cardinalul de Retz. Opera de prozator, si indeosebi viziunea magica din Craii de Curtea-Veche, nu poate fi despartita de stilul sau. Poate ca niciodata aforismul lui Buffon, ce identifica pe om cu stilul sau sau teoria lui Rémy de Gourmont, dupa care intre fondul unei opere si expresia sa stilistica e un raport de consubstantialitate, nu s-au dovedit mai exacte.
Cine, de pilda, amintindu-si de Pantazi, se va duce cu gandul la ratata lui iubire pentru Wanda sau la nefericita reeditare a episodului Ilincai Arnoteanu, si nu la prestigioasele evocari ale calatoriilor acestui neobosit Odiseu: “Strajuiau pe inaltimi ruine semete in falduri de iedera, zaceau cotropite de veninoasa verdeata surpaturi de cetati. Palate parasite atipeau in paragina gradinilor, unde zeitati de piatra in vesmant de muschi privesc zambind cum vantul toamnei spulbera troienele ruginii de frunze, gradinile cu fantani unde apele nu mai joaca. Beteala lunii pline se revarsa peste vechi orasele adormite; palpaiau pe mlastini vapai zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropo lelor uriase, aprinzand deasupra-le ceata ca un pojar. De funinginea si de mucegaiul lor fugeam insa repede; la zare

neaua piscurilor sangera in amurg. Si plecam sa cunoastem ameteala apriga a culmilor, lasam in urma noastra inflorite poiene, urcam prin bradet, adulmecati de soapta paraielor resfirate sub ferigi, urcam beti de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, intre costise plesuve si damburi incomate de codri stufosi, vaile se asterneau de-a lungul albiei serpuite a raurilor, ce se pierdeau departe, in aburul campiilor grase. Un lung freamat se inalta ca o rugaciune” etc., etc. Si perioadele se continua, si din numarul lor roind se alege o aventura, cu mult mai pretioasa decat cele pamantene, o aven tura a spiritului, a harului heliconesc, a stilului frumos, a poeziei incoruptibile. Cine dupa aceea, amintindu-si de Pasadia si de multele umbre si ciudatenii ale personajului, se va opri mai curand la tenebroasa lui obarsie sau la slabiciunea pentru
Pirgu decat la magistralele lui prelegeri istorice, si la nu mai putin prestigioasele evocari ale secolului direct: “Stiam ca vede nia trecutului, in care se cufunda cu patima, era singurul lucru in stare sa-l miste, de trecut vorbea cu o reculegere mistica... Si asa de puternica era la dansul acea vedenie, ca pe data ne-o impartasea si noua — lui Pantazi si mie. Incepea atunci, nu mai putin fermecatoare, o noua calatorie, calatoria in veacurile apuse. Ne regaseam, de obicei, in acela, scump noua si nostalgic intre toate, care fu al optsprezecelea.” Si din nou perioadele se succed, cu popasuri cand la Curtea
Craiului-Soare si cand — caci erau “nebuni dupa muzica“ — razboindu-se “pentru Rameau si Glück” sau inchinandu-se,
“asemenea celor trei Crai”, “copilului care avea sa fie Mozart”, si din iuresul acesta de euritmii — caci ne aflam, de fapt, in fata unei varietati de monolog interior — Mateiu Caragiale alege inca o aventura spirituala, cu mult mai presus decat cele lumesti. Pirgu insusi e turnat intr-o armura de aceeasi calitate de stil, incoruptibila, ca si ceilalti. Si nu e vorba numai de lexicul, aici de suburbie, raportat la cel rafinat al “crailor de

curtea-veche”, de argot-ul, atat de pitoresc si de savuros — ce va fi odata studiat, ca o dovada ca scriitorul elegant care a fost Mateiu Caragiale a stapanit in aceeasi masura si maidanele expresiei vulgare, cu radacinile ei atat de incalcite si de viguroa se — cat este vorba de felul in care din trasaturi de caracter si din scene semnificative a alcatuit portretul lui Pirgu, in marime naturala. La sindrofiile culinare ale “crailor de curtea veche”, amintind de banchetele platoniciene si de cinele din
Petroniu, ale lui Trimalchion, sastisit peste masura, Pirgu izbucnea: “Ia mai lasati, nene, ciubucele astea... sa mai vorbim si de muieri”, si amanuntul il dezvaluie. Cand, in pragul ascensiunii lui sociale, caci veneau apele tulburi si propice de dupa razboi, incepe sa cumpere carti, si printre ele un Mon taigne in patru volume, la mirarea povestitorului, care-l intalneste, ii raspunde cu “un zambet induiosat”: “Ei... oricum,
Montaigne e dragut, are partile lui”. Intalnindu-l in drum spre Academie pe povestitor, Pirgu crede ca e vorba de Aca demia de biliard, despre care nu se stia ca s-a deschis si, cand afla cum stau lucrurile, izbucneste: “Nu te mai lasi, nene, odata de prostii! Pana cand? Ce-ti faci capul ciulama cu atata citanie, vrei sa ajungi in doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa stii ca el cine l-a mosit pe Mahomet sau cum il chema pe al care a scos intai crucea la Boboteaza e mare scofala? Nimic; cu asta te usuci. Adevarata stiinta e alta: stiinta vietii, de care habar n-ai; aia nu se invata in carti.”
Stiinta a vietii care va face din Gore Pirgu, dupa razboi — asa cum se vede din “planeta” pe care romancierul i-o redacte aza cu o penita plina de ironie — un om avut, “de mai multe zeci de ori milionar, insurat cu zestre si despartit cu filo dorma... prefect, deputat, senator, ministru plenipotentiar, prezidand o subcomisie de cooperare intelectuala la Liga
Natiunilor si oferind colegilor sai straini, veniti in Romania cu pantahuza sau in «ancheta», o somptuoasa si sibarita ospita litate in castelul sau istoric din Ardeal.”

Trasaturi satirice, deci subiective, ce, prin insasi nota lor de exceptie, contrasteaza si afirma caracterul particular al romanului Craii de Curtea-Veche, carte incarcata de poezie si opera a unui artist impatimit de mirajele expresiei artistice.
Gratie lor, acestor podoabe ce biruie veacurile, romanul lui
Mateiu Caragiale se situeaza printre capodoperele epicii noas tre contemporane.