o1d7dd
P`na la Lumea in doua zile (1975) =i Ucenicul neascultator
(1977), romane care l-au impus in con=tiin\a criticii literare,
George Balai\a (n. 1935, Bacau) a publicat trei car\i de povestiri
=i nuvele in stilul cunoscut al prozei tinere din anii ’60: proza sim bolica despre universul infantil =i despre dezalienarea individu lui. |aranii lui sunt, ca =i aceia din epica lui Fanu= Neagu, D. R.
Popescu, N. Velea, suci\i =i euforici, iar copiii sunt curio=i =i im previzibili. Colectivistul Florea Inu sta m`ndru in carul plin cu saci =i vorbe=te tare cu nevasta ca sa-l auda toata lumea: „Vreau sa vad unul acuma sa nu ma lase sa vorbesc daca a=a imi place mie, vreau sa-l vad eu, acuma sa-l vad.” Col\osul Costica Alistir il ia peste picior: „Unde stai tu, acolo sus, tot ca pe la noi e vremea,
Inule? Ce spune: mai ploua sau nu?” Smpreuna cu feciorul sau mijlociu, Gheorghe, Florea Inu astupa in zorii zilei o f`nt`na parasita, iar la urma feciorul suduie: „Parca nici n-a fost, tu-i nuca ma-sii.” (Calatoria, 1964). F`nt`na este, desigur, simbolul trecutu lui. Feti\a Nona este istea\a =i nume=te pe tatal sau Nea Fane. Ea se plimba cu ma=ina =antierului =i, la urma, in drum spre colonia
in care traie=te, este trista nu se =tie de ce =i marturise=te tatalui:
„Nea Fane, azi am c`=tigat de trei ori jocul, dar imi vine sa pl`ng, nu =tiu de ce imi vine sa pl`ng, nea Fane, nu =tiu.” Un baie\a= merge descul\ prin ploaie =i se bucura, mama lui se inspaim`nta
=i-l duce repede in casa, ploaia sta, apoi baie\a=ul pl`nge nesta p`nit p`na ce ploaia incepe din nou. Personajele au, ca =i la N.
Velea, nume bizare (Far\adi, Iacob Nesf`ntu, Ion Anisia, Axinte
Sava Cucule\, Torica, Vilu\a, Trif Milinton, Teirau, Vecu Oancea,
Doanda, Olbeu...), vorbesc in dodii =i fac gesturi simbolice. Prin ele prozatorul vrea sa dovedeasca persisten\a fondului de inocen\a

=i puritate al \aranului frustrat de istorie. E, in ordine epica, primul pas spre o psihologie mai complexa.
Volumul Convers`nd cu Ionescu (1966) arata deja o dorin\a de
innoire a tipologiei =i a tehnicii epice. Doua sunt nara\iunile care anun\a pe romancierul de mai t`rziu: Sntoarcerea eroului cunoscut
=i Palladion. Locotenentul Valter Descu vine, in 1943, in permisie
=i in drumul de la gara p`na acasa rememoreaza, intr-o succesi une confuza, scene din adolescen\a =i din razboiul la care par ticipa. Sn fapt, nara\iunea incepe cu sf`r=itul. Doi consumatori dis cuta la cafenea despre un incendiu =i despre moartea glorioasa a unui ofi\er care a vrut sa-=i salveze sora. Filmul e dat inapoi =i povestirea reincepe cu descinderea eroului in gara din t`rgul na tal =i calatoria lui (in real =i in imagina\ie) printr-un t`rg marcat de razboi. George Balai\a descrie, in fapt, un caz de falsificare a con=tiin\ei tinere, tema predilecta in proza din deceniul anterior.
Deosebirile sunt totu=i importante. Personajul lui Balai\a nu-i nici sublim, nici (in ordine morala) abject. Maniheismul i=i pierde au toritatea in r`ndurile noii genera\ii de prozatori, din ce in ce mai interesa\i de situa\iile care se abat de la regula. O regula, dealt fel, simplificatoare, caci exclude tocmai ceea ce este fundamental pentru literatura: individualul, ireductibilul din om. Revenirea la
„cazuri”, abunden\a indivizilor bizari =i, inca o data, patrunderea
„suci\ilor” in proza din anii ’60, reprezinta o prima nega\ie a mode lelor epice proletcultiste. Valter Descu e un t`nar timid =i fricos
(simbolul iepurelui se repeta in nuvela), pus de via\a intr-o situa\ie limita. Pe front, el trebuie sa aleaga intre durul Manea Gelcu =i scepticul Paraschiv. Actele lui de vitejie sunt lamentabile =i, intors acasa ca erou, moare intr-o imprejurare ambigua. Nuvela nu-i in totalitate buna (discu\ia dintre parin\i, in a=teptarea eroului, nu-i prin nimic semnificativa), dar din multe nota\ii se simte ochiul patrunzator al prozatorului autentic =i puterea de a pune faptele
in perspectiva epica.
Convers`nd despre Ionescu este, in fapt, o carte de experiment.
Autorul inva\a sa stap`neasca o tehnica noua pe masura ce incepe sa g`ndeasca in alt mod, indiscutabil mai profund, literatura. Se simte =i influen\a lecturilor din proza moderna. Doi indivizi dis cuta la c`rciuma despre al treilea, Ionescu, in modul acela frag mentar =i aluziv pe care il int`lnim =i in schi\ele lui Caragiale.
Dialog absurd, incongruent =i pitoresc, Lache =i Mache in varian ta maruntei birocra\ii actuale: ,,— Dealtfel, eu am zis ca nu-i a buna cu Ionescu.
— Parca nu era, cum sa spun, suspect, numai ochii...
— Numai ochii!?
