Nichita Stanescu m6r8rp

In principiu — principiu pe care, pe cat ne-a stat in putin\a, am incercat sa-l aplicam cu consecven\a in toate analizele noastre
— trasaturile definitorii ale unui scriitor pot fi detectate in oricare din crea\iile lui reprezentative. Daca nu chiar de la prima ochire atenta, macar la contactul mai strans =i mai indelungat cu textul propus, prin comentariul cat mai adecvat obiectului. In cazul lui
Nichita Stanescu o asemenea opera\iune devine destul de dificila.
Poetul este o con=tiin\a dintre cele cuprinzatoare, multilaterala, se exprima foarte divers, fara prejudeca\i anume privitoare la
„modernitate“ (cu toate ca el este printre cei mai moderni), uneori urmarind modele stilistice intrate de multa vreme in tradi\ie: de la barocul Istoriei ieroglifice, cantecul de lume neoanacreonic =i
„dulcele stil clasic“, pana la avangardism =i la formulele incifrate
=i reci, abstracte ale hermetismului. Scrie dezinvolt, in in\elesul major al acestui cuvant, foarte liber (macar aceasta este aparen\a), ca Ienachi\a Vacarescu =i Conachi, ca Anton Pann =i
Eminescu, ca Ion Barbu, Apollinaire =i T. S. Eliot, marca per sonala fiind, poate tocmai din aceasta cauza, mai prezenta ca la oricare altul. Este, la Nichita Stanescu, un mod de a fi original =i profund prin chiar imitarea celor vechi uneori, sau, mai corect spus, prin afectarea eleganta a acetei imitari.
Nu intamplator, poate, Lauda Omului apar\ine ciclului cu titlu revelator de O viziune a sentimentelor, aparut in . Poetul ne propune aici o viziune-imagine a Omului, ca punct suprem =i continuu ascendent al evolu\iei materiei in Univers. Este efortul poetic de a exprima un ultim =i profund mesaj umanist din perspectiva epocii noastre. Viziunea-imagine este adusa in fa\a cititorului ca un fel de simbol... =tiin\ific (nu avem cum sa-l numim altfel), o abstrac\iune pura, un fel de contra-natura, daca vrem, facuta insa inteligibila, concretizata intr-un chip anume, cantata dupa legile artei cuvantului. Nichita Stanescu face parte din categoria poe\ilor care se emo\ioneaza in fa\a descoperirilor celor mai noi din domeniul =tiin\elor, le in\elege semnifica\ia adanca, le simte cu toata fiin\a sa. Mai exact ar fi poate sa spunem ca se emo\ioneaza la modul sublim, filozofand in imagini poetice pe marginea descoperirilor =tiin\elor, apanajul cel mai definitoriu al Omului. Poezia de acest soi se realizeaza printr-un patetism sui-generis, constand din fuziunea dintre puterea de judecata =i afect, din intrepatrunderea, la punctul optim, a ra\iunii cu sentimentul, unghiul larg al contempla\iei permi\and astfel degajarea unei mari puteri de generalizare.

Astfel se poate gandi un punct de vedere al copacilor, un altul al pietrelor =i un al treilea al aerului, toate trei cu privire la Om.
Simbolurile fiind atat de abstracte (deloc insa absconse: aici sta marea valoare a poeziei lui Nichita Stanescu =i deosebirea ei neta fa\a de aceea a altor contemporani), poetul — =i odata cu el cititorii — =tiind prea bine cum se face poezia, acum nu mai poate fi vorba de banalele personificari, ci, daca vrem, abia de o mirare cumva copilareasca in fa\a min\ii omene=ti patrunzatoare de taine. De aceea formularile capata o mi=care gnomica, grav
=i lini=tit suitoare, pe parcursul celor trei strofe, trei trepte ale unui fel de silogism poetic, in tipare sintactice de neclintit, ca pentru a purta in ele adevaruri absolut definitive:
. Din punctul de vedere al copacilor,
. soarele-i o dunga de caldura,
. oamenii — o emo\ie cople=itoare...
. Ei sunt ni=te fructe calatoare
. ale unui pom cu mult mai mare!
. Din punctul de vedere al pietrelor,
. soarele-i o piatra calatoare,
. oamenii-s o lina apasare...
. Sunt mi=care-adaugata la mi=care,
. =i lumina ce-o zare=ti sub soare!
. Din punctul de vedere al aerului,
. soarele-i un aer plin de pasari,
. aripa in aripa zbatand.
. Oamenii sunt pasari nemaiintalnite.
. cu aripile crescute inlauntru,
. care bat, plutind, planand,
. intr-un aer mai curat — care e gandul!
Bataia metronomica a versului, geometria sonora a poemului
— daca ne putem exprima a=a — este data, cum se vede, prin cateva simetrii nete: fiecare prim vers din cele trei strofe este format dintr-un complement de rela\ie (locu\iunea prepozi tionala din punctul de vedere ¢ substantiv in genitiv, respectiv: al copacilor /, al pietrelor /, al aerului); fiecare al doilea vers
incepe cn cuvantul soarele, in rol de subiect, urmat de copula (-i)
=i de numele predicativ cu determinant, respectiv: o dunga de caldura (vs. ), o piatra calatoare (vs. ), un aer plin de pasari
(vs. ); cel de al treilea vers din strofele intai =i a doua, precum
=i versul al patrulea din strofa a treia, au o structura sintactica absolut identica celui anterior (vs. , , =i ); in felul acesta cuvantul oamenii, pus de asemenea la cap de vers, face pereche cu cuvantul soarele, caruia ii succede, sugerand astfel devenirea
SOARE — OM, in plan cosmic, punctul de origine =i punctul de varf al curbei lirico-filozofice a poemului. Ruperea simetriei,
in cea de a treia strofa, abia sim\ita, ca =i adaosul „ascendent“, al celor doua versuri supranumerare din strofa ultima, sporesc impresia de dinamism continuu in cre=tere.
Nu insa simetriile (care pot fi cauza, =i nu efectul) dau superioritatea acestei poezii, ci constatarea uimita precum ca in atata relativitate cosmica pare probabila ipoteza ca elementele, copacii, pietrele =i aerul, sa aiba un „punct de vedere“ despre Om.
Pentru copaci, a caror finalitate se constituie din fructe, oamenii sunt fructele calatoare ale unui pom uria=. Pentru pietre — condamnate la neclintire sau, poate, dimpotriva, la ve=nica mi=care, pe traiectoriile hotarate din chiar clipa ruperii lor din soare — oamenii sunt apasare lina =i mi=care continua. In sfar=it, pentru aer, mediul pasarilor, oamenii sunt ni=te pasari extraordinare avand aripile „crescute inlauntru“ =i planand fantastic in cel mai curat aer, „care e gandul“. Ultimele doua imagini — complementare una alteia — sunt cele mai originale =i mai surprinzatoare, adanci
=i de o mare plasticitate intelectuala, specifice lui Nichita Stanescu.
A imagina aripi crescute inlauntru, vaslind in aerul gandului, este a elogia la maximum activitatea miraculoasa a intelectului uman,
in tendin\a lui perpetua de a stapani legile universului.
Cu mijloace absolut noi, dupa Ion Barbu =i dupa Arghezi, dupa ata\ia mari poe\i ai lumii, Nichita Stanescu inal\a in acest poem un imn de glorie Omului, deloc discursiv-descriptiv, ci concentrat
intr-un concept poetic, viziune =i sentiment in acela=i timp.