Poet reprezentativ pentru modernismul poetic romanesc, Ion Barbu este autorul unei opere literare deosebit de complexe. j1e7ej
Tudor Vianu distinge in creatia poetica a lui Ion Barbu 3 etape importante carora le corespund 3 cicluri poetice: ciclul parnasian, ciclul baladic si oriental si ciclul ermetic.
Primul ciclul contine poezii care poarta in mod vizibil amprenta parnasianismului, curent literar care pune accent pe forma artistica urmarind perfectiunea formala a poemului incurajand creatiile in care descrierile nu sunt insotite de vibratie sufleteasca. Poeziile care apartin acestui ciclu au o serie de trasaturi definitorii: preferinta poetului fata de anumite imagini ce devin metafore-simbol sau obiectivizarea mesajului liric, eul liric este astfel retinut si distant. Reprezentative pentru aceasta perioada sunt creatiile „Copacul”, „Lava”, „Banchizele”
A doua etapa, cea baladica si orientala contine poezii in care autorul apeleaza la epic, poezii inspirate din lumea balcanica, acestea sunt de fapt balade in structurile carora poetul insereaza simboluri deosebit de complexe.
Pentru aceasta perioada a creatiei lui Barbu reprezentativa este poezia „Riga Crypto si Lapona Enigel”. Balada surprinde incompatibilitatea dintre doua conditii diferite: cea umana si cea vegetala.
Utilizand tehnica povestirii in rama, Ion Barbu construieste o naratiune lirica in care problematica din luceafarul eminescian se poate depista cu usurinta. Este vorba despre apartenenta personajelor principale la doua planuri distincte.
Poezia debuteaza prin invocatia adresata menestrelului care este solicitat sa cante un anumit cantec. Menestrelului i se acorda anumite atribute deosebit de semnificative: acesta este trist deoarece cantecul care i se cere este el insusi trist. Menestrelul se afla intr-o stare de surescitare care ii ofera dispozitia necesara nararii aceasta idee este sugerata de comparatia „ mai aburit /Ca vinul vechi ciocnit la nunta,”. Un alt atribut il constituie incapatanarea menestrelului motivata de constiinta faptului ca povestea pe care o spune contine sensuri accesibile doar pentru initiati si exprimata de adjectivul indaratnic.
Cantecul care i se cere menestrelului este „larg” acest epitet constituie un motiv frecvent in poezia lui Ion Barbu, si sugereaza faptul ca acel cantec este foarte cuprinzator si sintetic, capabil sa surprinda complexitatea si profunzimile realitatii.
Menestrelul intra in dialog cu un nuntas de seama nu intamplator numit fruntas caruia-i spune „Ospatul ta limba mi-a fript-o”. Aceasta afirmatie sugereaza faptul ca ospatul in sine produce o istovire a simturilor, o obosire a acestora ceea ce nu exclude posibilitatea rostirii cantecului. Utilizarea modului conditional optativ „cantecul, tot zice-l-as” transforma posibilitatea rostirii cantecului in realitate datorita dorintei si placerii menestrelului de a spune un cantec dorit. Cantec ale carei personaje principale sunt deja mentionate :Riga Crypto si Lapona Enigel. Se insista ca menestrelul sa spuna cantecul si astfel apar doua ipostaze temporale. Prima este cea de „acum o vara” cand cantecul a fost cantat „cu foc”, aceasta metafora sugereaza implicarea sentimentala povestirea oferind astfel doar un strat de suprafata lipsit de subantalesuri. Cea de a doua ipostaza temporala, prezentul, sugerat de adverbul azi, ofera momentul oportun intelegerii semnificatiilor cantecului, intelegere inlesnita de lipsa patosului.
Spatiul inchis unde se oficiaza cantecul, camara , este deosebit de sugestiv deoarece reprezinta un spatiu intim, al ragazului, favorabil intelegerii semnificatiilor ascunse ale povestii. Dimensiunea temporala este si ea deosebit de importanta deoarece ea desemneaza un moment anume „spartul nuntii”, moment propice cantecului din cauza ca vorbeste despre o nunta imposibila nu se poate canta decat la sfarsitul unei nunti pentru a nu influenta in mod negativ desfasurarea evenimentelor.