— Cum sa spun eu...
— Eu am zis-o tare, =i primul. Ei dracie, mi se pare ca ne-au dat alt rom. Hei, unde e=ti? Vino te rog, domnule!
Celalalt il calca pe v`rful pantofului:
— Lasa, nu striga pentru nimica, e rom ca tot romul, nu face, vezi doar ce bine serve=te, ce amabil e, nu face. a...i
— Lasa, lasa, draga, sa intreb, de ce sa nu intreb, in a=tia sa n-ai
incredere. De ce sa nu intreb?
— Bine, intreaba, fa ce vrei, de strigat spuneam... ma =tii.
— Tu te la=i calcat pe coada, n-am ce-\i face. Se scarpina la subsuoara, foarte satisfacut. N-am ce-\i face.
— Este chiar felul in care il repezeai pe Ionescu, zise prietenul lui.
— Ce spui? Nu te aud.
— De asta ziceam... il cam repezeai...
— Ionescu? Trebuia sa-l repeada cineva!
— De ce sa-l repeada, in definitiv? Zau, vorbe=te mai incet.
— Mai incet, mai incet, asta =tii. Avea ceva, ro=ea, se b`lb`ia, ma rog toate astea te faceau sa-l repezi, crede-ma.”
Alte nuvele (Prima zi a saptam`nii) pastreaza inca tipologia =i prejudeca\ile vechii proze. Moise Aanei a avut o via\a cr`ncena
=i, in noile imprejurari sociale, se adapteaza greu. Nevasta lui, aproape copil, se joaca in ascuns cu papu=ile. Mai t`rziu este aspra
=i tacuta. O batr`na, Raveca, alearga ici, colo, par`nd a fi un agent marunt al destinului in condi\iile lumii moldovene=ti. Moise strabate, in fine, vestitul drum al in\elegerii, dar nu p`na la capat, caci in ultimele r`nduri ale nuvelei il vedem st`nd pe dunga pa tului =i g`ndindu-se la ziua de luni. Un inceput, deci, o promisi une de ie=ire din starea de alienare...
Schimbarea cea mai serioasa in optica prozatorului se vede in
Palladion, unde aflam, sub o forma incipienta, modul de a nara din Lumea in doua zile. Este, aici, o discontinuitate voita, o ru pere sistematica a cronologiei reale, o deliberata confuzie intre real =i imaginar... cu efectul de a \ine cititorul in stare de p`nda
=i de a-l sili sa participe la un complicat joc narativ. Apare din c`nd in c`nd =i autorul ca personaj-narator, zic`nd ca autoritatea lui asupra fic\iunii pe care tocmai o scrie este limitata. Ca in ro manele publicate peste un deceniu, nuvela incepe sa aiba =i o tema a nuvelei:
„Acum, c`nd vad ca mare lucru nu =tiu despre cei cinci, ma g`ndesc la discu\ia pe care am avut-o nu de mult cu un scriitor cu mare experien\a, foarte priceput =i la critica literara, parerea lui fiind deopotriva ascultata la cafenea =i acasa la el, pe plaja, unde vrei =i unde nu vrei. Smi spunea batr`nul: „Nu te-apuci de scris p`na nu =tii totul despre personaj. Sa ai schema lui. Sn\elegi, dragul meu, tu e=ti creierul, inima, tu e=ti Dumnezeul personaju lui. Tu =tii tot; nu e=ti scriitor daca nu =tii tot, precis, de la inceput.
Altfel nu merge. Numai a=a po\i sa redai, da, numai in felul aces ta po\i reda realitatea. Asta-i singura =i cea mai convenabila me toda. Eu am =tiut intotdeauna tot =i am fost fericit.” „Bine, mae stre”, raspunsei eu.”
Nuvela se constituie din fragmente, iar fragmentele, intocmai ca ni=te car\i de joc, sunt dinadins amestecate. Snceputul este voit ambiguu. Palladion este un joc cu numai cinci piese pe o tabla de
=ah =i se poate juca de unul singur. Precizarea o face naratorul, apoi, tot el, fara nici o alta explica\ie: „intr-o vara, cei cinci pro fitara de lipsa mea de experien\a a...i =i o =tersera la Bucure=ti.
Cei cinci nu erau al\ii dec`t: Grigore, Baltazar, Sp`nul, Contele =i
Patrocle”...Ceea ce urmeaza lasa sa se in\eleaga, dar numai p`na la un punct, ca totul este un joc al fanteziei epice, ca peripe\iile celor cinci in tren se desfa=oara doar in capul naratorului care sta intr-un bloc la etajul VIII =i ii place sa joace Palladion... Sunt,
in cuprinsul nuvelei, =i alte elemente ce intaresc aceasta ambigu itate tocmai c`nd faptele epice par a respecta cu mai mare fideli tate logica realului. Baltazar discuta cu Grigore, amicul sau, apoi vedem ca el discuta, in fapt, cu valiza lui Grigore. Nici nu ne-am da bine seama de aceasta substituire daca n-ar interveni, com plice, naratorul care ia u=or in r`s personajele, aduce in fa\a pe autor, apoi il scoate din nou in afara spa\iului epic, mereu cu ae rul ca se amuza, ca a=a e piesa... O relativizare continua a nara\iunii =i o fuga in ambiguitate pentru a intari suspiciunea citi torului. George Balai\a a prins deja acest rafinament al jocului =i,
in romane, il va urmari pe mari spa\ii epice.
