u8z24zt
Intrucat titlul de „modernist“ pare exclusiv si chiar „partizan“, inscriem evolutia criticii de dupa razboi sub semnul „sincronismu lui“, nu in sensul unui avangardism programatic sau al unei formu le de scoala, ci al armonizarii teoretice cu spiritul timpului si al atitudinii intelegatoare fata de curentele noi de arta. Controver sa T. Maiorescu — C. Dobrogeanu-Gherea, de la sfarsitul veacului trecut, dintre critica estetica si critica sociala, si continuata apoi de N. Iorga si G. Ibraileanu, de o parte, si M. Dragomirescu, O.
Densusianu si E. Lovinescu, de alta, adica intre autonomia esteticu lui si confuzia lui in etic si etnic — o putem privi azi, in constiinta criticii, daca nu si a publicului si a presei neliterare, ca definitiv incheiata. Biruinta conceptului estetic, fara alterari de elemente straine, oricat de interesante ar fi din alte puncte de vedere, este un bun incontestabil al generatiei actuale. Istoricul va constata limpezirea confuziilor ce pandesc, dealtfel, orice literatura in inceputurile ei si va inregistra cu bucurie prezenta atitudinii exclu siv estetice in spiritul tuturor criticilor tineri.
Ramane acum sa caracterizam in scurt pe toti acesti critici.
Tudor Vianu. Poet si disociator de idei la Sburatorul, Tudor Vianu
(n. 1897) e azi profesor, eseist si critic mai mult de principii. De formatie universitara si de expresie academica, el a lucrat in do meniul esteticului si s-a pus in serviciul autonomizarii lui in excur suri mai mult teoretice (Arta si frumosul). Spiritul lui doct si specula tiv s-a asociat si cu o largime de vedere neobisnuita de structura sa la toate formele noi ale artei apusene, daca nu printr-o adeziune partizana, cel putin printr-o atentie binevoitoare si comprehensiva, printr-o gravitate temperamentala de a privi lucrurile de sus, dar in viabil. Modernismul in formele lui cele mai acute (expresionis mul, cubismul) ii datoreste, asadar, o contributie de elucidare, cu atat mai efectiva, cu cat nu venea de la un militant avangardist, ci de la un estetician ponderat. Nu e rolul acestei istorii literare de a-i fixa contributia in domeniul esteticii, ca si a eseisticii filozofice si culturale, in genere de calitate mai speculativa sau istorica. Criticii ii revine insa un studiu asupra Poeziei lui Eminescu, de exegeza a unor teme ale poetului, de situarea operei lui in atmosfera romantis mului universal, cu stabiliri de apropieri si diferentieri, de studierea pesimismului lui in cadrul si al sensibilitatii epocii si al influentei schopenhaueriene, de precizare a elementelor romanticii germane ce au fuzionat cu elementele filozofiei antice in compozitia unitatii morale a poetului, intr-un cuvant, de cercetare de izvoare ideologice si de motive poetice. In latura ei cea mai inaintata si mai obscura, literatura romana ii datoreste, acum in urma, un mic volum asu pra poeziei lui I. Barbu, de aceeasi valoare exegetica si speculativa, ce nu exclude informatia, ca in tot ce scrie acest critic sagace, sobru, aulic si lucid in abstractie.1

Serban Cioculescu. Spirit vioi si combativ, rationalist si dia lectic, apropierea de Paul Souday il caracterizeaza mai mult pe
Serban Cioculescu decat orice alta definire. Rationalismul ii da oarecare puncte fixe de orientare; lupta lui, de pilda, impotriva misticismului si ortodoxismului il aseaza in planul unor discutii ideologice. Primatul nevoilor polemice il obliga insa sa-si creeze si obiective arbitrare, in combaterea carora persevereaza apoi din
1 Tudor Vianu, Dualismul artei, Buc., 1925; Masca timpului, Arad, 1926;
Poezia lui Eminescu, Buc., 1930, Ed. Cartea romaneasca; Arta si frumosul,
