j7t8tr
Opera lui Mihail Sadoveanu, Hanu-Ancutei, inclina spre timpul mitologic, vorbind in numele intregului popor, transmitand nostalgie, tristete blanda pentru timpuri in care au trait oameni indemanatici, spirituali, iuti si indragostiti de vitejii. Diferentele dintre planul real si cel al visului se intrepatrund.
Scrisul sadovenean se situeaza intre real si mitic. Sadoveanu isi plaseaza eroii in jurul unui foc sau a unei mese imbelsugate si acestia spun povesti, isi deapana firul amintirilor, povestesc legende.
Natura si cadrul rustic sunt nelipsite din opera sa. Firea oamenilor este tacuta, inchisa, inabusind dureri,umilinte sau nedreptati nemeritate.
Natura si hanul sunt umanizati, hanul devenind un personaj, care exprima tristete, mahnire, instrainare, singuratate si oboseala. Acesta, cu atmosfera sa de siguranta, ofera un refugiu atat in plan fizic, cat si moral calatorilor care poposesc aici. Este confidentul lor sub zidurile sale groase de cetate adapostind povestea celora care se destainuie. “Hanul reprezinta in mic Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu intamplari care se perinda dupa anume date calendaristice.” (Ion Rotaru)
Atmosfera din han este simulanta: Odata patruns in acest mediu, personajul lui Sadoveanu se simte legat de han pe vecie. Acesta devine un loc de spovedanie al sufletului sau.

Hanul-Ancutei-portret fizic si moral

Comisul Ionita declara: “Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han- era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo si nist porti ferecate cum n-am vazut in zilele mele. In cuprinsul lor se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau din partea hotilor.”
Hanul este o legenda. El a existat in realitate si avea faima in trecut. Ruina lui a staruit pana acum vreo zece ani iar partea cea mai importanta hanului Ancutei, pivnita, a ramas asa cum era odinioara, dar pustie si adormita ca sub un abur de legenda.
Ancuta cea tanara impodobeste hanul cu prezenta ei, fiind sufletul acestuia si emana farmec si voiosie: “umbla ca un spiridus incolo si incoace, rumana la obraji cu catrinta in brau si cu manicile suflecate impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune.”
Glasul ei este asemanat cu un cantec dulce de unul dintre povestitori. Siplitatea fireasca a gesturilor si vorbelor sale este incantatoare. Ea nu se implica direct in nici o imprejurare, participand insa afectiv prin reactii sufletesti spontane. Coloreaza, nuanteaza si invioreaza povestirile celorlalti prin repliciscurte si precise: “hangita a intors spre batran ochii ei aprigi cu un glas pripit: -Cand ai vazut intai balaurul, mos Leonte!” Ancuta este un personaj symbolic, care intregeste imaginea hanului. Batranii “isi doresc anii tineretii inapoi” cand o privesc. Din acest motiv, calatorii se intorc cu gandul in trecut: veseli sau nostalgici,
Ei impartasesc cu ceilalti experiente de viata, creandu-se astfel o legatura si o prietenie stransa intre drumeti, mediate de insusi hanul umanizat.
In Hanul-Ancutei, accentul cade pe puterea de fabulatie, care joaca un rol mai mare decat memoria, caci ceea ce in prima clipa pare sa tina de trecutul si experientafiecarui povestitor, este demonstrata mai tarziu a fi legat de inchipuirea lui. Astfel este desavarsita conditia omului de fauritor (homo faber) si intelept (homo sapiens), probandul imaginatia si spiritual creator.
Hanul este plasat la rascruce de drumuri si de veacuri, fiind un loc arhaic, mitic, desprins din vremea veche. De atunci, insa nu s-au schimbat multe in rolul hanului. El reprezinta o adevarata fortareata, unde oamenii se izoleaza de cotidian in spatele zidului legendelor. Aici se face schimb de informatie si de folclor. Oamenii sunt aceiasi, ei au mai fost aici, iar o forta necunoscuta ii atrage spre acest loc, unde se delecteaza cu povestiri, pui fript rudimentar si vin, ca practicantii unui adevarat cult. Acesti nu sunt adapostiti nu numai fizic, dar si moral.
Sadoveanu transmite sentimentulde traditionalism, insufla cititorului iubire pentru folclorul romanesc, pentru istoria poporului, dar mai ales sentimental nobil de prietenie si sustinere fata de semeni. Hanul nu mai este doar un loc de popas si de petrecere, ci este locul unde se afla si se depoziteaza toate povestirile care se aud din om in om. Spre deosebire de alte hanuri, acesta se constituie int-un spatiu cu totul aparte, care inchide in sine alta lume, un univers cecombinatoate credintele, traditiile si superstitiile care se afla in lumea intreaga.

Ce inseamna hanul pentru personajele operei lui Sadoveanu si in ce mod le influenteaza psihic?

Hanul este inainte de toate un confident al drumetilor, care, obositi dupa un drum lung si incarcat de aventuri simt nevoia de a marturisi cuiva faptele lo de vitejie si de a impartasi cate ceva din experienta lor de viata. Hanul poarta in el glasurile si povestile a generatii de drumeti fiind o sinteza a sufletelor acestora.
Hanul este refugiu fizic si moral devenind o adevarata fortareata a sufletului romanesc. Aici se adapostesc legende datand din vremea veche si preamarind faptele haiducilor, negustorilor si ale altor personaje cu caractere proeminente. Mos Leonte zodierul, comisul Ionita, cantaretul orb si insotitoarea acestuia, Damian Cistisor, negustorul, umblat pana la Lipscan sunt doar catevadintre cei care au ales sa-si depene firul amintirilor si sa isi descarce sufletul in hanul-cetate, ceea ce demonstreaza ca au incredere in prietenul lor, care le ofera siguranta, adapost si sprijin moral. Hanul devine o sinteza a legendei populare romanesti. Ca in orice legenda, realul se imbina cu fabulosul: de exemplu, in povestirea lui mos Leonte Zodierul, este vorba de un balaur care il pedepseste pe boierul Nastasa Bolomir. Mai mult ca in orice loc, aici este apreciata sinceritatea peronajelor. Acestea uita de aparente si privesc lucrurile in esenta lor, exprimanu-si sentimentele cu maxima intensitate. Ceilalti devin martorii profundului discurs sufletesc exteriorizat cu multa personalitate de fiecare dintre personaje. In aceasta atmosfera de confesiune isi au loc chiar si lacrimile, in ciuda tariei de caracter a barbatilor. Scena in care comisul Ionita plange la auzul cantecului popular “Miorita” este deosebit de induiosatoare si ilustreaza aceasta idée. Astfel, se creeaza o legatura foarte stransa intre drumeti, asemanatoare celeia dintre preot sicel care se spovedeste. Astfel, drumetii devin pe rand oratori si ascultatori. Toate acestea se intampla in sanul hanului, intr-o atmosfera ce favorizeaza schimbul de confidente.
Asadar, in spatele zidului apparent rece pentru ce neinitiat, hanul este ascunzatoarea unei comori ce asteapta sa fie descoperita din nou la fiecare popas aici.