P`na atunci, prozatorul mai scrie o fantezie in genul Micului
Prin\: Snt`mplari din noaptea soarelui de lapte (1967), cu ale gorizari simpatice =i naivita\i studiate. Micul Cantemir (personaj care apare =i in Convers`nd despre Ionescu) sta de vorba cu Cire=ul, cu Frica de intuneric, cu Umbra, cu un domn jumatate turbina, jumatate farmacist, numit Nu-vreau-sa-fiu-pisat, fuge de acasa spre locul unde apune soarele =i se aduna delfinii, int`lne=te in drum o carte groasa, un om care cauta cearta, un in\elept care-i da o veveri\a =i-i spune o poveste cu mai multe in\elesuri... Apare =i un pui de vulpe, dar puiul de vulpe nu-i at`t de filozof ca ruda lui din cartea lui Exupéry... George Balai\a scrie o povestire ingenio asa in care se vede cum un copil ia in serios ceea ce spun car\ile pentru copii. Micul Cantemir este intrigat ca vulpea lui nu vorbe=te
=i cauta singur o justificare. Prozatorul amesteca elementele de basm intr-o nara\iune discret simbolica.
Saltul de la aceasta proza experimentala la romanul publicat peste aproape un deceniu este enorm. Citindu-l, ne dam seama ca adevarata voca\ie a lui George Balai\a aici se afla. Lumea in doua zile este o nara\iune profunda =i originala, admirabil scrisa, printre cele mai bune publicate la noi dupa 1970. Surprind ma turitatea stilului =i =tiin\a de a condensa o mare cantitate de fapte
intr-un spa\iu epic limitat. Augustin Buzura noteaza in Absen\ii
(1970) ceea ce i se int`mpla =i, mai ales, ceea ce trece prin min tea personajului sau timp de doua ore, George Balai\a descrie doua zile (21 decembrie, 21 iunie) din existen\a lui Antipa, voind sa dovedeasca faptul ca nu-i nevoie sa reconstitui istoria unui per sonaj de la na=tere p`na la moarte pentru a da o sugestie despre destinul lui. Modelul Joyce ii sta =i lui in fa\a. Sn Ulysse sunt tran scrise 18 ore din via\a unui marunt func\ionar din Dublin (in ziua, celebra de acum, de 16 iunie 1904). Butor descrie in Passage de
Milan (1959) o noapte intr-un imobil parizian, iar Malcom Low ry reconstituie in Sub vulcan (1947) ultima zi din via\a unui di plomat englez in Mexic (2 noiembrie 1938). Sn Moartea cotidiana
(1946), Dinu Pillat descrie, dupa acela=i model, via\a personaje lor intr-o singura zi. R. M. Albérès vede in astfel de cazuri o or dine secreta =i o sugestie ini\iatica. Dar inainte de orice este o conven\ie epica noua. Romanul i=i restr`nge spa\iul =i timpul nara\iunii, insa le recupereaza printr-o permanenta evaziune din tema. Memoria unei zile este incarcata de memoria zilelor ante rioare, textul unei confesiuni este, in fapt, o suprapunere de texte.
E suficient sa r`c`i pu\in pentru a da de alte straturi =i de alta ordine a faptelor =i tot astfel p`na ce biografia eroului se intre ge=te. George Balai\a introduce in car\ile lui (tehnica este aceea=i
=i in Ucenicul neascultator) =i alte procedee din romanul modern.
Folose=te, de pilda, mai mul\i naratori =i, fatal, mai multe per spective epice asupra aceluia=i personaj. Reproduce, apoi, confe siunea unui maniac (Anghel) dupa exemplul lui Faulkner =i con semneaza discu\ia dintre ca\elu=a Eromanga =i in\eleptul c`ine
Argus, intr-un stil deloc alegoric (un posibil model mai indepartat:
Gogol care, in Snsemnarile unui nebun, pune doua ca\elu=e, Meg gy =i Fidela, sa faca schimb de scrisori intre ele =i sa vorbeasca despre faptele stap`nilor). Nara\iunea, in genere, nu-i o inlan\uire de fapte, este o necontenita mi=care de fapte sistematic impiedi cate sa intre intr-o cronica determinabila, coerenta. Prozatorul vrea sa sugereze in acest chip fluxul existen\ei interioare, vechi deziderat epic, suprapun`nd perspectivele =i not`nd, pe c`t este posibil, reac\iile unei con=tiin\e agresate simultan de mai multe r`nduri de imagini =i int`mplari. Prozatorul clasic voia sa prinda succesiunea unei existen\e, prozatorul modern tinde sa surprinda simultaneitatea ei. La primul, omul este o fiin\a determinabila prin c`teva categorii (morale =i psihologice), la cel de al doilea omul este o suma de aproxima\ii, o fuga — vorba filozofului — inaintea g`ndirii. Cum poate sa-l prinda =i sa-l cuprinda romanul?
Lumea in doua zile i=i fixeaza, int`i, un teritoriu epic: Albala
(in prima zi), Dealul Ocna (in cea de a doua), cu mici deosebiri
intre ele. O lume sensibil asemanatoare, in plina dizlocare =i in plina constituire. Sn centrul ei sta Antipa, marunt func\ionar la
Consiliul Popular din Dealul Ocna, om cu doua existen\e paralele.
Unul dintre naratori (fostul judecator Viziru) crede ca Antipa din
21 decembrie (ziua cea mai scurta a anului) este omul domestic, iar cel din 21 iunie (ziua cea mai lunga, zi cu valoare ini\iatica) este omul infernal. Asta trimite la un vechi mit romantic (mitul dualita\ii, mitul omului angelic =i demonic), insa autorul nu-=i asuma integral aceasta perspectiva. Este opinia unui singur mar tor, nu a tuturor. Al\ii vad in Antipa un cabotin sau un filozof, un spirit profund care int`mpina via\a cu ironie... Prima zi infa\i=eaza existen\a lui Antipa in familie, in ora=ul Albala. Cei care spun ceva
(ceva aproximativ) despre via\a domestica a personajului sunt batr`nul August palarierul (simbol al timpului =i simbol al con=ti in\ei care inregistreaza =i judeca micile evenimente ale timpului), bizarul profesor Baroni, specialist in ihtiologie, =i mai bizarul
Pa=aliu, autor de cronici muzicale, de-o erudi\ie monstruoasa, atins de simptomele ratarii... Sunt, in fine, =i al\i naratori care judeca pe acest prim Antipa, omul casnic. Ca\elu=a Eromanga, de pilda,
=i Argus, dulaul filozof sau Marta, o iubita din tinere\ea eroului.
