Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Nicolae BREBAN - PROZA DE ANALIZA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
s4d3dg
Dupa ce a publicat in reviste c`teva schi\e =i nuvele care n-au con vins, N. Breban (n. 1934) s-a impus numaidec`t prin Francisca (1965), roman de aproape 600 de pagini, stufos, dens, cu o structura ce rezu lta din combina\ia mai multor metode narative. Una este aceea, tradi\ionala, a prezentarii unui mediu din punctul de vedere al unui personaj (in cazul de fa\a, o fata de 20 de ani). Alta, veche =i ea, uti lizeaza fic\iunea naratorului care comenteaza liber evenimentele. Nou
=i neobi=nuit prin propor\iile lui este eseul sub forma reflec\iei morale
=i sociale, introdus in toate straturile =i la toate nivelurile nara\iunii.
Prozatorul se substituie curent personajelor, dezvolta teorii in numele lor, realizeaza, pe scurt, acel transfer autor—personaj care nu intra in prevederile romancierului obiectiv, impersonal.
Romanul cuprinde doua planuri cu o slaba legatura intre ele.
Francisca, o felceri\a t`nara care lucreaza intr-o uzina, poveste=te prietenului sau, Chilian, activist social, copilaria ei =i desprinderea din clasa din care face parte: mica burghezie ardeleana. E primul nivel al nara\iunii =i cel mai important sub aspect estetic. Al doi lea infa\i=eaza mediul uzinei de azi =i are in centrul lui pe Cup=a,
\aran ardelean intrat cu iner\ii vechi intr-o realitate sociala noua.
Agentul de legatura intre aceste nara\iuni paralele este Chilian, cel mai pu\in realizat, altfel, din punct de vedere literar. Chilian cunoa=te pe Francisca =i dragostea dintre ei este impiedicata sa se manifeste normal din cauza firilor lor puternice. Ei provin din medii diferite =i deosebirea de mentalita\i (exista in subtext =i aceasta sugestie!) se manifesta =i in via\a afectiva. Sn gros limbaj sociologic, Francisca este o burgheza rupta de clasa ei, energica =i orgolioasa, cu crize, din c`nd in c`nd, de intelectualism, hotar`ta, oricum, sa se deta=eze definitiv (un fel de bovarism pe dos!) din lumea din care a ie=it. Chilian este un proletar cu oroare de complica\ii, ambiguita\i. El are c`teva idei sigure =i ac\ioneaza in virtutea lor. Pentru Francisca, el este un semn al societa\ii in care vrea sa intre =i confesiunea ei lunga are o valoare terapeutica.



Povestind, ea retraie=te (reconstituie) ruptura de care suntem aviza\i de la primele r`nduri =i, retraind, ea se elibereaza. Snainte de a fi un barbat iubit, dorit, Chilian este un duhovnic. Accentul
in carte nu cade, totu=i, pe drama acestei fete ce sufera de un fel de boala a lucidita\ii, ci pe descrierea unei clase sociale in timpul
=i dupa un eveniment capital: razboiul.
Nu este cu totul nou in proza cazul personajului care intra in conflict cu familia. Literatura moderna e plina de copii care nu se
in\eleg cu parin\ii =i de indivizi care i=i detesta clasa. Cazul
Franciscai (oarecare sugestii din Sartre =i Simone de Beauvoir sunt vizibile!) surprinde prin precocitatea =i vehemen\a criticii. Sur prinde, de asemenea, viziunea ei de clasa foarte precisa, expri mata intr-un limbaj de manual de economie politica. Felceri\a vorbe=te de „caracterul burghez contractual al casatoriei parin \ilor”, de „=coala lucidita\ii rela\iilor sociale”, de „orbita conven \ionala a moralei mic-burgheze”, de „acea for\a uria=a de a stoarce plusvaloarea” etc., insa, de dam deoparte aceste cli=ee, aflam o analiza fina a destramarii unei clase de veche tradi\ie. Tatal, Cor nel Manescu, pe care Francisca il detesta in chip special, este un preot fara personalitate, casatorit in chip avantajos cu nepoata episcopului local, o femeie frumoasa =i energica. Ei formeaza un cuplu (un prim cuplu, vor fi =i altele in carte, caci N. Breban ob serva indivizii nu separat, ci totdeauna in cupluri!) nepotrivit, mediocru. L`nga parin\i, cele doua surori mai mari, Cecilia =i
Maria, lipsite =i ele de personalitate, dominate de mama (in lite ratura lui N. Breban mama este totdeauna superioara fiicei, =i eroul, de regula t`nar, oscileaza intre ele, aspir`nd la gra\iile ma mei pentru a se consola la urma cu cele ale fiicei). Smpreuna cu tatal, ele constituie ramura nereu=ita, mediocra (autorul zice l`nceda) a familiei. Familia traie=te lini=tit, in spiritul conven\iilor sociale, intre\ine prietenii profitabile, prime=te =i reintoarce vi zite, se ocupa de educa\ia copiilor (nu lipsesc lec\iile de pian). Pe aceasta insula apare insa Penescu, om politic din Capitala, spirit rafinat =i puternic in acela=i timp, care subjuga intreaga familie.
Sn prezen\a lui, mama se preface, i=i schimba firea, din rece, so lemna, energica devine tandra, visatoare, feminina. Transformarea nu scapa ochiului nemilos al Franciscai, indragostita =i ea de Pe nescu. Penescu face curte Mariei, una din fiice, dar numai pentru a masca pasiunea lui pentru mama. Cuplul Penescu—Ana (e nu mele mamei) nu se constituie (doua energii care se resping), dar grabe=te constituirea altuia: Petra=cu—Ana. Dibaci, Penescu ocrote=te acest inceput de iubire, apoi ataca din nou, las`nd manierele deoparte. Inutil, preoteasa rezista =i, inainte de a se retrage, Penescu \ine acest discurs cinic =i profetic: „Eu fac ce vreau, eu sunt puternic =i lucid, cunosc florile lumii =i le pot rupe, le pot stap`ni. Aceasta e rasplata pentru via\a infernala pe care o duc, dreptul de a lua ceea ce vreau sa iau mi s-a dat mie in schim bul acestui blestem cu care m-am nascut de a fi supra-dotat, de a fi clarvazator intr-o lume mincinoasa =i absurda. Eu traiesc pentru voi to\i co=marul acestei lumi, striga el deodata a\`\at, neinfr`nat, eu ma zbat pentru milioane de imbecili in chinurile acestui iad prin care voi trece\i cu un z`mbet prostesc =i nesim\itor pe buze, eu platesc pentru voi to\i, s`ngele meu curge in valuri grozave platind nu numai neinsemnata mea via\a, dar =i vie\ile voastre, miile, milioanele, voi, nesim\itorilor, nemernicilor, imbecililor, dobitoacelor...”
Mai fericit este cuplul Petra=cu—Ana Manescu. Ace=tia cumpara o moara veche =i pun pe picioare o afacere rentabila, paravan pen tru marea lor dragoste. Devin, la propriu, morari, cara saci, cura\a pietrele, cauta clien\i, situa\ie oarecum nepotrivita pentru locul pe care il ocupa in societate: Petra=cu este preot, iar Ana Manescu, nepoata de episcop =i so\ie de preot. Opinia publica nu se scan dalizeaza insa =i cuplul prospera, sub ochii in\elegatori ai so\ului
=i ai so\iei (Petra=cu este =i el insurat, tata de copii). Un proiect de extindere activeaza insa pe adormitul Manescu =i tihna celor doi morari indragosti\i este in primejdie. El trece la c`rma intre prinderii, face investi\ii curajoase, dovede=te ambi\ie, cruzime,
=iretenie — calita\i necesare in afaceri. Manescu este o „unealta a imprejurarilor”, =i imprejurarile dezlan\uie in el energii necu noscute. Se rupe de vechiul lui caracter, dovedind o lacomie vul gara. Moare trivial in urma unui accident de ma=ina, prilej pen tru Francisca de a face noi reflec\ii severe despre lumea in care se formase =i care se pregatea sa dispara in acest chip lipsit de glorie (ultimele evenimente la care se refera romanul sunt din jurul anilor 1948—1950).