Buc., 1931; Estetica, Ed. Fund. Regale, v. I, 1934; v. II, 1936; Idealul clasic al omului, Buc., 1934. necesitatea consecventei. Simtind mai tarziu decat altii imperativul obiectivitatii necesar oricarui critic, el face astazi laudabile sfortari de a o castiga, infrangandu-si demonul contradictiei, sub aspectul istorismului literar. Spectacolul ciudat al unui spirit vioi, vindicativ, agresiv, cautand sa-si ascunda zelul partizan in transeele amanun telor si consideratiilor de ordin bibliografic, istoric, documentar, comparand editiile intre ele, cercetand variante si variatii, restabi lind puncte si virgule, discutand cu gravitate date minime, adu cand obiectii infinitezimale si inutile, in ton doct si peremptor: spectacolul vechilor pustnici ce voiau sa-si infranga tentatiile tru pului sub asprimea ciliciului. Tot teama ispitei partizane il face sa se fereasca si de a privi lucrurile in inima lor. Din iluzia obiectivitatii chiar in sanul polemicii, isi macina spiritul real ofen siv intr-o pulbere de atacuri marunte ce nu influenteaza fondul chestiunii. Obiectivitatea nu sta la adapostul observatiilor fara im portanta, ci porneste numai de la stabilirea unor raporturi exacte de valori; trecand sub tacere meritul esential, sau micsorandu-l, statistica negativa a infinitezimalelor ramane inca partiala. Actiu nea criticii lui Serban Cioculescu este totusi pozitiva in exegeza poeziei argheziene — si in simpatia aratata tuturor incercarilor de diferentiere literara ale tinerilor scriitori.
P. Constantinescu. Sporul autoritatii critice a lui Pompiliu Con stantinescu se datoreste probitatii intelectuale care, pe langa sensi bilitatea estetica, uneori chiar si mai mult decat ea, este arma de capetenie a criticului. Probitatea, fireste, isi are si ea o primejdie in teama de a n-o pierde si in excesul independentei ce dicteaza, involuntar, jocul de balanta al opiniei critice. Riscul este insa atat de rar, incat deficitul e de mica importanta. Cititorul a capatat convingerea in cursul anilor ca are in Pompiliu Constantinescu un indrumator lucid si impartial, prob; infailibilitatea nu intra in conditia omeneasca si nimeni nu-i la adapostul reflexelor si al reactiunilor subterane ale unei constiinte ce se vrea autonoma.
Am numit odinioara nota caracteristica a acestei specii de critica impresionism; as numi-o azi centripetism estetic, adica mergerea directa spre centrul operei de arta, spre ideea creatoare, spre punctul de sprijin al geometrului antic. Descoperind elementul generator si facandu-l apoi tangibil cititorului, opera de elucidare a totului e mult mai reusita decat practicarea unei analize partiale si a unei inciziuni experimentale, operatie ce reclama fixarea lan ternei critice numai in centrul de unde pleaca sistemul nervos al creatiei sau al scriitorului si modestia limitarii la esential, cu renuntarea la biruinte dialectice usoare pe chestiuni secundare.
Critica lui Pompiliu Constantinescu se indreapta spre aceste cen tre cu oarecare incetineala in mers si didacticism in expresie, dar cu simt de orientare. Nu studiaza principiul electricitatii in lampile de pe strada, ci in motorul uzinei si, mai ales, nu-si afirma superio ritatea facand statistica becurilor sparte sau numai desurubate1.
Perpessicius. Poet modernist, Perpessicius (n. 1891) a facut si face o critica modernista. As zice avangardista, daca n-ar avea o intelegere pentru toate formele de poezie. Nimic din exclusivis mul deschizator de drumuri; un gust pentru noutate si risc, unit totusi dezarmant cu o bunavointa aproape universala. Transparen ta de apa de munte; limpede, dar nu si grabita; cristal lichid, de douazeci de ani se revarsa lin pe ogoarele noastre literare, cu o lene indragostita de tot ce reflecta: bolta albastra a cerului, norii de scama alburie, salciile pletoase, iasomiile si vizdoagele. Nimic nu-l osteneste: valul lui imbratiseaza amoros poezia lui Al. T.
Stamatiad si proza Sarmanului Klopstock, la fel cu literatura lui
T. Arghezi. Totul il incanta. Comprehensiune? Indulgenta? Priete nie? De toate. Comentator ideal al poetilor, impresionist cu eruditie literara, colectionar de flori presate din toate parcurile poetice, el a fost sortit sa pregateasca scama ranilor tuturor maestrilor imbatraniti si sa sufle usor in luminita tuturor debuturilor2.