Naratorii spun, dar mai ales nu spun acela=i lucru, se contrazic
intre ei =i se contrazic ei in=i=i in succesivele confesiuni. Sa nu scapam din vedere un element important: Lumea in doua zile este,
in fapt, o reconstituire prin intermediul unui narator care i=i asuma rolul de a asculta =i a inregistra ceea ce martorii (naratorii) de prima instan\a relateaza. Dupa =apte ani de la moartea lui Anti pa, la Albala vine judecatorul Viziru care vrea sa afle adevarul despre fostul lui prieten. Viziru a cunoscut =i pe celalalt Antipa, omul infernal de la Dealul Ocna. El face legatura intre cele doua zile =i, evident, intre cele doua ipostaze ale personajului. Snsa Vizi ru moare inainte de a-=i incheia cercetarea =i insemnarile sale sunt citite =i preluate de alt narator, Alexandru Ionescu, absent din relatarile judecatorului. Acesta este naratorul (personajul) din afara spa\iului epic, personajul care i=i reclama autorul. S-ar putea banui ca este autorul insu=i care n-are loc in text, vocea autori tara pe care discursul epic modern a trimis-o la plimbare.
P`na sa ne dam bine seama de statutul bizarului narator (nara torul fara nara\iune!), sa vedem insa ce se int`mpla cu personajul care stimuleaza =i concentreaza at`tea marturii, delimitari, co mentarii... Antipa este un navetist enigmatic care are o nevasta frumoasa =i geloasa, Felicia, =i mai mul\i prieteni printre care un batr`n palarier, August, un literat bovaric, Pa=aliu, un alt me=ter batr`n =i filozof, Iacubovici... Ace=tia, impreuna cu Antipa-tatal,
il viziteaza in ziua de 21 decembrie. Prietenii cred ca Antipa pregate=te ceva mare\, insa Antipa nu face practic nimic, judeca doar pe al\ii =i trage totul spre farsa. E un filozof de provincie, inteligent =i ironic, moale =i absent, zice despre el profesorul Baroni.
Ca\elu=a Eromanga crede ca stap`nul ei lucreaza in ascuns la o mare opera, insa Argus, dulaul sceptic, o contesta. Dulaul scrie el
insu=i un poem (mondo cane) in doua par\i: una care se ocupa de lucrurile calme, sigure, caraghioase (Domestica) =i alta care rela teaza faptele tulburi =i ira\ionale (Infernalia). Disocierea o aflam, mai t`rziu, in comentariul lui Viziru referitor la existen\a dubla a lui Antipa. O anticipare, a=adar, simbolica, un caz de mise en abime
intr-un roman care utilizeaza multe din procedeele romanului modern. Cert este ca George Balai\a are o mare capacitate de a crea o atmosfera =i de a fixa, intre at`tea aproxima\ii, lunecari =i suprapuneri de marturii deformante, un univers uman =i chiar o tipologie memorabila, de=i el respinge deliberat romanul clasic.
Destinul lui Antipa ram`ne, p`na la urma, incert, insa lumea i n care el traie=te este a=a de vie, de pregnanta. Adevaratul per sonaj al car\ii este Albala, ora=ul de provincie, cu filozofii, memoriali=tii, rata\ii =i int`mplarile lui fara istorie. A da o semnifica\ie faptelor fara semnifica\ie din via\a este ambi\ia proza torului. El are un dar special de a impune prin descrieri =i comen tarii succesive asemenea fapte marunte, ca o cina prelungita intr o familie provinciala sau dialogul dintre un paznic =i o chelneri\a ori discu\ia interminabila dintre doi me=te=ugari uita\i de vreme...
Stilul este alert, ironic, pe alocuri burlesc, dar =i serios, penetrant, cu multe observa\ii morale de extrema fine\e. C`teva figuri se \in minte. August palarierul, in primul r`nd, simbolul unei lumi disparute, martorul care judeca lumea veche =i lumea noua prin toleran\a =i iubirea lui. El are o biografie, dar biografia se pierde
in extraordinarul valma=ag al faptelor care acopera spa\iul roma nului. August traie=te dupa o in\elepciune veche =i crede ca in via\a trebuie sa dai fiecaruia ce i se cuvine =i sa nu obligi pe ni meni sa faca intocmai ca tine. Este un sceptic pozitiv, un spirit care accepta spectacolul lumii =i vrea sa ram`na in toate senin.
Iata fi=a lui in roman:
„Frica, ii spunea batr`nul August palarierul fostului judecator
Viziru, are un cap fioros acoperit cu solzi, dar o coada vesela de
=op`rla. Ma intrebi ce fel de om sunt eu? De unde sa =tiu? Eu am trait mul\umit: niciodata o nenorocire nu mi s-a parut prea mare.
Cea mai mare nenorocire nu exista. Sntotdeauna alta mai mare dec`t cea de anul trecut sau de ieri se poate int`mpla. +i atunci cum sa nu traiesc mul\umit intre ai mei?! Nu eu am facut legile, eu nu le-am calcat, dar n-am spus: gata, aici incepe =i sf`r=e=te totul. Cine poate vorbi despre inceput =i sf`r=it in lucruri?”