Ce se re\ine din aceasta confesiune este, mai int`i, imaginea unui mediu ce a intrat =i alta data in literatura, cu o tipologie specifica. E vorba de mica burghezie, clasa pozitiva, intreprin zatoare in literatura lui Slavici =i Rebreanu, surprinsa acum in momentul destramarii ei. Ana Manescu =i Penescu sunt, in aceasta lume de teologi, oameni politici, profesori provinciali, burghezi lacomi =i vicleni, figurile cele mai vii. Penescu e un caracter tare
(exista la N. Breban o fascina\ie a for\ei!), insa, ca eroii lui Dos toievski, trece prin crize de slabiciune. C`nd este respins de Ana
Manescu, da dovada de un brutal orgoliu, apoi izbucne=te in pl`ns
=i se tavale=te, ca apucat, in iarba. Nicolae Breban nu zugrave=te propriu-zis tipuri, c`t energii =i moliciuni umane. Pentru el indi vizii sunt de doua feluri: puternici =i slabi. Evenimentele pot pro voca treceri dintr-o categorie in alta, disloc`nd unitatea unui me diu (cazul lui Cornel Manescu). Francisca este, din acest punct de vedere, un roman al energiilor infr`nte.
Sn celalalt plan al car\ii, e vorba tot de trezirea, sub for\a
imprejurarilor, a unei energii neobi=nuite. Cup=a, \aran de peste mun\i, venit la Bucure=ti sa c`=tige bani, e trimis de Chilian la o
=coala de calificare =i, in mai pu\in de doi ani, inva\a doua meserii.
Este banuitor =i =iret (vrea sa profite de protec\ia pe care i-o arata
Chilian), se teme de cei cu care lucreaza, dispre\uindu-i (sunt
„pro=ti-de-a-nume!”) in clipa in care descopera ca ace=tia nu sunt at`t de puternici. Este, spune prozatorul, istoria unei realita\i in alta realitate. Eliberarea sociala ia la Cup=a forme violente, mon struoase, din cauza marii lui vitalita\i. Monologul lui final este comparabil cu acela al lui Penescu, cu care realizeaza, dealtfel, o simetrie simbolica in roman: ,,— Ma, pro=tilor =i nebleznicilor ce sunte\i, de nimica nu v-o fost capul ce-l purta\i intre urechi, la nimica nu v-o folosit =i nu v-o ajutat aceea ca a\i vrut sa ma arunca\i pe mine de aici =i sa ma batjocori\i in tat felul =i in tata forma! Numai iata ca eu am fost mai tare dec`t a\i crezut ca sunt =i dec`t m-a\i crezut in stare
=i, p`na sa va dezmetici\i voi bine de cap, m-am pupuit aci printre voi =i in mijlocul vostru =i impart banii cu voi fara sa vre\i voi =i
in ciuda voastra! Voi nici nu =ti\i c`t is eu de tare!” Intui\ia aces tui spirit primar, agresiv, in noile realita\i sociale, este una dintre cele mai fine in Francisca. Romanul, judecat in totalitatea lui, este inegal, cu multe bucle inutile =i cu caderi, in ce prive=te limbajul comentariului, la stilul falsei proze jurnalistice: „pumnul uria= al for\ei poporului”, „ochii ro=ii =i tulburi de pofta de c`=tig” etc. Sa re\inem ca acesta este limbajul Franciscai, felceri\a ce cheama, in alta parte, autoritatea lui Hegel pentru a-=i justifica parerea intr-o chestiune sociala. Transferul de care vorbeam nu-i fericit la ac est nivel. Exista, in genere, o nepotrivire, o voce stridenta, ne verosimila in confesiunea acestei fete indragostite, un limbaj, pe alocuri, abstract =i artificial, care pune sub semnul indoielii seri ozitatea reflec\iei.
Reflec\ia (eseul) este, dealtfel, punctul cel mai tare =i, in acela=i timp, cel mai slab al prozei lui N. Breban. E puternic, original, pentru ca da alta dimensiune faptului de via\a =i sile=te analiza sa coboare spre zone psihologice mai pu\in cercetate. Sa luam un exemplu din carte. O feti\a inteligenta =i curioasa asista intr-o noapte la o scena oribila: alaturi, in camera vecina, parin\ii ei se iubesc, tatal (in ipostaza de barbat, acum) este penibil, spune lu cruri triviale: „Ce-\i lingi m`inile?... a...i pot sa \i le ling ca un c`ine!
Anicu\a, ingera= dulce, de ce te fere=ti, da-mi, da-mi m`inile, am sa...” La aceasta replica feti\a inteligenta =i curioasa i=i astupa ure chile =i scena continua in planul imaginarului. Mintea ei cauta scuze =i nu gase=te dec`t invinuiri grave. Perechea de alaturi este triviala, se ura=te =i se umile=te reciproc. Situa\ia este autentica
=i poate suporta un comentariu pe tema nepotrivirii, a falsului cuplu, lucru pe care, dealtfel, prozatorul nu int`rzie sa-l faca.
Reflec\ia este, in acest caz, nu o rama a evenimentului, ci o ad`ncire, o implicare a evenimentului in psihologie. Snsa, in Fran cisca, dam =i peste comentarii fara rost, dintre acelea ce complica inutil banalita\ile (comentariul despre actul na\ionalizarii din 1948 este un exemplu).
Este in afara de orice indoiala ca, oric`te insatisfac\ii am avea,
Francisca impune o voca\ie de romancier obsedat de c`teva teme.
Una este, de exemplu, tema cuplurilor. Am semnalat inainte tendin\a indivizilor, in Francisca, de a se constitui in cupluri, complet`ndu-=i, in acest fel, personalitatea. Francisca =i Chilian formeaza primul cuplu, in care rela\ia nu este de dependen\a, ci de egalitate. De obicei, un individ mai slab accepta domina\ia unuia mai puternic. Copil, Francisca se apropie de Marilena, pe care o transforma in vasala. Ana Manescu formeaza cu Manescu un fals cuplu, cel real fiind acela stabilit cu Petra=cu. +i aici feme ia este mai puternica, dar iubirea ii imbl`nze=te orgoliul domi na\iei. C`nd Francisca =i Chilian intra intr-o seara intr-o c`rciuma periferica, ei descopera o ospatari\a frumoasa, Elvira, atrasa cur`nd de un client intreprinzator. Ei formeaza, fulgerator, un cuplu bazat pe seduc\ie sexuala. C`nd exista indivizi solitari, ca
Rateanu, ra\iunea lor este aceea de a admira un cuplu deja con stituit (in cazul citat Francisca-Chilian). „Smi permit sa insist asu pra calita\ilor doamnei — elogiaza el pe Francisca in prezen\a lui
Chilian — care sunt intr-adevar extraordinare.” Sn fine, Chilian =i
Cup=a manifesta, din motive diferite, atrac\ie unul fa\a de altul, con stituind (pe plan social) un alt cuplu al car\ii. Rela\iile in cadrul cu plului nu sunt totdeauna de afec\iune. Sntr-o scena pe care o gasesc simbolica, prozatorul descrie prietenia dintre doi baie\i de v`rste diferite =i rela\iile de for\a ce se stabilesc intre ei. N. Breban vrea, negre=it, sa sugereze prin aceasta tema raportul for\elor in societate.