1 P. Constantinescu, Miscarea literara, a1927i; Opere si autori, a1928i;
Critice, a1933i.
2 Perpessicius, Mentiuni critice, 1928; vol. II, 1934; vol. III, 1936.
G. Calinescu. Talent, as putea zice, dar nu e numai talent, pen tru ca e si munca, si nu o munca de bivol la jug, ci de om repede orientat in chestiuni abia intalnite si priceput in a organiza in sanul lor o retea intreaga de transee si de comunicatii subterane. Pentru a fi critic, G. Calinescu are toate calitatile: sensibilitate artistica de poet si romancier, cultura literara, talent de scriitor si o mare mobi litate asociativa. Ii mai lipseste doar convingerea in valabilitatea misiunii sale critice. Mult mai mari, pretentiile criticului se indreapta spre vaste constructii de istorie literara sau spre monografii uriase.
Simpla improvizatie, prin talent literar si stiinta arhitectonica, Viata lui Mihai Eminescu a obtinut aprobarea tuturor. Imbarbatat de suc ces, cativa ani dupa aceea, a sapat cu harnicie si metoda in opera poetului, nu numai vazuta, ci si in cea nevazuta, a ineditelor, galerii inextricabile. Rezultatul cercetarilor s-a depus intr-o serie de to muri masive, pentru care nu poti avea decat respect si admiratie.
Cautand insa monumentalul, scriitorul s-a pierdut in labirintul sau hipogeic. Captiv al propriei sale ingeniozitati si frenezii, el n-a mai putut dibui galeria ingusta a iesirii. Peste cativa ani, scapat la lu mina, va fixa cu siguranta doar intr-o suta de pagini, fara vracul ineditelor si analizelor, masca marelui poet in liniile esentiale, cu un mestesug portretistic de care a mai dat dovezi1 .
Mihail Sebastian. Artist si om de cultura literara, M. Sebastian a atins si atinge si acum, cu intermitente, critica. Informatie litera ra moderna, eleganta stilistica naturala, fara aparenta efortului, spirit dialectic, vioi si fin, cu anumite preferinte rationaliste si gratioase, purcezand direct in inima lucrurilor, fara didacticism si istorism, limpiditate de argumentare, intr-un cuvant, calitati pozi tive de indrumator al gustului public. Ii lipseste doar ceva mai multa obiectivitate, fara care se poate face literatura, nu si critica2.
1 G. Calinescu, Viata lui Eminescu, 1932; Opera lui Mihai Eminescu, vol.
I, 1934; Opera lui Mihai Eminescu. vol. II, 1935; vol. III, 1935; Opera lui
Mihai Eminescu, vol. IV, 1936; Opera lui Mihai Eminescu, vol. V, 1936.
2 Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, 1935.
Vladimir Streinu. Poet integral la Sburatorul, pana a parea numai poet, exclusiv poet, iremediabil poet, de vreo doi ani
Vladimir Streinu (n. 1902) si-a dovedit nebanuite resurse critice intr-un tandem, in care pe rand carma o are Serban Cioculescu sau domnia-sa, mai ales cand e vorba de poezie. De unde parea redus la sterilitate, critica lui a devenit abundenta, digresiva, aso ciativa, teoretizanta; zbor planat prin abstractie estetica si istorie literara cu lente evolutii si la inaltimi, de unde nu se mai aude uruitul pasional al motoarelor, care exista totusi. Critica nobila, comprehensiva, de un estetism putin cam pretios si indulgent cu slabiciunile omenesti.
Alti critici. Vom mai aminti in categoria criticilor militanti pe
Octav Sulutiu, laborios, onest, in plina formatie si informatie, pro lix inca; pe Lucian Boz1 , cu exces de subtilitate, bun pretuitor de poezie, si pe Eugen Ionescu2, studios, vioi, dar fara nici o convin gere in seriozitatea criticii.