Nici o biografie nu-i, in fapt, spectaculoasa in Lumea in doua zile, nici chiar aceea a dementului Anghel. Naratorii impiedica biografia, prin indeciziile lor, sa capete amplitudinea =i acuitatea unui destin. Antipa este, in felul lui, un om fara destin, un Ulrich
intr-un \inut imaginar in care bufoneria =i tragedia, realul =i fante zia, adevarul =i minciuna sunt de neseparat. El insu=i traie=te in doua planuri =i, prin ironie, incearca sa se ridice deasupra lor.
„Tu glume=ti, dar necredin\a se plate=te. Po\i sa-\i ba\i joc c`t vrei, dar via\a este credin\a. Tot ceea ce am scris in jurnalul meu era adevarat, dar tu \i-ai batut joc a...i. Tu min\i. Cine e=ti tu? Ai tre cut =i tu prin acela=i timp cu noi, dar neparticiparea ta, cum spui, nu te-a salvat a=a cum vrei sa ma faci acum sa cred a...i, nepasarea ta ascunde teama =i dispre\. Tu e=ti deasupra =i glume=ti? Crezi ca ai sa scapi cu gluma, Antipa? O, nu, nu! Crede-ma, platim tot, nu scapi” — ii spune Marta Wiegler, iubirea parasita, =i vorbele ei se adeveresc, dar mai t`rziu, c`nd omul domestic va deveni
„func\ionar al neantului”.
Este ipostaza lui infernala, a doua identitate, mai enigmatica dec`t prima. Antipa merge zilnic la Dealul Ocna =i inregistreaza actele de deces. A capatat cu timpul o curioasa putere de a presim\i moartea =i prietenii lui de la c`rciuma lui Moiselini (paginile care
infa\i=eaza chiolhanul de aici sunt admirabile) cred ca Antipa poate chiar provoca moartea. El vede intr-o diminea\a pe Cos tache Onu, =eful de gara, =i spune ca va muri in aceea=i zi, ceea ce se int`mpla. Prevede, apoi, moartea lui Biduca =i a popii Zota, previziuni care, iara=i, se confirma. Completeaza dinainte certifi catele de deces =i le arata prietenilor sai, fascina\i =i ingrozi\i de for\a necunoscuta a maruntului func\ionar de la oficiul starii civile.
Intervine =i alt personaj, fanaticul gradinar =i paznic de la Casa de apa. Acesta crede ca Antipa intrupeaza o veche voca\ie demoni ca, il stimuleaza in acest sens =i, in cele din urma, il omoara.
Solu\ia epica este discutabila =i, p`na la urma, confuza =i irele vanta. Toata povestea despre Oglinda straveche =i spiritul lui Su
Cio, trecuta prin mintea tulbure a unui gradinar din Dealu Ocna, este fara noima in roman. Paginile care preced acest sf`r=it sunt
insa profunde. Aici apare naratorul ascuns, Alexandru Ionescu, care este totodata =i primul personaj-lector al romanului, intruc`t el cite=te insemnarile lui Viziru =i da o judecata despre ele: „Dar eu eram acolo, mereu cu ei, la Moiselini, pe strada etc. a...i. Pen tru mine raul e doar semnul ca binele exista pretutindeni. N-o sa ma schimbe nimeni. Viziru a lasat la o parte lucrurile =tiute de toata lumea, cunoscute =i de el foarte bine. Sn via\a particulara =i
in soarta prietenului sau Antipa el a incercat sa gaseasca adevarul: schimbarea =i mi=carea neintrerupta a vie\ii. El a vazut lucruri peste care eu am trecut cu nepasare. Sunt poate o natura fericita care nu face sechele. Dar asta nu inseamna ca sunt mai pu\in adevarat. +i acum, c`nd scriu =i aud coco=ul, cum =i el il auzea in puterea nop\ii c`nd ciudatul lui contract cu Antipa il facea sa caute, sa scormoneasca in ad`nc fara odihna, m-am hotar`t: n-am ajuns un inginer bun, voi fi un judecator stralucit. Snca n-am implinit treizeci de ani. Trebuie sa ma grabesc. Am int`rziat zece ani. Sn loc de =aptezeci am nevoie de optzeci pentru a duce la capat tot ce mi-am pus in cap. Si voi avea.”
Alexandru este unul dintre mesagerii autorului care i=i pune
in discu\ie, in chiar paginile romanului, romanul pe care tocmai
il scrie (idee care, de la Gide, se repeta in proza din secolul nos tru). Exista o tema a autorului absent =i exista o tema a discursu lui care se constituie sub ochii =i cu participarea noastra. Roma nul modern, s-a spus pe drept cuv`nt, este o arhitectura de inte roga\ii, o inchidere care se deschide, cum zice un filozof contem poran. Lumea in doua zile este, intr-un anumit sens, =i romanul con=tiin\elor care se disperseaza inainte de a se configura in des tine. Despre Antipa nu =tim, la sf`r=it, mai mult dec`t =tiam la
inceput in privin\a structurii lui adevarate. „A existat intr-adevar o putere a lui Antipa?” intreaba nu mai =tiu ce narator al car\ii, voind sa sugereze ca totul n-ar fi dec`t proiec\ia unui nebun (An ghel) =i ca int`mplarile ciudate nici n-au existat dec`t in intu nericul min\ii lui. Viziru insu=i, anchetatorul =i, p`na la un punct, grefierul acestui caz, nu este prea sigur in privin\a lui Antipa. El scrie nu ca sa elucideze o enigma, ci sa pastreze imaginea unui prieten fermecator =i ambiguu care traie=te in nepasare =i vede lumea ca o farsa.