Francisca este mai ales un roman al cuplurilor care se devora.
* * *
Sn absen\a stap`nilor, a doua carte a lui N. Breban (1966), nu e propriu-zis un roman, =i precizarea de pe coperta deruteaza. Ce legatura poate fi intre cele trei secven\e ale car\ii: Batr`ni, Femei,
Copii1 dec`t aceea a mijloacelor de analiza, a c`torva identita\i psihologice (bunica doamnei Iamandi =i E.B., E.B. =i Herbert)?!
1 Titlul ascunde parabola psihologiei v`rstelor (batr`ni, femei, copii); lipsesc barba\ii, adevara\ii stap`ni. Cartea e un elogiu adus energiei lor.
Citind insa totul fara prejudeca\i, consta\i ca sub diverse chipuri obiectul analizei e acela=i, ca o realitate morala particulara obsedea za pe autor, ca, in fine, aceea=i tema revine in toate nara\iunile.
Prima nara\iune (Batr`ni) e de un interes estetic limitat in raport cu celelalte doua, excep\ionale. Ceea ce domina aici e eseul moral, placerea analizei, chiar o anumita be\ie a analizei.
Totul e supus unui examen nemilos al abjec\iei, al disolu\iei mo rale =i fiziologice, al grotescului in formele lui tragice. O umani tate insolita cade sub observa\ia prozatorului, atras, acum, mai mult dec`t in Francisca, de complicitatea psihologiilor mediocre.
Doamna Capri=, d-na Willer, cei doi Berinde, dna Ni\a=, dna Pleini ceanu, d-l Ple=oianu sunt ni=te batr`ni rai, unicul lor sentiment e ura, unica lor realitate morala e rautatea. Totul, in rest — limba jul, elegan\a gesturilor, sentimentul de solidaritate =i chiar de sacri ficiu — constituie o mistifica\ie. Mul\i dintre batr`ni apar\in fostelor clase deposedate de revolu\ie sau de razboi =i, odata ce


=i-au pierdut pozi\ia sociala, ei =i-au pierdut =i personalitatea.
Aceasta idee, pe care G. Calinescu o dezvoltase magistral in Scrinul negru, e, in cartea lui N. Breban, sugerata in c`teva nota\ii pre gnante, interesul fiind aici nu de a explica social fenomenul, ci de a examina efectele lui morale. Snfa\i=`nd toate acestea, proza torul neaga reprezentarile mai vechi despre filozofia =i frumuse\ea v`rstei patriarhale =i inculca cititorului ideea ca indivizii depose da\i de bunurile lor materiale traiesc un sentiment intim al abjec\iei =i-=i hranesc existen\a lor din unicul aliment al urii.
Aceasta realitate morala dezolanta nu-i straina de sentimentul disolu\iei, de con=tiin\a degradarii fiziologice. Sub imperiul aces tei realita\i psihologice, sim\urile naturale ale indivizilor se modifi ca (dna Willer capata insignele rapacita\ii masculine, dl Ple=oianu se efemineaza), abjec\ia devine, realmente, modul lor intim de existen\a.
O excep\ie de la legea tiranica a disolu\iei o constituie doam na Iamandi =i, intr-o oarecare masura, Pamfil, anticarul. Sn concep\ia autorului, ace=tia justifica vicleniile instinctului erotic la o v`rsta =i la o psihologie critica. Pamfil, un individ comun, in jur de 60 de ani, suferind de o boala cronica a pielii capului, se culca, sub ochii doamnei Iamandi — o vaduva retrasa cu obstina\ie
intr-o via\a asexuala — cu o femeie t`nara, neru=inata, d`nd ast fel o lec\ie de brutalitate distinsei =i rezervatei doamne. Anticarul face, prin chiar meseria lui, legatura dintre aceste „c`rduri” de batr`ni, cum zice cu o vorba rea prozatorul, pretext pentru a de scrie mediile in care ac\ioneaza psihologia infernala a senilita\ii.
Pe solul acesta moral degradat se ridica povestea doamnei la mandi =i povestea bunicii sale, asemanatoare, in c`teva amanunte, cu aceea a personajului E.B. din Femei. O drama, singura dealt fel, care scapa de sarcasmul autorului, unicul desen mai suav in acest tablou plin de fapte teribile. Doamna Iamandi e, ca =i Fran cisca, un caz de bovarism a rebours. Retrasa intr-o existen\a „din colo de sex”, orgolioasa, traind prematur o batr`ne\e distinsa, ea e supusa unei experien\e grote=ti (asista paralizata la scena acuplarii), =i ea insa=i simte, ca un reflex t`rziu, demonul seduc\iei pentru lemurianul Pamfil.
Analiza psihologica se fixeaza pe un teren epic mai ferm in celelalte nara\iuni. Invers`nd cronologia, sa spunem ca Copii (sau
Oglinzile carnivore) e un fragment de psihologie abisala de o excep\ionala precizie a analizei. Universul psihologic care intra acum sub observa\ie e cel infantil. Herbert (amintit =i in Femei) e, ca sa copiem pe cineva, un copil universal, cu nimic ie=it din comun, dornic de joaca, sociabil, fascinat de cei din jurul lui, doritor sa-i imite etc. Dincolo de aceasta realitate comuna traie=te alta, obscura, terorizanta. Semnele timpurii ale unei structuri com plicate (cum sunt toate la N. Breban) apar aici in c`teva atitudini capitale. Sn contradic\ie cu ceea ce se spune adesea despre v`rsta de aur a omului, copilul traie=te la o alta gama =i cu alte repre zentari toate dramele existen\iale: spaima, plictisul, senzualitatea incipienta. „Nimeni — zice prozatorul, justific`nd atitudinile ero ului sau — n-ar putea banui c`t de puternic b`ntuie plictiseala, ca o adevarata epidemie, printre tinerii in jurul v`rstei de 10 ani.”
Copiii sunt oglinzile care devora, chip metaforic de a sugera suferin\a prin care trece individul care descopera, la o v`rsta frageda, existen\a sub formele ei cele mai brutale (printre ele =i atrac\ia erotica). Piciorul dezgolit al matu=ii provoaca la Herbert o curiozitate plina de spaima. Dar ceea ce presimte la aceasta v`rsta Herbert va deveni realitatea morala terorizanta a eroilor din Femei, afla\i in alta faza a psihologiei. Sa remarcam in Copii
=i cea de a treia tema a prozatorului (dupa aceea a eroticului cotro pitor =i a senilita\ii maligne): tema energiilor morale, prezenta =i
in Francisca. Etiologia indepartata a acestui motiv o aflam in Dos toievski. La el, indivizii se impart in doua categorii: napoleonieni,
incalcatorii de legi, =i cei supu=i legilor, victimele celor dint`i. Cri ma lui Raskolnikov porne=te din dorin\a de a verifica daca apar\ine sau nu celor care sfideaza ierarhiile. Personajele lui Breban, fiin\e voluntare, cad adesea victima for\ei colosale ce pune in mi=care resorturile vie\ii lor morale. Sn Herbert, prozatorul descopera o asemenea energie manifestata in formele particulare ale v`rstei.