Eseisti. Tot la capitolul criticii vom adauga ca anexa si cateva indicatii asupra „eseisticii“, aparuta in literatura noastra destul de tarziu, dar inflorita tot atat de repede. La egala distanta intre simplul articol si volum, ea reprezinta un gen special al litera turilor intrate in faza maturitatii. Cum poate imbratisa orice obiect din domeniul stiintelor morale, orice fel de probleme de istorie literara, de estetica, de sociologie si orice chestiuni de ordin cul tural, nu o putem totusi ingloba nemijlocit in critica, nici chiar atunci cand se rezerva literaturii, deoarece cadrele ii raman pur teoretice, in timp ce critica e prin excelenta pragmatica. Intrucat insa caracteristica miscarii noastre culturale din ultimul deceniu se manifesta prin elementul nou al dezvoltarii eseisticii, o istorie a literaturii n-o poate trece cu vederea, chiar daca n-ar face-o decat ca simplu indiciu asupra fizionomiei epocii, in cateva cuvinte.
1 Lucian Boz, Eminescu, 1932; Cartea cu poeti, 1935.
2 Eugen Ionescu, Nu, 1934.
In afara de Tudor Vianu, mentionat mai sus printre critici, cu o activitate desfasurata mai mult in cadrul eseisticii estetice, in afara de Camil Petrescu 1, al carui studiu ni-l rezervam in dome niul creatiei, nu putem sa nu mentionam si alti cativa eseisti.
Lucian Blaga. Locul de frunte il are Lucian Blaga (n. 1895), care in Filozofia stilului leaga arta cu toate celelalte manifestari ale constiintei creatoare intr-o valoare fundamentala, intr-o uni tate de stil; filozofia culturala devine astfel filozofia stilurilor succe sive, intre care spiritul omenesc a pendulat in cursul timpurilor.
Tendinta ultimului sfert de veac ar merge spre colectivismul spiri tual, spre arta abstracta si stilizarea launtrica, nou stil al vietii nascut din setea de absolut. Conceptia filozofiei culturii prin re ducere la unitate, la stil, a reluat-o scriitorul apoi in Fetele unui veac, sustinand congruenta tendintelor epocii noastre spre abso lut, spre tipic, spre anonimat, adica spre expresionism.
De la filozofia culturii, scriitorul s-a indreptat intr-o serie de eseuri: Eonul dogmatic, Cunoasterea luciferica, Cenzura transcen denta, Spatiul mioritic, spre metafizica, punand intrebarile: Cum este posibila dogma? Cum este posibila cunoasterea luciferica?
Cum este posibila metafizica cunoasterii? — probleme ce ies din cadrul lucrarii de fata2 .
Paul Zarifopol. Eseistica lui Paul Zarifopol, intelectual de larga cultura, dar de structura paradoxala, s-a dezvoltat in cadrele lite raturii, fara a se fixa in estetica sau in critica propriu-zisa. Pozitia lui s-a instaurat totusi intr-un plan pur estetic, combatand popo ranismul si amestecul in arta al oricarei tendinte. Singurul scop al artei este placerea estetica; din nefericire, placerea eseistului nu e niciodata o „emotie“, ci o placere senzuala, „un amuzament“.
1 Camil Petrescu, Teze si antiteze, Ed. Cultura nationala, 1936.
2 Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, 1919; Cultura si constiinta,
1922; Filozofia stilului, 1924; Fenomenul original, 1925; Fetele unui veac, 1926;
Ferestre colorate; Daimonion; Eonul dogmatic; Cunoasterea luciferica, Cenzura transcendenta, Stil si orizont, Spatiul mioritic.
Din rarele aplicatii critice, vedem ca ea nu mergea spre viata si creatie, ci spre jocul pur si senzual al artei inutile, spre fantezie, spre pitoresc. Cu toata marea sa lectura, independenta de carac ter, vigoare aspra stilistica si, desi fixat intr-un plan pur estetic,
Paul Zarifopol reprezinta in critica pragmatica o ecuatie, in care necunoscuta ar fi castigat, daca ar fi ramas necunoscuta, in dome niul practic al valorilor nationale. Caci daca lupta lui rationalista impotriva sentimentalismului, romantismului, impotriva a tot ce e grimasa si moda in viata, ca si in literatura, in cultura, ca si in morala, este de pretuit — dezorientarea „gustului sau intim“ era tot atat de regretabila, ca si ceea ce combatea1 .
