s4o22oe
Poezia basarabeanului Costache Stamati (1786—1869) este impre gnata de accente byroniene, prin poetii rusi, si e in general de tipul romantic, cu o vocatie hotarata in directia viziunii macabre si a umorului de colori. Umbra hatmanului Arbore, aparand strajerului, este colosala, monstruos gotica in felul hugolian:
Cantand osteanu aceste, pare ca au fulgerat!
Deci el tace si sa uita si vede jos langa sine
Ca un nour sa lasara de raza incongiurat,
In care sta in picioare un voievod vechi de zile.
Pe a lui larg piept si spete avea zale ferecate,
Iar albile sale plete preste ele raschirate.
In a sa vanoasa mana greu buzdugan rasucea,
A lui coapsa era-ncinsa cu pala urieseasca;
Iar pe cap el purta coiful, preste care stralucea
Doi lei tiind cap de zimbru supt o coroana domneasca.
Iasul e stapanit de un geniu imens, poetul are vedenia unor gloate fantomatice si teribile. Urmand pe Asachi, Stamati cultiva miturile nationale, insa cu mijloace superioare, cu un mare simt al fabulosului, cu umor satanic si desen teratologic. Lui Dragos, vrajitorul Vronta i-a furat pe Dochia. In o cetate veche cu poarta imbulzita de scai el pipaie prin intuneric, gata sa loveasca, cu sabia goala in mana:
Unde ti-i lacasul, o, dusmane Vronto?
In bizunie, pesteri, in codri namornici,
In far’ de fund hrube, in hiola marii
Te ascunzi cu dansa, cu a me Dochie?
Dragos doarme si atunci incepe o sinistra sarabanda:
Se deschid cu buhnet usile la sala,
Se arata umbre in giulgiuri albe,
Cu faclii aprinse, aducand schelete
Cu-a lor maini uscate, o racla de spija.
In mijlocul salii au pus ele racla,
Capacul in pripa sari de pe dansa

Si tricolici negru, fiorosul Vronta,
Astrucat intr-insa, privea slut cu ochii...
Apoi cele Stafii de mani s-apucara.
Harcaind cu urlet, chiuind cu hohot
Si cu bucurie turbata, draceasca
Conjurand secriul, ca in iad jucara.
Stamati dezvolta poemul in sens ariostesc, in directia unui fabulos arhitectonic. Substanta ramane gotica, si cutare cavalcada revela instrumente imitative noi, sugerand o adevarata teroare acustica:
Iar de troncanitul potcoavelor grele
In munti se rasuna, stanca scanteiaza,
Lunca clocoteste si de colb vartejuri
Se suie ca stalpii unde calca calul.
Din orientalismul romantic rezulta un parnasianism precoce in
Scaldatoarea unei cucoane romance (vad prototip in Le bain d’une dame romaine de Vigny), care deschide seria poeziei indolentei pamantene:

Apoi din feredea iesa sprijinita de curtence,
In crevat trufas se culca sub salurile subtiri;
Si jupineasa batrana incepe trupul sa-i frece
Cu spirturi de dansa stoarse din crini si din trandafiri.
Iar ca razele luminii sa nu-i faca suparare,
Fetele slobod perdele de un atlas argintit,
Si langa ea pun in glastre bucheturi mirositoare,
Dar cucoana cand adoarme la un consul au gandit.
Prozatorul nu e mai putin merituos. Cum era educatia nobililor romani in secolul trecut, cand domnea fanariotii in teara e o comedie de cea mai pura metoda clasica, intemeiata pe o clara expozitie a caracterelor morale. Cuconasul e un natang impertinent, idol al mamei, cocoana o aristocrata bombastica, dascalul — exponent al simtului critic.