Pentru a-=i verifica voin\a, curajul de a infrunta spaima, Herbert se supune unei probe hotar`toare. C`nd Tina-tante admonesteaza sever pe t`narul cu imagina\ia fierbinte, el g`nde=te la un zeu atot=tiutor =i puternic, judecator necru\ator; mai t`rziu, adauga autorul, Herbert va incerca sa devina el insu=i acest zeu.
Vitalismul prozei lui Breban se vede mai bine in cea de a treia nara\iune: Femei. E romanul unei tinere, E.B., jurnalul unei ado lescente curioase, lucide, con=tiin\a rebela a familiei. Asemanarea cu Francisca, sub raport moral, e evidenta. Nara\iunea urmare=te destinul acestei tinere de la primele semne de independen\a mo rala, p`na la gestul ei final, tragic, care incheie o existen\a miste rioasa, victima a propriei energii. +i E.B., ca =i Francisca =i Her bert, apar\ine spe\ei dificile a incalcatorilor de legi. Deocamdata posibilita\ile voin\ei sale nietzscheene se verifica in cadrul fami liei, construita, ca =i in Francisca, pe raporturi de indiferen\a. Pe tatal sau, domnul Barta, il ignora, pe mama sa o dispre\uie=te.
C`nd doamna Barta ii procura, ca =i surorii sale, Lia, un logodnic
in persoana mediocrului doctor Subu, E.B. iese din rezerva ei dispre\uitoare =i lasa sa ac\ioneze, nestingherita, for\a voin\ei sale.
Ea i=i alege un prieten (R.V.), inventeaza o iubire fulgeratoare, ca o forma de aparare impotriva iubirii tenace, marunte, a doctoru lui Subu. Declan=`nd o iubire reala, E. B. sufera prima ei infr`n gere: se indragoste=te de R.V.: „Acum incep sa in\eleg ce mare for\a au vorbele, ce puternic e cuv`ntul odata vorbit, chiar c`nd el denume=te lucruri neint`mplate, imaginare. Cum se intoarce el asupra noastra =i ne obliga aproape sa-i recunoa=tem realitatea
=i for\a sa.”
Spre deosebire de mama =i sora sa, E.B. are ceea ce se nume=te caracter, adica puterea de a stap`ni sim\urile, energia de a domi na actele morale. Parase=te pe R.V. c`nd acesta da dovada de in consecven\a =i, pentru a pedepsi slabiciunea de a se fi indragostit de un individ slab =i neserios, se casatore=te cu doctorul Subu, inferior ei. Dupa 9 ani il parase=te =i pe acesta, pentru Catargi, in care banuie o for\a ce o depa=e=te. Casnicia fusese pentru E.B. un refugiu impotriva caracterului ei voluntar, „costumul ei de sca fandru”, vulnerabil totu=i, in fa\a cuplului Catargi, tatal =i fiul.
Ajung`nd la acest punct, sa re\inem inca o data la N. Breban preocuparea pentru via\a cuplurilor. Ele sunt totdeauna polari zante, indivizii izola\i tind sa fie admi=i in intimitatea lor. Gut man, logodnicul =i apoi so\ul nefericit al Liei, e atras de cuplul format din doamna Barta =i fiica ei, Lia. Doctorul Subu este, la r`ndul lui, fascinat de aceea=i doamna Barta =i de E.B., de un cuplu, cu alte cuvinte, in care doua realita\i morale =i erotice se asociaza intr-un chip neprevazut. E.B., victima aceleia=i ambi guita\i, e atrasa de cuplul Catargi. Catargi-fiul e o capcana, a=a cum in familia tinerei femei doamna Barta servise, con=tient sau incon=tient, unui scop similar. Dominata de acest copil precoce, pentru care are un sentiment indecis de iubire materna =i, in acela=i timp, lilial, erotic, E.B. sf`r=e=te prin a iubi, cu adevarat, pe Catargi-tatal. Caracterul ei tare iese infr`nt: sim\urile nu o mai asculta, =i E.B. este pentru a doua oara victima for\ei sale mo rale. Puternica E.B. alege voluntar moartea, in condi\ii =i din mo tive pe care autorul nu le dezvaluie. El lasa, astfel, posibilitatea de a medita asupra destinului acestui personaj pe care voin\a lui ie=ita din comun l-a dus nu spre triumf, ci spre moarte.
E.B., ca =i Francisca, are in firea ei intima ceva nefemeiesc, barbatesc, o luciditate maxima, o for\a de re\inere =i de propul sare care o duc spre situa\iile-limita. D`nd la o parte inveli=urile vitaliste, nietzscheene ale acestei literaturi, descoperim notele prozei ardelene=ti, unde femeile sunt intreprinzatoare, voluntare, ca Mara lui Slavici =i Ludovica lui Pavel Dan, modele ale energiei rasei.
* * *
Animale bolnave (1968) e un fals roman poli\ist, in sensul pe care il cultiva literatura moderna de la Dürrenmatt la Alain Robbe Grillet. Crima e un pretext de analiza, iar reconstituirea, prilej de a fixa medii =i psihologii variate. Snsa N. Breban sparge sistema tic =i cu buna-=tiin\a oglinzile acestei scheme. El nu urmare=te o unica ac\iune =i nu grupeaza faptele intr-un singur plan de observa\ie. Cititorului i se intind, deodata, mai multe fire =i, c`nd acesta a ales unul, are surpriza sa descopere ca prozatorul nu re specta promisiunea ini\iala. Cineva e, de pilda, interesat de des tinul t`narului Paul, ochiul dilatant, deformator al romanului. Va cauta, atunci, povestea acestui simpatic nascocitor de fapte teribile.
Si va fi insa greu s-o afle pentru ca a\a nara\iunii se rupe des =i sonda prozatorului cade in alta parte. N. Breban nu-=i cru\a, intr un cuv`nt, cititorul comod, iar atunci c`nd ii satisface gustul pen tru senza\ional, nu-i la mijloc dec`t o inteligenta =iretenie: inten\ia e de a-l c`=tiga pentru un examen mai atent =i mai profund, a observa, de pilda, psihologia monstruosului, terifiantului in ordinea existen\ei curente. Procedeul nu e nou =i, de la Stendhal =i Dos toievski, s-a cercetat adeseori in literatura psihologia crimei =i s-au cautat implica\iile omenescului in zonele patologicului. Meritul lui N. Breban e de a fi pus o agerime noua =i o ambi\ie inteligenta
in scopul de a analiza astfel de fenomene la noi, intr-o literatura,
in care romancierul nu depa=e=te, de regula, trei-patru tipuri de conflict =i nu iese dec`t rareori din grani\ele tipologiei tradi\ionale.
Un merit, fire=te, ce nu explica nici structura, nici valoarea car\ii.
Aceasta depinde, cum se =tie, de profunzimea percep\iei =i de fine\ea ce se pune in observarea fenomenului moral. Animale bol nave verifica aceste insu=iri, vizibile =i in romanul anterior.
Se cunosc datele scrierii. Sntr-un ora=el industrial (Nadrag, daca
\inem bine minte!) se sav`r=esc trei crime, absurde prin lipsa lor de mobil vizibil =i aproape perfecte prin marea lor simplitate.