In continuare sunt prezentate cele doua personaje ale povestii este vorba despre Riga Crypto si Lapona Enigel acestia reprezinta doua lumi, doua mentalitati si doua regnuri: o lume a masculinului si una a femininul, o mentalitate a vegetarii si una a aspiratiei spre solaritate si spiritualitate si un regn vegetal si unul uman.
Masculinul este reprezentat de Riga Crypto care este asezat de catre poet sub semnul demonicului si al stagnarii. Riga Crypto este o fiinta ce se complace in inchistare si care poarta in sine toxinele umezelii si ale intunericului. Numele acestuia sugereaza ideea de ascuns de inchis in sine, care nu se lasa usor descifrat iar spatiul in care acesta traiste este unul al umezelii, al bucuriei simturilor, al carnii si al umbrei. Ideea de umezeala este intarita de metafora „tron de roua parca”
Riga apartine regnului vegetal insa este izolat de acesta prin lipa sa de fertilitate, si sterilitatea sa.
Dupa prezentarea lui Riga Crypto autorul o infatiseaza cititorului pe Lapona Enigel, personajul feminin apartinand sferei umane. Numele de Enigel sugereaza prin sunetele sale puritatea avand o anumita incarcatura misterioasa. Inca de la inceput se retine faptul ca personajul feminin este condamnat sa traiasca intr-un spatiu rece, al frigului iar acele piei sugereaza cu multa finete nevoia de a se proteja in fata unei raceli ce este straina conditiei sale. O alta trasatura a Laponei este evidentiata de catre autor prin intermediul adjectivelor mica si linsitita, este vorba despre faptul ca Lapona nu este o abatere de la conditia sa si nu doreste sa o depaseasca pe aceasta prin insusiri exceptionale.
Dintre doua universuri Elementul feminin este, spre deosebire de Luceafarul eminescian, pus sub emblema solaritatii si a aspiratiei spre spiritualitate. Pornita de la poli din tinuturile gheturilor vesnice, Lapona Enigel parcurge treptele unei deveniri initiatice, ale unu drum sacrificial spre cunoastere.
In acest traseu al implinirii de sine, lapona trece si prin taramul de umbra si racoare al regelui Crypto, care o ademeneste in universul sau de stagnare si refuz al implinirii, al rodului oferindu-i bucuriile trupesti, senzuale ale carnii.
In aceasta opera literara apare simbolul romantic al somnului carte reprezinta in tocmai ca in poemul eminescian pragul dintre cele doua regnuri, calea de comunicare dintre doua universuri contrastante, spatiul de interferinta dintre umbra si lumina.
Incercarile lui Crypto de a o ademeni pe lapona sunt sortite esecului deoarece Enigel este atrasa de spatiul sudului, de soare, vrand ea insais sa cunoasca experienta , sa-si cunoasca propria experienta. Aceasta idee este metaforic exprimata de refuzul lui Enigel a acelei dulceti de fragi oferite de catre riga.
Riga insa insista si din dorinta comunicarii depline cu Enigel acesta accepta sa se sacrifice cerandu-i sa-l culeaga. Lapona Enigel refuza culegerea ca sugestie a comunicarii deoarece Riga nu este copt adica nu este compatibil cu conditia ei.
Riga Crypto isi marturiseste refuzul in fata lumii solare incercand inca o data sa o ademeneasca pe lapona in lumea sa, o lume de „somn fraged si racoare”.
Invitatia „regelui ciupearca” ii provoaca spaima laponei; ea percepe umbra si racoarea ca pe o lume demonica, o lume a instinctualitatii pure si a corporalului agresiv. Pentru a scapa de tentatiile craiului ea isi dezvaluie originea diferita si aspiratiile pure. Conditia Laponei Enigel este una marcata decisiv de aspiratia spre cunsoatere. Gandirea, cunoasterea in opozitie cu umbra si somnul sunt prezentate prin simbolul soarelui care pentru lapona Enigel este semnul unei adevarate religii. De fapt Enigel isi aminteste ca in realitate visul nordului este unul solar, intregul nord aspira spre caldura sudului spre Soare.
Conditia umana sugerata de Enigel se caracterizeaza prin sufletul definit metaforic fantana si inzestrat cu trasaturi cum sunt sensibilitatea, simtirea si sentimentul generic numite „roata alba”.
