Intre marile teme,proprii creatiei lui Eminescu, alaturi de meditatia asupra artei,asupra vietii sociale sau asupra existentei in general, slavirea iubirii si a frumusetilor naturii ocupa un loc intru totul deosebit.Izvorate din sensibilitatea pura, exceptionala a poetului din melancolia lui structurala si, deopotriva, din nepotolita lui sete de viata, de perfectiune, de absolut, iubirea si dragostea de natura se ingemaneaza in poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care-i largeste si-i intregeste universul liric, de o grandoare si autenticitate uimitoare si de o permanenta si inalterabila actualitate estetica. g4f8ff
La Eminescu, iubirea si natura nu formeaza ceea ce numim un capitol aparte, nu se izoleaza tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care lumineaza si tulbura deodata, cele doua sentimente, convertindu-se intr-o stare sau o forta cosmica care urmareste, hotaraste si implineste destinul fiintei umane.
Mai mult decat atat, impatimit de viata, Eminescu este prin excelenta un poet al iubirii si naturii, caci, mai cu seama, cu poezia iubirii si naturii din creatia sa se produce acel salt uluitor in dezvoltarea liricii noastre, largindu-i nemasurat orizontul si imbogatind-o pe toate laturile, de la lumea simtamintelor, a ideilor si atitudinilor pana in domeniul limbii, al simbolurilor si muzicalitatii versurilor.
Contopite indisolubil in poezia lui Eminescu, iubirea si natura nu constituie pentru poetul nostru o tema de imprumut din romantica franceza sau germana, nici nu au semnificatia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie sa se elibereze, nici nu raspund acelei chemari subconstiente izvorate din obscura “vointa de a trai” a lui Schopenhauer.Dimpotriva, iubirea si natura sunt pentru Eminescu, omul si creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalitatii sale de exceptie, sunt fenomenele care il insufletesc, il entuziasmeaza si-l proiecteaza in eternitate, sunt cadrul si mijlocul de implinire, de elevatie spirituala, sunt esentiale nevoi de viata si categorii sufletesti primordiale.
Venere si madona, datand din1870,-cronologic, a doua mare poema a iubirii dupa Mortua est, incepe a infatisa viziunea poetului, privind femeia iubita, care este cand inger, cand demon..De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele ,cu risul bland,poetul trece la imaginea femeii „fara suflet, fara foc”, a femeii „demon”, careia, totusi, ii imprumuta pana la urma „raza inocentei”,ce-i nimbeaza chipul si pe care o adora, chiar dac-ar fi demon, caci „e sinta prin iubire”.
Aflandu-se, pana in ultima clipa a vietii lui creatoare intr-o neostenita cautare a echilibrului launtric si a implinirii sale, Eminescu priveste iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala si nu ca pe o forma de capitulare in lupta impotriva raului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neintrerupt in fata frumusetilor vietii , menit sa-i reimprospateze elanurile creatoare istovite de eforturi.
Daca indrazneala razvratitului din Inger si demon, care poarta in sufletul lui stigmatul amar al deznadejdilor, isi afla linistea compensatorie in iubire, careia ii cedeaza pentru forta ei de viata, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amanuntele naturii inconjuratoare, efectele ei de lumina sau sonoritatile dulci sau tulburatoare ale codrului.Demonul la Eminescu, intruchipeaza in acest poem un barbat visator, cu un suflet apostat si nocturn, aspirand spre iubirea femeii si iubit de aceasta pentru frumusetea lui, mai mult launtrica.
Nazuinta poetului catre o iubire statornica, ideala, isi asociaza nemijlocit maretiile si frumusesile firii.Intre elementele feerice ale naturii si puritatea iubirii, intre ordinea sau armonia fireasca a naturii si conceptia poetului despre iubire exista o legatura indisolubila.Dar si in acest plan al existentei, Eminescu este dominat de timpuriu de framantari si cautari arzatoare. In sufletul poetului se involbureaza elanuri, au loc dramatice confruntari, zbateri, contradictii, dezamagiri profunde.