Prozatorul da, cum se obi=nuie=te in scrieri cu subiecte de acest fel, mai multe piste false =i o \ine ascunsa, p`na in ultimul capi tol, pe cea adevarata, pentru ca, la sf`r=it, un individ cu spirit de observa\ie (Mateia=) sa reconstituie filmul crimelor =i sa lumineze detaliile trecute, p`na atunci, cu vederea. Taria romanului nu sta
insa in noutatea subiectului: suntem siguri ca un autor special izat in nara\iuni poli\iste ar fi incurcat mai bine lucrurile =i ar fi gasit, cu mai mare ingeniozitate, solu\ii derutante. Pe N. Breban nu-l intereseaza insa at`t ce se int`mpla, ci cum se int`mpla. El este un analist (totu=i), preocupat de ceea ce se ascunde in spatele unor acte demen\iale. Studiaza, intr-un cuv`nt, psihologia crimei
=i urmare=te, mai ales, consecin\ele ei asupra unor indivizi cu un subcon=tient incarcat.
Dintre ace=tia, doi sunt memorabili, ca personaje de proza spe culativa: Paul =i Krinitzki. Cel dint`i este un mitoman, un t`nar care traie=te la hotarul dintre vis =i realitate, sub o ciudata stare de surescitare. Imagina\ia lui fabrica mon=tri =i judecata lui cade dincolo de lucruri, deplas`nd sensul lor real. Neav`nd propriu zis un trecut, o biografie spectaculoasa, i=i creeaza una, modi fic`nd, dupa circumstan\e, datele esen\iale. Viziunile lui au o oare care coeren\a =i cine nu e atent la mersul ac\iunii nu surprinde clipa in care relatarile lui Paul trec din real in fantastic =i din planul imagina\iei in acela al observa\iei exacte. Memoria lui tradeaza, complica, =i acela=i fapt (calatoria cu decovilul) este relatat (in genul noului roman!) in mai multe variante. Sn centrul nascocirilor lui Paul e totdeauna o fata in negru, obsesia idealului erotic, foarte puternica la tineri =i datatoare de dureroase, naive volupta\i. N.


Breban vrea sa sugereze criza puberta\ii sub formele ei delirante, aproape patologice, =i personajul sau, Paul Sucuturdean, repre zinta pe ve=nicul adolescent, androginul terorizat de grija de a nu avea autoritate. Aceasta se explica, o data, prin v`rsta, a doua oara (=i aici intervine propriu-zis traumatismul moral al indivi dului) printr-o dereglare a fiin\ei lui interioare, o lipsa de coeren\a a ac\iunilor =i o teama paralizanta de a nu fi luat in seama. Paul e int`iul animal bolnav al romanului lui Breban, =i boala lui e in capacitatea aproape patologica de a-=i stap`ni imagina\ia, ceea ce, in limbajul car\ii, inseamna neputin\a de a avea voin\a.
Curios, insa, acest t`nar ce nu se poate smulge din placenta unei copilarii febrile spune in roman adevarurile cele mai pro funde despre om =i condi\ia lui precara de a trai intre animale cu spirit practic. „Oare acest animal ciudat, bolnav — se intreaba el
— nu poate face nimic fara folos imediat, concret, trebuie sa ne
imboga\im neaparat =i din g`ndul, din tortura propriei noastre nimiciri, a propriului nostru asasinat?!” Aceasta e una din fra zele-cheie ale romanului. Paul e, deci, un idealist, un martor ne putincios (la=, spune despre el acutul Mateia=) al crimei =i, fara voia sa, prin chiar psihologia lui =ovaitoare, un complice tragic
(provoaca, fara sa =tie, cea de-a doua crima). Sn spa\iul coeren\ei generale, el reprezinta, ca =i Krinitzki, Irina, Miloia, principiul dis locator, excep\ia ce tulbura lucrarea legii. Singurul lui curaj e de a fi altfel, de a suferi de o boala necunoscuta, c`nd to\i se tem de necunoscut. Paul e singurul personaj tragic al romanului, pentru ca el traie=te in permanen\a ipostaza de victima. „Cine — se intrea ba el odata, intr-un moment de inconformism orgolios — in drazne=te sa sufere de o boala necunoscuta?! Cine are acest curaj?”
Curajul nu trece insa in imperiul voin\ei =i personajul ram`ne ve=nic in stare de nehotar`re, de ambiguitate, incapabil de a dis cerne, in neputin\a de a g`ndi logic =i de a trai in adevar. Boala lui Paul depa=e=te astfel patologicul =i intra, prin nuan\a ei de autentic tragism, intr-o zona mai rarefiata a spiritului.
Inconformismul ra\ional este reprezentat in roman de Titus
G`rdea, un individ ce i=i nutre=te orgoliul din propria suferin\a.
Un spirit, altfel, eminamente burghez, exaltat, dar cu masura, ca pabil oric`nd de a trece la atitudini mai pozitive. El e un posedat voluntar =i, ca eroii din romanele ruse=ti, cade in genunchi =i cere iertare femeilor pe care le poseda brutal =i in locurile cele mai nefire=ti (pe un c`mp de pietroaie, l`nga o troi\a etc.): „Irina, minunata mea... uneori ma conving eu insumi ca nu sunt vrednic de tine...” Tipul e, literar vorbind, nereu=it =i cam fara rost intr un roman ce nu duce lipsa de naturi duplicitare. Mai in nota ge nerala a romanului =i mai autentica, sub raport psihologic, e Iri na, alt animal bolnav, aducator de nenorociri. Femeie fatala, fara sa vrea, paguboasa, de o stranie frumuse\e, ea e victima unei or golioase lipse de voin\a. Sn tipologia lui N. Breban, unde femeile se prabu=esc din pricina unei prea mari for\e interioare (ca E.B. din Sn absen\a stap`nilor), Irina este o frumoasa excep\ie. E o na tura slaba, pur feminina, iremediabil condamnata sa piarda. Pro prietarul destinului ei (cuvintele sunt ale autorului) nu iarta in nici o imprejurare, =i femeia traie=te mereu cu spaima de a aduce suferin\e. Are, de aceea, in\elegere pentru victime =i prime=te su pliciul cu resemnare. Scena anchetei nocturne e, din acest punct de vedere, de mare efect, pentru ca arata o orgolioasa abandon are in suferin\a, o nefireasca voin\a (la un individ lipsit, in ge nere, de voin\a practica!) de a ocroti, cu pre\ul unor mari umilin\e, amanunte delicate din existen\a ei traumatizata. Cu un cuv`nt,
Irina e victima insuportabilei ei m`ndrii, niciodata insa conver tita intr-o atitudine activa, dominatoare.
Uria=ul Krinitzki e un mistic ce se teme de for\a lui lumeasca
=i-=i pune violen\a sub scutul Bibliei. Religia este pentru el o fr`na
in calea instinctelor, =i cel mai mare pacat de care e con=tient e acela de a fi ascultat din frica. El provoaca, fara, iara=i, sa =tie, crimele =i cade in cele din urma victima dezechilibratului Miloia, ucenicul cel mai fidel. Sn cartea lui N. Breban nu sunt, a=adar, propriu-zis criminali, ci numai unelte, complici ai crimei, crimi nalul real (Miloia) fiind iresponsabil. Crima plute=te in aer =i e greu de stabilit cine este =i cine nu este vinovat. Sntr-o oarecare masura, to\i (Krinitzki, Paul, Irina) sunt victime =i calai, ingeri =i demoni, sfin\i ai abjec\iei =i demoni ai suferin\ei. Sn aceasta intui\ie mi se pare a sta nota cea mai profunda a romanului.