Antipa ram`ne p`na la capat, in acest joc de umbre =i lumini, crea\ia imperfecta a naratorilor (martorilor) sai. Este el omul care traie=te in refuz, incapabil de revolta? Dualitatea (omul domestic
=i omul demonic) reprezinta, cu adevarat, esen\a fiin\ei lui im penetrabile? Sau Antipa ilustreaza, in inten\ia prozatorului, ceea ce un personaj al car\ii (Baroni) spune despre om: „un complex biologic ratat”?! Antipa nu acopera integral nici una dintre solu\iile avansate de cei care vorbesc despre el. El este din toate c`te ceva
=i nimic precis. Destinul lui este, inca o data, sa nu aiba destin sau sa-=i refuze un mare destin.
Despre construc\ia =i stilul numai in parte sarcastic al car\ii s-a vorbit mult in critica literara =i unii comentatori au cautat si metriile dintre cele doua par\i ale romanului. Ovid S. Crohmalni ceanu (in P`inea noastra cea de toate zilele, 1981) =i N. Manoles cu (in Arca lui Noe, III, 1983) dau un numar de exemple care confirma ideea ca este o ordine in roman =i chiar un sistem de coresponden\e intre cele doua par\i (domestica =i infernalia). Daca este a=a, atunci nu mai este adevarata a doua idee dupa care
Lumea in doua zile ar fi o „formula hibrida de bric-a-brac”.
Adevarul este ca la prima vedere romanul lui Balai\a pare a nu respecta nici o regula (cum =i zice un personaj: „sa po\i scrie ce-\i trece prin cap, sa nu cenzurezi nimic, sa faci un colos de cuvinte, ceva ca Sfinxul sau Golemul pe care nici v`ntul de=ertului, nici o formula magica sa nu le poata distruge; sa po\i spune, chiar =i fluier`nd cu m`inile in buzunare: ceva statornic, definitiv, nimic provizoriu. Cu toate ca un g`nd care se contrazice totu=i se ive=te: oare eu insumi n-am pornit pe drumul asta dintr-o gluma?” =i, totu=i, romanul aspira sa impuna o ordine =i sa lumineze o exis ten\a (Antipa) ce refuza sa se configureze. Stilul este, uneori, de o verva bufona. Un stil al parantezelor ce se deschid la infinit.
Stil de eseu romanesc, de o mare mobilitate. Cartea nu-i u=or de citit, faptele luneca repede in comentariu, temele se schimba fara veste, de la Robbe-Grillet se trece u=or la o veche parabola din epoca Tang. Asta este posibil deoarece eroii nu sunt lasa\i sa traiasca liber (autorul nu le da drumul in via\a, cum procedeaza prozatorul de tip realist), eroii traiesc doar in comentariile despre ei. Snceputa, poate, ca o pasti=a ironica a procedeelor romane=ti
(critica a judecat-o mai ales in acest fel), cartea lui George Balai\a sf`r=e=te prin a fi profunda =i substan\iala, de-o originalitate fra panta in c`mpul prozei noastre.
Ucenicul neascultator (1977) folose=te acelea=i procedee epice, de=i se observa o diminuare a spiritului parodic =i un mai mare accent pus pe proza de observa\ie sociala =i psihologica. George
Balai\a anun\a, in Cuv`nt inainte, ca e vorba de o „medita\ie dis continua“, o prima parte dintr-o trilogie. Schema =i in parte chiar tipologia din Lumea in doua zile sunt respectate. Locul batr`nului palarier August este luat aici de artimonierul Artimon, cronicar obscur al int`mplarilor din Albala, Casa de Apa devine Casa Zidi ta, loc privilegiat de observa\ie =i taifas. Exista, apoi, unele simili tudini intre Naum Capdeaur, scribul din Ucenicul neascultator, =i
Viziru din cartea anterioara. Romanul de acum incepe astfel:
„Daca in ora=ul Albala povestea lui Antipa s-a uitat, povestea lui Naum Capdeaur abia incepe. Dar Naum este inca departe. Abia chipul lui se strecoara printre lucruri, trece tacut de la o int`mplare la alta. Sn mijlocul mul\imii el se ive=te vesel =i nepasator ca o masca impodobita cu pene colorate in carnaval. Licarind intune cat piere =i apare in alta parte, la doi pa=i sau la mari departari, precum capul omului care inoata sau se ineaca in largul marii pierdut printre inspumatele creste piezi=e ale valurilor. Sntr adevar, aceasta parte a cronicii despre Naum =i Albala este mai degraba istoria unor oameni (un tunet, o fulgeratura, o parte doar din ei!) care l-au cunoscut indeaproape sau numai in treacat. Prin ei insa avem inca o infa\i=are a lui. Ca un bun v`nator de istorii, cronicarul nu va lasa sa-i scape urma asta.
Cronica, poveste, roman\ sentimental cu aventuri =i filozofie, balada, farsa, epopee, ehei, fresca, mozaic, Kaaba, ehei, carte de inva\atura, de joc, de visare, sigur, sigur, bildungsroman, avatarurile unui t`nar in prima, a doua sau a treia tinere\e, c`te nu poarta in lada caru\ei trupa noastra...”
O mica fabula care da o idee despre stilul car\ii. „P`na la Naum drumul e lung =i intortocheat” mai spune unul dintre naratorii car\ii =i tot el sau altul (poate chiar autorul care i=i ingaduie sa se amestece in text =i sa-=i asume rolul de voce obiectiva =i autori tara): „Ram`i inca nevazut, Naum! Ceilal\i vorbesc despre tine.