Criterion. Tot la acest loc amintim si eseistica unui grup de tineri, in jurul anului 1930 (mai precis 1928—1934), adunati in societatea „Criterion“, ce a luptat nu numai pe calea publicisticii, ci si pe cea a conferintelor si discutiilor contradictorii. Stegarul acestei grupari era Mircea Eliade, antiintelectualistul scuturat inca de mult de frenezie mistica. Problema esentiala a gruparii consta in determinarea elementelor diferentiale ale propriei sale generatii fata de tot ce a fost inainte. Fara a intra in discutii ce ar fi vechi, ne limitam la cateva consideratii generale asupra problemei insasi a „generatiilor“.
Cautarea de sine a tinerimii a existat intotdeauna, dupa cum e legitim si firesc, dar pe cale individuala in cadrele biologiei si psihologiei fiecaruia, fara constiinta proclamata agresiv a unei sim bioze de generatie, cu note diferentiale. Noua e numai concerta rea si afirmarea categorica.
Privita genetic, aceasta constiinta de sine (nu a unui individ, ci a unei generatii solidare si unitare) este, probabil, ecoul indepartat al psihologiei create de cataclismul razboiului mondial.
Prin acumularea dezastrelor, a mizeriilor, a milioanelor de morti, prin dezaxarea intregii vieti economice si sufletesti, iremediabilul
1 Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingase a1926i; Pentru arta literara, 1934. optimism, singurul suport efectiv al unei existente altfel imposibile, a trezit in suflete credinta ca o astfel de catastrofa, fara pilda in istorie, nu s-a putut abate asupra noastra in chip cu totul inutil.
Generatia urmatoare razboiului a fost, asadar, generatia refor matorilor. Taind istoria omenirii in doua, ei si-au inchipuit ca razboiul va fi punctul de plecare al unei noi asezari sociale si spiri tuale. Nevoia zgomotoasa a tinerimii de a se crede agresiv diferen tiata de cea de ieri, participa probabil din aceasta iluzie postbeli ca, risipita mai de mult in domeniul social, politic si economic, dar tenace inca in domeniul spiritual; unui fenomen unic i se cu venea o generatie unica.
Rezulta oare de aici ca generatia de dupa razboi nu avea anu mite note caracteristice capabile de a-i constitui o fizionomie pro prie? Ca autor al Istoriei civilizatiei romane moderne am sustinut teoria spiritului veacului determinat de sincronismul tuturor fenomenelor vietii sociale. „Veacul“ se destinde insa pe spatii mari si nu se pulverizeaza in farame infinitezimale ca la teoreticienii generatiilor de cativa ani. In afara de aceasta limitare in timp, spiritul veacului sau chiar al generatiilor succesive nu e rezultatul lucid al unui proces colectiv, constant si voluntar, ci al unei actiuni latente si subterane ce nu paseste decat tarziu si postum la lumi na analizei si a constiintei de sine. Operatia luarii mastii timpului de un om oricat de obiectiv si de in afara dialecticii momentului constituie deci o operatie riscata in sine; cu atat mai mult ea nu poate fi decat iluzie sub scalpelul celui ce voieste sa joace si un rol activ in dialectica epocii. De cele mai multe ori ea se reduce la descifrarea „spiritului generatiei“ in propria-i configuratie sufle teasca; cu alte cuvinte, e un act de narcisism.
Masca morala a generatiilor nu poate fi luata decat mai tarziu si nu atat prin studiul lor izolat, ci prin contrastul cu ceea ce pre cede si urmeaza. Posteritatea fixeaza notele diferentiale ale epo cilor, iar istoria culturala le inregistreaza. Nenumaratele anchete si analize, prin care tinerii nostri publicisti voiau sa ia temperatura epocii din propria lor febra nu-si marcheaza valoarea prin rezul tatele obtinute, ci prin semnificatia insasi a gestului rationalist, lucid, voluntar. El era o forma de vointa de putere, de afirmare imperialista. E singura nota precisa adusa fata de generatiile de dinainte de razboi. Priviti din afara, unii din tinerii publicisti nu erau departe de eroii pieselor vechi ce declarau patetic:
— Noi, oamenii evului mediu.
Sau:
— Incotro, fratilor?
— Ne ducem la razboiul de o suta de ani...