S-a discutat, in legatura, mai ales, cu Krinitzki, de dostoievski anismul lui N. Breban, dar cum a aratat foarte convingator Vale riu Cristea (Rom`nia literara, 22.II.1969), termenul trebuie fo losit cu pruden\a, data fiind predilec\ia prozatorului pentru nu meroase naturi morale nedostoievskiene. C`teva filia\ii tipologice exista, fara indoiala, =i autorul insu=i ne atrage aten\ia, intr-un loc, ca personajul sau (Krinitzki) face parte din familia pro povaduitorilor din romanele ruse=ti. Sub latura lui exterioara, personajul acesta a mai intrat o data in romanul rom`nesc (prin
George Mihail Zamfirescu), fara a fi vorba de vreo legatura intre
N. Breban =i prozatorul citat. Autorul Animalelor bolnave pune in observarea acestui personaj o fine\e =i un excep\ional spirit de crea\ie, deplas`nd drama de pe teren erotic (a=a cum o aflam in scrierile mai vechi) pe acela, mai elevat, al sentimentului religios.
Tipul traie=te estetic prin paradoxalul amestec de luciditate =i fa natism, deta=are de dramele lume=ti =i ascu\it sim\ de orientare, c`nd e cazul, in labirintul lor. Sub aceste structuri (sa le spunem astfel) exista o observa\ie intinsa =i o tensiune a demonstra\iei psihologice ce fac din Animale bolnave, nu mai incape vorba, unul din cele mai bune romane pe care le avem.
Romanul nu e scris, pe toata intinderea lui, cu lini=tea =i siguran\a cerute de o mare opera. Si lipse=te lui N. Breban, deo camdata, ceea ce un mare scriitor numea =tiin\a elipsei necesare,
=tiin\a conciziei =i arta de a-=i stap`ni fraza. Animale bolnave sufera de o dilatare a frazei, de un exces de eseism ce impiedica ochiul sa urmareasca ideea mare a car\ii =i desfacerea ei in \esatura nara\iunii p`na la nervurile cele mai fine.
* * *
Stilul ram`ne neschimbat in Sngerul de gips (1973), unde epicul este =i mai mult absorbit de analiza. N. Breban trateaza acum un caz de e=ec existen\ial, introduc`nd o alta perspectiva asupra erorii ce sta la baza unei caderi morale. Sn romanele anterioare, indivizii ratau din prea marea lor vitalitate, din dezacordul ce se ivea, intr-un moment-limita al existen\ei, intre for\a lor colosala
=i via\a afectiva propriu-zisa. Sn Sngerul de gips, in prim plan este
impinsa o alta rela\ie cauzala: aceea dintre adevar =i indrazneala, eroare =i la=itate. Un citat din Nietzsche (Ecce homo), pus ca motto la volum =i reprodus in text intr-un moment important al na ra\iunii, poate sa dea o idee despre natura acestei rela\ii: „C`t adevar suporta, c`t adevar indrazne=te un spirit? Aceasta a de venit pentru mine tot mai mult adevarata norma a valorii. Eroarea
(credin\ei intr-un ideal) nu este obtuzitatea, eroarea este la=i tatea...” Doctorul Minda, conferen\iar universitar =i diagnostician reputat, este logodit cu Ludmila, femeie voluntara =i pura, form`nd un cuplu (un prim cuplu al romanului) admirat, stimat, invidiat.
Barbatul este puternic, greoi, cu o idea\ie inceata, dar sigura, fe meia este inteligenta =i, ca toate femeile din proza lui N. Breban, orgolioasa. Cuplul are o valoare sociala, Minda =i Ludmila au
\inuta, =i apari\ia lor in public — spune prozatorul — este remar cata favorabil. Doctorul a mai fost o data insurat, Ludmila nu-i la prima experien\a sentimentala. Dragostea este pentru ei un act de libertate, de reumanizare (termenul exista in text), o victorie,
in fine, impotriva mor\ii. Victoria presupune un protocol (scotch fara ghea\a, contemplarea trupurilor goale, evident frumoase, sta tuare, competi\ie sexuala p`na la epuizare, discu\ii pe teme inte lectuale in pat, plimbari, apoi, prin pie\ele ora=ului adormit etc.), protocol pe care prozatorul il prezinta pe larg in fraze fara culoa re =i fara poezie, dar exacte =i sugestive.
Sn via\a cuplului patrunde insa Mia Fabian, fosta colega de
=coala a Ludmilei, femeie insa\iabila =i vulgara. Fabian reprezinta
in romanul lui Breban ceea ce reprezinta, in Patul lui Procust, actri\a Emilia: fascina\ia vulgarita\ii. Ea are despre dragoste teorii primitive: „Eu sunt in amor ca =i la m`ncare, nesa\ioasa: vreau totul! C`nd las un barbat, las numai pielea de pe el, =i aia scorojita
=i rupta.” Sn vulgaritatea ei profunda, Fabian are un aliat: sinceri tatea, ca arma a feminita\ii ei acaparatoare. Lui Minda ii spune de la obraz: „Nu-mi placi deloc ca barbat, iarta-ma ca \i-o spun”.
Minda o detesta cu cordialitate, sim\indu-se totu=i atras de ea, a=a cum indivizii one=ti (explica prozatorul) simt uneori tenta\ia spre viciu =i cei rafina\i atrac\ia spre via\a primara. Este o prima explica\ie a caderii puternicului Minda. Doctorul accepta cu su perioritate avansurile femeii, fara sa-=i dea seama ca acest „pe=te durduliu”, pe care il ironizeaza, va fi instrumentul e=ecului sau.
Fabian, pe de alta parte, n-are cea mai buna impresie despre doc tor. Sl socote=te snob =i nu-l accepta dec`t ca pe un ca\elu= de rasa cu care iese. Pentru pat (precizarea ii apar\ine) il are pe Gelu
Babe=, individ gelos, agresiv =i, se pare, destoinic in alte privin\e.
Minda este uluit de aceasta rezisten\a complice =i incearca sa pre cipite lucrurile, inutil. Fabian il ridiculizeaza intr-o lupta cu „pul pele ei fusoidale”. Lovita in orgoliu, femeia apeleaza la sprijinul lui Gelu Babe=, =i acesta, inso\it de un amic, aplica doctorului o sanc\iune exemplara.
Este momentul in care nara\iunea, p`na aici nehotar`ta in ce prive=te personajul central, da un indiciu mai clar despre inceputul e=ecului sau. Minda, umilit, respins, continua sa se intereseze de vulgara Fabian, =i in acest sens face o vizita la locuin\a lui Nestores cu, un fel de casa a Arnotenilor, unde intra cine vrea, se asculta muzica de jazz, se bea =i se flirteaza. E primul semn ca vanitosul, tarele Minda intra definitiv in raza de atrac\ie a ingerului de gips.
Existen\a lui continua sa se desfa=oare paralel, intre Ludmila,
ingerul bun, autentic, =i Fabian, ingerul fals, care pune pe doctor
in situa\ii vexante. Accept`ndu-le, Doc (e numele de bibelou dat de Fabian) incepe un lung exerci\iu al umilin\ei. Formula, inspirata de Dostoievski, din care N. Breban citeaza un lung pasaj, vrea sa sugereze acea inexplicabila prabu=ire a firilor voluntare, placerea pe care o au oamenii cei mai lucizi =i mai stap`ni pe sim\uri pen tru o existen\a inferioara condi\iei lor. Literatura rusa e plina de astfel de indivizi care pun toata energia in a-=i grabi distrugerea.