Destinul lor, vie\ile lor marunte, dar nu fara semnifica\ie au nevoie de fermecatoarea ta lipsa de experien\a. Adica de tinere\ea ta.
Nu e=ti un ideal, e=ti o nostalgie. Ei nu se intorc la tine ca la o credin\a, umili\i dupa ce s-ar fi lepadat de ea, tu e=ti prezent in fiin\a lor ca o amintire de neuitat. Ei nu =tiu de ce, pomenindu-\i pe nea=teptate numele, incep sa vorbeasca despre tine ca =i cum atunci ai fi plecat dintre ei, doar pentru scurt timp, =i trebuie sa te intorci sa-\i continui povestea. Ei i=i amintesc =i mult mai t`rziu amintirea lor i=i va aminti. Vei fi =i in ultimul lor g`nd, vei trece astfel inainte de propria ta trecere, cu fiecare dintre ei, in neant.
Vei fi un fel de rege al memoriei lor. Nu \i-ai dorit acest regat, dar daca \i se ofera il stap`ne=i ca un adevarat rege. Ave. Nimeni nu
=tie de ce?, dupa cum nimeni nu =tie ce i-a spus batr`nul Toma din Modra fiului sau Dumitru inainte cu o clipa de moarte. Tu, cu tinere\ea ta nepasatoare, e=ti in vie\ile lor at`t de diferite, at`t de departe de a ta. Nevazut, asemenea lui Peter Schlemil ascuns de gluga lui fermecata, mai norocos dec`t el, fiindca umbra ta \ine cu tine, ucenicule neascultator! Mai mult, ea te urmeaza ca un c`ine credincios. E drept, latratul aminte=te prin insisten\a lui di fuza inelul p`lp`itor care in unele nop\i se arata in jurul lunii.”
Ceea ce se =i int`mpla. Naum Capdeaur scrie istoria familiei
Adam =i face, intr-o oarecare masura, cronica ora=ului Albala =i a satului Modra, dar el, ca personaj, int`rzie sa apara. Romanul cu prinde opt nara\iuni intinse, numai in aparen\a independente.
Car\ile de joc sunt, in continuare, amestecate (jocul memoriei in fidele, jocul naratorilor), dar sunt evidente o coeren\a mai mare
intre episoadele (istoriile) care formeaza acest mozaic =i o preo cupare sporita de a construi o tipologie morala. Istoria, rela\iile sociale capata un loc mai important in comentariile naratorilor,
in continuare numero=i =i inventivi. George Balai\a face, intr-o oarecare masura, roman politic ca to\i din genera\ia lui, dar din tr-un unghi epic superior =i cu o verva intelectuala remarcabila.
Intriga este simpla: Naum, t`nar jurnalist la Albala, vrea sa scrie istoria familiei sale (neamul Adamilor pornit din satul Modra de sub Muntele Ou =i de l`nga Lacul intins) =i noteaza ceea ce-i spun
Artimon in\eleptul, autodidactul Palaloga, primar in satul Iernatic, fost activist de partid, sau ceea ce transmite tradi\ia familiei.
P`na sa prindem simbolurile mai ad`nci ale romanului, re\inem c`teva destine in mai vechiul stil al romanului realist. Batr`nul
Toma Adam este patriarhul de la Modra, intemeietorul clanului.
Cobor`rea lui la Albala este un eveniment, moartea lui este sim bolica. E legea veche =i buna, e omul de la munte tare =i drept care trece neschimbat prin evenimentele tragice. Fiul sau, Visari on, nu mai vrea sa fie \aran. El pleaca la ora= =i dore=te sa capete putere. O ob\ine, o pierde, apoi iar o capata =i rateaza in plan moral. Filozofia lui este simpla =i eficace. Lumea se imparte, dupa el, in ora=eni =i \arani =i toata strategia lui se bazeaza pe aceasta disociere elementara. E un om puternic, un spirit posesiv, via\a lui e un =ir de erori. Are in carte „o poveste =i un destin”, am`n doua bine infa\i=ate. La fel este Dabija, activistul orgolios care moare in chip absurd pe un viscol cumplit, pentru ca n-are rabdare sa a=tepte. Sentimentul lor este acela al unor luptatori de pro fesie, sunt duri =i exercita puterea fara a \ine seama de valorile omului. Prozatorul descrie cu aten\ie aceste procese, nu face pam flet, nu se grabe=te sa condamne istoria, nici s-o scuze. Vrea s-o
in\eleaga =i pune, in acest sens, un numar de martori sa vorbeasca.
Ei au participat la evenimente, au povestirile lor =i din adi\iunea povestirilor individuale iese o nara\iune fragmentata, cu multe pagini fanteziste (discursul diavolului de iarmaroc sau discursul scribului), care au rostul de a sugera lectorului ca via\a este o comedie =i ca in spatele istoriei reale =i tragice sta alta istorie: joviala =i enigmatica, dominata de diavoli mici =i vorbare\i, ac tori batr`ni =i rata\i, circari malefici ca Al. Ve=tea sau Chirica Sam ca. Ei stau la Casa Zidita =i vad lumea ca un spectacol.
Foarte viu, memorabil ca personaj de comedie morala, este is toricul Rafael Fin\i, din galeria distra\ilor, genero=ilor energici.
Sosit la Albala sa intemeieze un muzeu, Fin\i colinda jude\ul, tero rizeaza cu verva lui draceasca autorita\ile locale =i ob\ine in cele din urma ceea ce vrea. Peroreaza pe teme istorice in fa\a servi toarei =i inc`nta pe ospatari =i pe v`nzatoarele de la Alimentara prin comentariul lui erudit =i spiritual. Pare scos din car\ile lui G.