In perioada iluziilor si a visurilor din tinerete, poetul a crezut cu ardoare in posibilitatea unei iubiri desavarsite.Poeziile de iubire din aceasta perioada, antume sau postume, traduc dorul si aspiratia intima a poetului in expresii si tonalitati lirice pline de farmec, in culori poetice vii, in lumini fara pata.
Vremea de exuberanta, de plenitudine a sentimentului iubirii, care transfigureaza lumea, vremea visului „cel chimeric” al poetului, care traieste inca sub semnul marilor sale aspiratii intr-o iubire ideala, dureaza pana spre anii 1876-1877.Aceasta perioada isi afla ecoul mai ales prin poezii antume ca : O calatorie in zori, Fat-Frumos din tei, Floare albastra, Craiasa din povesti, Povestea codrului, Povestea teiului,Lacul, Dorinta, Lasa-ti lumea…, Calin(file din poveste), O,raimai,Sara pe deal etc.In aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martora nedespartita si o partasa a iubirii in momentele ei de pace si de farmec.Iubirea si natura se intretes intim,pana ajung sa se determine una pe alta si sa se contopeasca, ca si in inima poetului.
Eminescu vede in iubire, ca si in natura, cadrul cel mai firesc in care-si poate afirma patosul vietii si aspiratiile personalitatii sale.Compozitia sufleteasca a poetului este determinata de insusirea lui de om al pamantului nostru, al naturii autohtone, in mijlocul careia el nu se simte niciodata strain si singur, ci, dimpotriva, inteles si ocrotit de elementele naturii in simtirea-i duioasa si calma si in nevoia lui de mangaierile multiple ale iubirii si de implinirile ei generatoare de viata, de forta creatoare, de incredere si lumina.
Balada lirica Fat-Frumos din tei este specifica, de pilda, pentru sonoritatile dulci si nostalgice ale cornului, al carui „glas” rasuna pentru poet „fermecat si duios”, pentru susurul izvorului, care creeaza o atmosfera de basm, si pentru acele largi proiectii argintii de lumina lunara.Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorata din acelasi fond moral popular, oglindeste dragostea de viata a Blancai, sortita de tatal ei calugariei, a carei intalnire cu Fat-Frumos, care pribegea prin codru si care ii umple inima de-un „farmec dureros”, o face sa-si afle implinirea visurilor ei tineresti in focul iubirii depline.
Acest „farmec dureros” des intalnit in poezia lui Eminescu, asociind expresia voluptatii si durerii, este o categorie sentimental-romantica, care adanceste si interpreteaza, intr-un fel ce apartine poetului, dorul din poezia populara.Eminescu concretizeaza in expresia sa conexiunea fericirii si a suferintei in iubire numai pentru ca el insusi traia aceasta ca pe o puternica realitate, si nu pentru ca o intalnise, de pilda, si in povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima.
Armonia dintre cultura, iubire si natura este la Eminescu temeiul care asigura poeziei sale forta de seductie si caracterul ei de realizare definitiv.
In idila romantica Lacul, care reprezinta, in felul de lucru al lui Eminescu, „un val din aria de valuri a lui Calin”,cum spune Perpessicius,nuferii galbeni, glasul de ape si fosnetul de trestii vor asista pe indragostitii care asteapta sa-si dea intalnire aici, ademeniti de minunile padurii fermecate.Iubirea se impleteste aici, in mod desavarsit, cu sentimentul unei naturi pline de lumina si miscare, dorinta cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranta si, laolalta acestea ne introduc intr-un lirism de esenta superioara, oferindu-ne un original si puternic sentiment al existentei.
In La mijloc de codru…, un alt mic poem simfonic de neintrecuta gratie, iubirea devine ea insasi un element al naturii. „Patrunsa” de soare, de luna, de stele, de pasari calatoare, natura este patrunsa, deopotriva si de chipul drag al iubitei.