Sn cazul lui Minda, e=ecul este nespectaculos =i, p`na la urma, fara o cauza precisa. Prabu=irea ia la el aspectul unei panici fara motiv, a unei sile de sine insu=i. Social, continua sa promoveze
(este numit profesor), iar moralmente nu arata nici unul din sem nele pe care trecerea in alta condi\ie le implica, pierderea orgoli ului ra\ional, de pilda. Minda e, dimpotriva, lucid, calm (calmul fiind la el semnul for\ei), con=tient de caderea lui, =i c`nd Fabi an, definitiv cucerita, il anun\a ca l-a alungat pe Gelu Babe=, nu se grabe=te sa-i ia locul. Ratacirea prin c`rciumile ora=ului, inainte de a intra in casa care va marca infr`ngerea orgoliului sau, este una din scenele cele mai substan\iale, sub raport literar, din ro man. Despar\irea de Ludmila este de neinlaturat =i, intr`nd in alta zona de via\a, panica se instaleaza definitiv in spiritul sau, iar odata cu ea, sentimentul ratarii in plan psihologic. Spiritul cauta forme de impotrivire, cum ar fi, de pilda, religia, la care


Minda se g`nde=te o clipa ca la o solu\ie de salvare, sau idealul fericirii casnice (desele vizite in familia prietenului sau, Ceea), fara nici o consecin\a insa. O calatorie la Bra=ov, la amicul Bibi
Medoia, individ socialmente perfect adaptat, nu schimba nimic.
Un animal sinuciga= i s-a cuibarit definitiv in suflet, =i doctorului vanitos nu-i mai ram`ne dec`t sa mediteze, cu perspectiva mor\ii
in fa\a, la ingerul caderii lui, ingerul de gips Fabian (Fabian, scoasa din condi\ia ei, murise intre timp): „Mia Fabian, ce respira acum, moarta, at`t de aproape de el! Mia Fabian, ingerul sau de gips,
ingerul sau mortal! Ar fi putut sa se indragosteasca de ea acum abia, de trupul ei latare\, de inima ei vioaie, care batea in pam`nt!
Ea, dulcea, inecacioasa lui moarte, grea\a din gura pe care o sim\ise c`nd o imbra\i=a cu at`ta virilitate o avea =i acum, grea\a aceea scr`=ninda, ca atunci c`nd iei pam`nt intre din\i. Fiecare fuge de moarte in felul sau. Cum spusese cineva, o Voce: „Uneori, intrarea la iubita noastra candida, cu genele ve=nic speriate ca ni=te aripi de porumbel, e tocmai o scara dosnica pe care se arunca laturile!”
Sn romanul lui N. Breban este vorba =i despre alte e=ecuri, sa ram`nem insa la cel semnalat mai inainte. Care sa fie, inca o data, explica\ia lui mai ad`nca? O motiva\ie deplina nu exista. Indi vizii rateaza de cele mai multe ori sub presiunea circumstan\elor sau din cauza unei inaptitudini psihologice. Autorul face insa ca
Minda sa aiba toate circumstan\ele de partea lui, iar, psihologic, este vorba de o natura facuta sa triumfe. E=ecul nu poate fi justi ficat nici altfel, spiritual, Minda av`nd o inteligen\a mai mult prac tica, dezinteresata de metafizic. Nu mai apare in romanul lui N.
Bieban conflictul dintre real =i ideal prin care se explica in lite ratura mai veche infr`ngerile in sfera psihicului. E=ecul lui Minda este existen\ial =i atrac\ia pe care o manifesta pentru elementara
Fabian nu este cauza, ci numai mijlocul acestui e=ec. Minda — ne sugereaza romanul — sufera de o boala mai subtila: fascina\ia ad`ncurilor, boala naturilor puternice. Merita a fi re\inuta remar ca pe care o face prietenul sau, filozoful Ceea, c`nd afla ca doc torul frecventeaza pe pictorul Mi=u, instalat in subsolul blocului:
„Inutil sa ne facem probleme, el ar fi ajuns oricum acolo!... Am bagat de seama inca din seara aceea, c`nd povestea Maica, cum i se aprinsesera ochii ca unui =acal! Probabil ardea de curiozitate sa vada ce se petrece acolo jos as.n.i, in lumea pictorilor-calo riferi=ti.”
Acolo jos, adica in zona in care se traie=te dupa alte legi dec`t acelea ale existen\ei normale, zona fascinanta =i distrugatoare a ad`ncurilor. Atrac\ia pentru Fabian are aceea=i sursa. Curiozitatea este ca Minda se supune acestei tenta\ii cu un fel de sila eroica.
Nu-i place, evident, vulgaritatea, =i glumele proaste ale Miei Fa bian il deprima, dar, printr-o rasturnare de sensuri, voin\a il im pinge sa imbra\i=eze ceea ce detesta mai tare. Alunecarea in trivi alitate este o proba a indraznelii lui de a cobori spre cercurile de jos ale existen\ei, acolo unde se afla Raul. Propozi\iile lui Nietzsche au in acest context alt rasunet: c`t adevar suporta, c`t adevar
indrazne=te un spirit? P`na la autodistrugere, fire=te, caci daca posibilita\ile indraznelii sunt nelimitate, for\a spiritului de a reveni din ad`ncuri nu este fara limita.
Minda nu are fervoarea eroilor dostoievskieni. Ca orice face, prabu=irea cere la el o cazna, o elaborare inceata sau, cum spune acela=i Ceea, un eroism inuman: „Minda a pa\it exact lucrul de care fugea mereu; el avea oroare sa stea la masa, intr-un restau rant, cu o societate galagioasa, care atrage aten\ia asupra ei prin scandal, pe scurt, de vulgaritate! Ei bine, iata-l pe doctora=ul nos tru, he, he, ancorat p`na la urma la o astfel de masa, =i ini\iatorul scandalului e, de multe ori, chiar el! +i sa nu crezi ca a inceput sa-i placa scandalul sau vulgaritatea, nu-nu, la fel de pu\in ca
inainte a...i”.
Cuvintele lui Ceea ne pun in garda: Minda ar fi adus neferici rea in via\a Miei Fabian, =i nu invers. Argumentul este ca, sanatoasa, echilibrata, facuta pentru cea mai odihnitoare =i mai triviala din tre fericiri, femeia a fost smulsa cu brutalitate din lumea ei =i, binein\eles, a pierit. Fabian este — in termenii propu=i de roman
— o martira, superficiala, vulgara, dar o martira, victima unei coliziuni de for\e morale inegale. Victima provoaca la r`ndul ei prabu=iri, dislocari. Ideea ar fi ca intre agresor =i victima diferen\a dispare in acest plan. N. Breban face, cred, eroarea de a ridiculi za acest personaj insist`nd asupra trivialita\ii lui. Snsa pentru a avea o idee despre vulgaritatea unei femei nu-i nevoie ca femeia sa fie =i proasta =i abjecta. E indeajuns ca vulgaritatea ei sa fie seducatoare, altfel conflictul moral n-ar mai fi posibil =i e=ecul lui
Minda ar ie=i in afara interesului literar.
Simpatia autorului merge spre Ludmila, simbolul feminita\ii distinse =i pasionate. Ea iube=te cu orgoliu =i se desparte din vani tate c`nd afla de legatura doctorului cu Fabian. Femeia distinsa
=i inteligenta nu are, totu=i, ca doamna T. (un model posibil), sim\ul pudorii, caci relateaza din via\a ei intima lucruri ce sunt
indeob=te trecute sub tacere. O sugestie a neru=inarii femeii, a cruzimii instinctelor sub masca seninata\ii? Ludmila este mai ales o vanitoasa =i, ca =i Minda =i, p`na la un punct, ca =i Fabian, are sim\ul competi\iei (un snobism al competi\iei) in amor. Sntr-o clipa de intimitate cu Minda, poveste=te performan\ele erotice pe care le-a realizat cu alt barbat, cu o fervoare cel pu\in nepotrivita cu situa\ia ei: „Dupa-masa, intre doua =i patru, noi obi=nuiam sa ne odihnim, de=i dormeam arareori... faceam dragoste, oh, in mate ria asta el era formidabil. Da, a=a era, cu soarele acela torid inma gazinat, cu trupurile noastre ce ardeau aerul in jur, ne iubeam ore
intregi, p`na la o totala epuizare, p`na la sufocare, la demen\a, uneori nu mai puteam sa legam doua cuvinte a...i =i Florin aFlorin era un adolescent indragostit de Ludmilai statea dincolo de u=a...”