Calinescu, un Panait Sufle\el sau un Gaittany in turnee provin ciale. Sunt =i alte figuri episodice (tuberculosul Io=ca Mu=at, bucatarul Zaganel, un numar, apoi, mare de matu=i care popu leaza car\ile lui George Balai\a, specializate in sarmale =i dulce\uri), care dau culoare \inutului Albala, proprietatea imaginara a proza torului acesta cu mintea ascu\ita =i ochiul lacom, senzual, „un rea list fantasmagoric”, un observator al concretului sensibil, al exis tentului in feeria realului, cum l-au numit comentatorii lui.
George Balai\a are, cu adevarat, un neobi=nuit talent de a prinde sensul faptelor marunte, de a sugera freamatul obscur al existen\ei. Ni=te \aranci vin la t`rg =i, la marginea ora=ului, i=i pun pantofii ascun=i p`na atunci in desaga. Un copil man`nca pam`nt (detaliul apare in folclor, la Sadoveanu =i in proza lui Za haria Stancu inainte de a-l int`lni in celebrul roman al lui Mar quez!) =i este vindecat cu greu de acest straniu viciu. Un nepot al batr`nului Toma, Filip Adam ajunge din gre=eala in pu=carie, iese dupa mul\i ani =i devine un fel de comis-voiajor intr-o fabrica, baiat bun la toate, iubit =i temut. Alt nepot Alexandru, vrea sa scape de autoritatea tatalui, Visarion, =i nu poate. Tatal trece printr-o boala grea, ur`ta, apoi i=i revine in chip miraculos =i o ia de la capat. Cornelia, so\ia aceluia=i teribil Visarion, este o femeie modesta, inadaptabila la noua situa\ie a barbatului =i cade in cele din urma in patima bauturii. Sn romanul lui George Balai\a lipse=te, dealtfel, erosul (excep\ie aceste nefericite ipostaze con jugale). Cronica familiei Adam (caci Ucenicul neascultator este in buna parte o cronica de familie) lasa deoparte via\a femeilor. O scena epica antologica este moartea batr`nului Toma. Sunt, int`i, semne prevestitoare, apar de peste tot rubedeniile =i la capat`iul nonagenarului se desfa=oara o veritabila ceremonie a trecerii. Ro mancierul o prelunge=te peste masura =i, de la un punct, intro duce prea multe elemente de literatura, diminu`nd astfel suges tia tragicului. Moartea nu trebuie sa int`rzie prea mult in spec tacol.
Mai pregnanta, mai insistenta revine in Ucenicul neascultator dec`t in Lumea in doua zile tema romanului in roman =i, ipso fac to, tema autorului. To\i au citat monologul scribului care, intr adevar, este de mare efect =i prefigureaza orgoliul =i spaima cre atorului (“sunt mai profund dec`t cerul, pam`ntul =i lumea de dincolo a...i, avid de lucruri =i int`mplari ca un burete de mediul sau a...i, memoria mea este ca lumina =i intunericul; c`t scriu este lumina; c`nd am incheiat papirusul este intuneric...”), dar in afara lui exista =i alte discursuri ale autorului in acest vast discurs care sparge cronologia evenimentelor =i multiplica unghiurile de ve dere. Naratorii sunt, mereu, ingrijora\i de soarta lui Naum, scribul care i=i asuma, pe fa\a, rolul de a pune ordine in int`mplarile a=a de dispersate =i confuze. Naum, Naum al nostru, ce face el in acest timp?, intreaba c`te un personaj in toiul confesiunii. +i tot deauna este cineva care sa-i dea un raspuns, pentru ca to\i sunt
ingrijora\i de soarta marelui absent, to\i =tiu ca povestirile lor de pind de baiatul neindem`natic care =i-a asumat o responsabili tate cople=itoare. George Balai\a, care continua sa \ina naratorul tradi\ional (omniscient =i impersonal) pe tu=a, il strecoara une ori in acest chip deghizat in joc. Da, pe deasupra, =i iluzia ca nu ascunde nimic cititorului, romanul se configureaza tocmai acum
=i, intr-o buna masura, in afara voin\ei romancierului:
„Dar Naum? El era pe atunci ucenicul, inva\acelul plin de zel care se da in v`nt dupa aventura cunoa=terii, cum va spune care va intr-o seara de pomina, cu mult mai t`rziu, la Casa Zidita?
Cauta el cu patima =i rabdare taina, jocul rela\iilor, balan\a ne sigura a sentimentelor, ambiguitatea unei conversa\ii, spectaco lul formarii unui caracter? Era el ucenicul etern in cautarea
inva\atorului ideal? Pasionat de lume =i via\a, renun\ase pentru o vreme la =coala =i se dedicase experien\ei? Sn caru\a lui hodoro gita, hai, hai pe drumurile lungi, trasa c`nd de un melc batr`n, c`nd de doi magari sfriji\i, umblasera c`ndva in anii lor cei mai lipsi\i de grij, energicul Wilhelm Meister, nehotar`tul Frédéric
Moreau, problematicul Castorp, zanaticul, dulcele prin\ Harry, uce nic la vremea lui in atelierul lui Falstaff? Settembrini, Naphta,
Falstaff, oho, ce inva\atori ilu=tri, l-ar fi chemat ei oare la ospa\ul lor pe Naum?”
Ucenicul neascultator este un roman de-o remarcabila boga\ie
=i varietate, scris cu mare verva, nu neaparat ironica, parodica.
Ironia, parodia prezente in roman (in capitolul, mai ales, Un dia vol de iarmaroc, dar =i in celelalte) nu modifica prea mult sensul grav al lucrurilor, infa\i=area adesea tragica a unei lumi in stare de constituire. Acest prim volum anun\a o construc\ie epica impunatoare.