Tot astfel, poemul Calin (file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurarii unei povesti populare, cantarea plina de pasiune a iubirii in tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai fermecator, totul petrecandu-se in acelasi cadru minunat al peisajului eminescian, caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire.
„ Atit de frageda …” este una dintre cele mai tulburatoare creatii lirice eminesciene, ce se asimileaza pina intr-atata sufletului si sensibilitatii noastre afective ,incat nu-i poti rosti titlul fara ca, deodata ,ca prin farmec, sa nu-i reproduci, in aceeasi clipa,cel putin inceputul:
„ Atit de frageda te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un inger intre oameni
In calea vietii mele iesi”….
Aparitia iubitei, atat de suava si gingasa, are ceva fantastic,tulburator. Iubita,se desprinde parca,dintr-o dulce vraja si pluteste , ca visul de usor in calea poetului.
In ambianta aceasta uimitoare de vis,fragezimea florii albe de cires,matasea care „suna sub picior”, marmura, chipul angelic al iubitei cu ochii „plini de lacrimi si noroc”fuzioneaza laolalta,se contopesc si se topesc aici intr-o realitate nebanuita si ideala, in fata carora poetul se simte exaltat,coplesindu-ne chiar si pe noi.Farmecul nespus al iubitei ii intuneca ochii poetului pe veci, ca noaptea,ii cufunda spiritul intr-o stare de euforie, de plutire ametitoare.
Poetul nu se resemneaza la gandul ca va pastra mai departe imaginea ideala a iubitei, caci vraja sub semnul careia se afla poetul,si din ale carei obsesive lanturi incearca zadarnic sa se descatuseze, este puternica -; si, el inca o mai intreaba cu disperare:
„ Unde te duci ? Cand o sa vii ?” iar intrebarea rasuna dramatic,tulburator,in nesfarsit….
Sentimentul insingurarii poetului, al indepartarii de iubire,evolueaza treptat catre o poezie a renuntarii, o poezie de tragica evocare a dragostei stinse , ca „ Din valurile vremii”. El nu-si pierde credinta in rostul iubirii si nici aspiratia catre o iubire totala , accesibila doar marilor lirici si marilor indragostiti. Vrednic de retinut este si faptul ca, in „Nu ma intelegi „ una dintre cele mai patetice si semnificative creatii din erotica lui Eminescu , mai apoi in „ Scrisoarea IV”, poetul consemneaza o drama mult mai zguduitoare si mult mai esentiala pentru creator, si anume: constiinta ca fara iubire si fara intelegerea iubitei viata si creatia lui incremenesc,devin imposibile, fiind lipsite prin aceasta, de adevaratul lor izvor de forta afectiva si spirituala. In afara iubirii intelese, neinteles de iubita lui, fiinta creatorului nu mai poate vibra profund,iar arta lui devine sterila, isi pierde caldura, limpezimea, implinirea.
Regretul iubirii duse, reprosurile pe care poetul le face iubitei,care nu l-a inteles si nu l-a urmat,nu sunt insa la Emnescu niciodata insotite de negarea iubirii. Durerea parasirii si a singuratatii in iubire, atat de intensa si de dramatic resimtita de poet, cu toate nebanuitele ei implicatii creatoare, il intuneca, il deprima,dar poetul inca o iubeste cu patima si inca isi proslaveste iubita- drama lui ramanand cu atat mai sfasietoare !
Luceafarul -; minunea cea fara de asemanare intre minunile eroticii eminesciene -; ni-l arata inca o data …ca niciodata , pe poet, inaripat si mistuit, in acelasi timp , de arzatoarea sa iubire pentru o „prea frumoasa fata”, careia e gata sa-i jertfeasca chiar nemurirea, dar care il obliga, in cele din urma, la coplesitoarea drama a renuntarii si izolarii…