Incercarea lui Crypto de a comunica cu lapona Enigel are un final tragic, soarele il ucide pe cel care a cutezat sa viseze la o alta conditie astfel Riga Crypto este sortit sa ramana in universul umbrei si al mortii deoarece soarele adica gandul, cunoasterea ii sunt ingaduite doar omului.
Insusi Ion Barbu a numit acest poem un „Luceafar intors” aceasta deoarece atat in „Riga Crypto si Lapona Enigel” cat si in „Luceafarul” este vorba despre confruntarea a doua principii, a doua planuri diferenta fundamentala dintre cele doua poeme care face din prima „un Luceafar intors” este faptul ca in poemul lui Barbu fiinta umana este acea spre care se indreapta aspiratiile aceleia care nu apartine universului uman.
Cel de al treilea ciclu al poeziei lui Barbu este cel ermetic. Acest Ciclu este caracterizat de perfectiunea formala a poeziei, de cultivarea abstractului, lirismul fiind filtrat prin intelect, nu se mai poate vorbii deci despre o poezie de suflet ci despre o poezie ce are raceala matematicii. In cadrul poeziilor apatinand acestui ciclu pot fii intanlite o serie de simboluri :simbolul oului, al oglinzii si al nuntii.
Semnificativa pentru ciclul ermetic al poeziei lui Barbu este opera literara „Joc Secund” care este cea mai cunoscuta arta poetica a lui ion Barbu in care acesta explica resorturile propriei creatii.
George Calinescu ofera o interpretare a acestei poezii: „Poezia, metaforic exprimata de adancul acestei calme creste, este o iesire (de dus) din contingent adica din ceas, in pura gratuitate(mantuit azur), joc secund ca imaginea cirezilor in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune.
Din titlu se poate deduce ideea de joc prim acesta este jocul divinitatii care creeaza lumea, iar jocul secund este oglindirea realitatii in spirit.
Semnificativa pentru sensurile poeziei este prima strofa: aceasta se contureaza in jurul motivului oglinzii care impune reflectarea realitatii. Prin oglindire aceasta realitate este scoasa din contingent, din timp ceea ce exprima autorul prin „din ceas”. Prin oglindire aceasta realitate se purifica de tot ceea ce are la circumstantial: oglindirea inseamna mantuirea unei realitati deosebit de concrete. Prin oglindire se realizeaza dublul realitatii, jocul secund care este pur, ideal insa acesta este doar o imagine.
Pentru Ion Barbu, poezia este un „joc”, asadar ea implica o gratuitate a gestului reflectarii lumii, o revelare a sensurilor lumii in sfera esteticului pur, necontrafacut ori nepervertit. Prin intermediul expresiei lirice poetul tinde spre sfera absolutului, aflata intr-o lume a esentelor atemporale, spre nelimitate spatiala si temporala asadar intr-o lume foarte apropiata de cea a geometriei. Poetul se afla in cautarea frumosului pur ”adancul aceste calme creste” un frumos care este rasfrant in universul sau launtric, astfel incat reflectarea se preschimbai refractie, in transfigurare. Frumosul trecut prin retorele constiintei poetice devine „un joc secundar mai pur”, depasind limitele temporale ale ceasului si trecand prin „mantuit azur”
Utilizand un termen din astronomie poetul sugereaza ca imaginea rezultata este un nadir (opus al zenitului). Poetului i se atribuie un rol orfic : pentru el realitatea contine esente muzicale pe care poetul trebuie sa le scoata la iveala. Conoasterea poetica poate coincide cu o metafizica istovitoarea cantecului, gest raportat la miscarea tainica a naturii insusi, aceasta idee este sugerata de comparatia „Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea/Meduzele cand plimba sub clopotele verzi”.
Poezia ,arta in general are rolul de a insuma, de a aduna laolalta aspectele disparate ale realitatii, de a sintetiza de a concentra in forma desavarsita a versului involburarea haotica a existentei. Creatia poetica inseamna pentru Ion Barbu, relevare a adevarului si pierdere a fiintei in tensiunea sacrificiala spre esentialitate, inseamna zbor, dar un zbor invers, asadar o adancire a spiritului poetic in zonele abisale, originare ale existentei, in strafundurile si temeiurile universului.