Mai reu=ita, chiar =i literar, este mama, doamna Ogrin. Rea pare astfel in Sngerul de gips cuplul mama—fiica =i, din nou, mama este superioara fiicei. Minda face o vizita la Sebe= pentru a scoate din incurcaturi pe viitorul sau socru, domnul Ogrin, implicat intr un proces, =i acolo cunoa=te pe mama Ludmilei, femeie inca t`nara
=i cu o personalitate puternica. Doamna Ogrin are g`tul ludmili an =i este mai inteligenta dec`t fiica ei. Ea accepta de mul\i ani iubirea devotata a unui mic func\ionar local, dl Gherman, ridi col, dar invincibil prin for\a de a se lasa subapreciat, umilit.
Barbatul (domnul Ogrin) este la inchisoare, =i so\ia, dupa ce se agitase toata ziua pentru a-l scapa, asculta noaptea cu inc`ntare lectura pe care o face dintr-o veche carte domnul Gherman, Egis tul din Sebe=. Legatura, pur sentimentala, este veche, acceptata de toata lumea, inclusiv de so\ =i de fiica. Dl Gherman este, sub aparen\e modeste, un individ brav, capabil de mari sacrificii. +i-a ratat cariera, lucru de neinchipuit in provincie, pentru aceasta iu bire. Minda, tulburat de feminitatea m`ndra a mamei (m`ndria fiind deviza clanului ludmilian), cauta ardoarea t`nara a fiicei.
Este aici un joc de for\e (inclusiv resentimentul violent al Ludmilei) de o mare subtilitate, pe deasupra oricarei implica\ii licen\ioase.
Fiindca am amintit de cuplul doamna Ogrin—Ludmila, sa citam
=i altele (cuplul fiind o tema obsesionala in proza lui N. Breban).
Bibi Medoia, cu care in adolescen\a Minda constituise un cuplu, formeaza acum, prin firea lui intempestiva =i sanatos vulgara, un cuplu posibil (l`nga cuplurile reale, constituite, exista =i cupluri virtuale) cu Fabian. Cei doi se in\eleg de la prima vorba, in timp ce sofisticata Ludmila prive=te pe acest inginer gras =i chel cu o sila plina de teama. Medoia are, la r`ndul lui, oroare de firile sofisticate: „E=ti un bou, Minda,... te in=eli total, ele tocmai pe mine ma viseaza, exact un tip ca mine, gros la trup =i ferche= la minte! Eu sunt barbatul ideal, eu sunt ce le trebuie! a...i Printre cucoanele tale sofisticate, pline de idei ca gaina de paduchi, care r`d cu un ochi =i lacrimeaza cu celalalt, depilate pe picioare =i pe la sub\ioare, ca ni=te...”
Mai complicat este cazul lui Lauren\iu Ceea, al doilea perso naj important al car\ii. Minda il nume=te intr-un loc dublul sau
=i, intr-un anumit sens, Ceea reprezinta un alt Minda, dialecti cian al nega\iei, un fel de Ivan Karamazov intr-o lume de intelec tuali snobi. Contestatar =i filozof, Ceea este =i un mitoman. Un
Paul Sucurtudean (Animale bolnave) mai instruit =i cu imagina\ie mai coerenta. Sa remarcam circula\ia tipurilor de la un roman la altul, odata cu circula\ia motivelor. Florin, adolescentul care se
indragoste=te de Ludmila, repeta in alte imprejurari =i la alta v`rsta gestul lui Herbert, copilul concupiscent din Sn absen\a stap`nilor.
Ludmila face parte din aceea=i familie de spirite cu Francisca, E.B.,
in timp ce doamna Ogrin se inrude=te cu Ana Manescu, doamna
Iamandi, doamna Barta (tipul mamei-concurente). Tatal este =i aici mediocru, secundar, dominat de personalitatea Mamei (so\iei), superioara pe toate planurile.
Povestirea neterminata, confuza a lui Ceea constituie un al doilea plan al romanului =i are, in raport cu primul (analiza e=ecului lui Minda), valoarea =i rolul pe care il are o rama fa\a de un tablou. Lauren\iu Ceea (“ur`t, osos, ple=uv, cu nasul mare”)
incearca sa reconstituie epoca adolescen\ei lui, fara sa reu=easca, pentru ca povestirea se intrerupe des, planurile se schimba, per sonajul insu=i da mai multe versiuni despre acela=i eveniment, substituind, suprapun`nd situa\iile, figurile. Tehnica este ingenioa sa, pentru ca sugereaza nelini=tea incoerenta a unei v`rste (“isto ria puberta\ii noastre politico-erotico-sentimentalo-existen\ialo proustiano-filozofarde”). Licean, Ceea iubise pe Pitina, o adoles centa fanatica =i capricioasa, indragostita la r`ndul ei de un alt licean, Guga, factor important in via\a locala. Felul in care se rasfr`nge in lumea adolescen\ilor mi=carea vie\ii sociale este ob servat cu fine\e. Ceea traie=te „revolu\ia” printr-o femeie, fantas tica, inaccesibila Pitina fiind, din acest punct de vedere, un sim bol. Personajul are, altfel, o g`ndire complexa =i, ca sa-l in\elegem pe Minda, trebuie sa-l ascultam pe Ceea (alter-ego-ul sau). El reprezinta vocea, dublul care se exprima, spre deosebire de Min da, dublul care traie=te drama. Complexul lui Ceea provine dintr-o frica inexplicabila de eveniment: A vorbi este atunci un exerci\iu contra fricii: „Tacerea prelungita a...i ma face sa intru in panica“.
Nu crede in valoarea cuv`ntului (“o la=itate”) =i nici in posibili tatea unei transformari reale a individului, teza lui fiind ca
„evoluam ca sa ram`nem ceea ce suntem”, ca sa supravie\uim.
Ceea sufera ca =i Minda de o panica existen\iala pe care o sta p`ne=te prin exerci\iul nega\iei, in timp ce Minda alege calea umilin\ei, incheiata printr-un e=ec in sexualitate. Ceea gase=te, apoi, o compensa\ie in via\a de familie, filozoful acesta batjocori tor fiind un excelent so\ =i un bun parinte.
Toate acestea le desprindem daca citim cu aten\ie un text nu totdeauna clar. Analiza in Sngerul de gips este incoerenta, confuza, mai ales la inceput, =i pentru a ajunge la materia propriu-zisa a romanului trebuie sa treci prin spa\iul a 100 de pagini cam pro lixe, cu trei-patru determinari pentru aceea=i nuan\a. N. Breban intra greu in subiect (autorul, ca =i personajul sau, realizeaza to tul „neplacut de greoi”), demersul sau epic este lent =i presupune o acumulare de detalii de acela=i plan. Snsa de la un punct amanuntele nu mai impiedica analiza psihologica =i textul capata o remarcabila densitate.



Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite