h1h12hm
Libraria pariziana, deci numaidecat si cea bucuresteana, ofera de cateva luni maldare de biografii. Cu deosebire ispititoare este acum istorisirea intamplarilor amoroase ale raposatilor sau raposatelor ilustre: la vie amoureuse de1... este titlul unei delicioase serii care lasa gura apa cititorilor si cititoarelor foarte tinere si, se intelege, celor sur le retour2.
De vreo douazeci de ani, cativa literati curiosi, dar seriosi s-au inversunat asupra vietii lui Sainte-Beuve, cu nemiloasa atentie pentru capitolul erotic al existentei criticului. Era de prevazut. Maestrul care consacrase in chip exemplar indiscretia biografica, trebuia sa plateasca odata posteritatii cu propria lui biografie inaugurarea metodei. Pe cat stiu, familia Sainte-Beuve e astazi stinsa; despre partea aceasta scrutatorii aveau dar libertate fara margini. Nu tot asa sta lucrul cu familia Hugo, asa incat de partea aceasta cercetarile au trebuit infrante. Totusi, s-a aflat destul pentru ca sa fie multumiti si cei mai lacomi de psihologia iatacului. Inca de mult, de la publicarea corespondentei lui
Flaubert, mai ales din scrisorile lui catre si de la George Sand, se aflase ca Sainte-Beuve fusese un vajnic vanator de fuste, pana la dizgratiozitatile senile care incoroneaza clasic asemenea cariere.
Frumoasa nu e biografia lui amoroasa; divulgarea ei da insa, mi se pare, o satisfactie logica celor care gasesc oarecare cusururi metodei sale de studii literare.

* * *
Renasterea adusese o viata literara de o vigoare nepomenita in cetatile europene medievale. Concurenta literara se facea, pe atunci, lesne violenta; rivalitatea era adesea brutala, si eruditul
Charles Nisard a strans in doua considerabile volume bucati alese din injuriile pe care si le aruncau umanistii cand se certau de la explicarea unui vers latin sau pentru fixarea unei date istorice.
Si, fara indoiala, batjocurile loveau, fara omenie sau scrupul logic, viata privata a adversarului. Sub influenta curtilor si a saloanelor, tonul polemicii, ca si al intregii productii literare, s-a temperat si subtiat. Dar trebuie tinut minte ca, din invectiva grosolan perso nala in maniera vechilor umanisti, se vad inca urme destule la
Boileau si la Voltaire; si pana la sfarsitul epocii clasice certurile literare nu uita de tot violentele barbare de la origini.
Alaturi si, orisicum, deasupra injuriei si a mahalagismului necumpanit se nascuse din doctrina umanista o critica estetica, pueril pedanta la inceput, mai pe urma inteligenta, desi tot scolareste stramta, asa cum o vedem la Boileau, la continuatorii lui francezi si la imitatorii din celelalte tari europene. Insa, naiv dogmatica cum era si cu inguste idei estetice, critica aceasta avea totusi justificarea inteligenta si onesta ca trata opera de arta ca opera de arta ori cel putin cuprindea in ea statornica indicatie ca arta trebuie sa fie intai de toate considerata ca arta. Acestui dogmatism estetic i-au pus capat romanticii, sub steagul si in interesul carora s-a popularizat asa-numita metoda istorica.
Formele de arta aveau de acum incolo sa fie tratate relativist si explicate prin caracterul etnic sau istoric al natiunilor si socie tatilor respective. Cat n-a daramat istorismul romantic din vechea teorie si critica estetica a ispravit sa ruineze naturalismul. Inteleg: spiritul si metoda stiintelor naturale. Astfel s-au nascut fizio logiile in disciplinele morale: fiziologia artei, a literaturii, a geniului, a liricii... Se intelege ca biografia artistilor capata atunci

o insemnatate exagerata: viata ajunge sa mascheze opera. Opera, s-a zis, e totdeauna o confesiune deghizata pe care criticul are s-o descifreze raportand-o cat mai amanuntit la viata particulara a scriitorului.
Sainte-Beuve s-a facut maestrul biografiei psihologice, al fiziologiei spiritelor . Taine, inspirat de gloriosii Hegel si
Stendhal, pe care cu veneratie ii marturiseste ca invatatori, dar si de obscurul si romanticul istoric al picturii olandeze si flamande,
Alfred Michiels, pe care nu-l marturiseste, ajunge reprezentantul ilustru si popular al explicarii operei de arta prin mediul etnic si istoric in care a luat nastere. Aceste noutati prin excelenta stiintifice inflorira neaparat in dauna oricarei incercari de analiza, clasificare si teorie specific estetica. Estetica ajunge un cuvant si o idee compromisa si compromitatoare.
Sainte-Beuve invoca pentru critic dreptul de a introduce indraznet, desi cu discretie, scalpelul pentru a cerceta persoana artistilor si a-i da pe fata slabiciunile. Va pierde oare literatura, se intreaba maestrul, prin aceasta procedare? Se poate; dar stiinta morala va castiga. Intr-acolo mergem fatal. Chestiunea de gust nu se mai poate pune izolat. Daca as avea vreo deviza, apoi n-ar putea fi decat adevarul, singur adevarul. Frumosul si binele sa iasa la capat cum vor putea. Nu cred ca este exagerat sa zicem ca, adeseori, sub cuvant de istorie naturala si fiziologie a spiritelor si talentelor, neobositul iscoditor de vieti (si cu atat mai mult nenumaratele si maruntele sale maimute) a facut mahalagism distractiv, cateodata poate instructiv, nu totdeauna discret pe socoteala scriitorilor, si cu lacomie manifesta pentru viata sexuala a celor pe care binevoia sa-i disece... Avea slabiciune mare pentru acest paragraf, in toate directiile. Nu rareori biograful fiziolog diseca viata oamenilor pe care-i frecventase intim: cartea lui despre Chateaubriand si grupul sau literar fusese un inceput caracteristic si spinos. E meritul ca si pacatul psiho logilor sa comita nedelicatete cu mai multa sau mai putina gratie

stiintifica; si, romancier, critic ori poet, psihologul opereaza bucuros prin aluzie si e totdeauna in risc sa scrie carti cu cheie, adica mahalagism cu talc, agrementat prestigios cu generalitati stiintifice . In zilele noastre Sainte-Beuve a fost si continua a fi tratat dupa metoda ilustrata de dansul si urmasii dovedesc ca au invatat-o serios... E ciudat si hazliu de vazut ca, acum saizeci de ani, Taine, admirator respectuos al lui Sainte-Beuve si al stiintificelor si necrutatoarelor metode, s-a suparat ca o cucoana nervoasa pentru niste inocente indiscretii stiintifice ale fratilor
Goncourt care aveau numai neajunsul ca il priveau pe Taine personal.
Metoda psihologic-biografica si cea istorica, numita mai tarziu
(si cu deosebire in tarile latine) sociologica, au exercitat autoritate glorioasa si absoluta. Ele au vulgarizat un nou dogmatism: s-a hotarat, ca de la sine inteles, ca opera de arta in ea insasi e fenomen secundar, si nu importa decat ca document biografic sau de istorie sociala. S-a suprimat analiza structurii artistice; sau asemenea analiza a fost categoric condamnata ca procedare invechita, nestiintifica, inutila, frivola. Serios si stiintific e sa afli bine-bine cate amante a avut omul-poet, si care, si cum, si cand, si unde, si de cate ori, si cat timp... Sau sa vezi cum se potrivesc sau nu se potrivesc figurile inchipuite de literat cu oamenii si cu regimul societatii respective, sa gasesti oarecum cheia istorica a operei. In chipul acesta s-a intronat o grosolana confuzie in privinta obiectului specific, al teoriei si istoriei artei, si s-a ajuns a nu se mai intreba ce e opera de arta, a nu se mai simti structura ei distinctiva: a fost o vreme de obtuzitate estetica remarcabila, si un paradis fara gard, nici paznici pentru diletantii care isi inchipuiau ca au viata si mai ales amoruri interesante.
Curentul istoric si psihologic a fost atat de uluitor, incat lunga vreme a uitat lumea sa intrebe: de ce adica ar fi numaidecat frivol si inutil sa cauti a intelege cum e facuta o lucrare de arta in ea insasi, s-o clasezi si s-o judeci in legatura cu instinctele propriu

artistice, cu mijloacele pe care le-a lasat traditia genului si cu particularitatile talentului pe care-l avem in vedere?... Si de unde urmeaza ca evaluarea estetica e o procedare definitiv invechita sau poate chiar inferioara? E cumva absolut mai usor, si deci frivol, sa analizezi o procedare artistica a lui Eminescu decat sa aduni citate pentru a arata ce vede orice prost ca Eminescu e pesimist, si a combina explicatii din mahalagisme biografice si banalitati istorice?
Inainte de a cauta explicari unei opere de arta n-ar fi rau, desigur, sa aratam ce e acea opera, cum e facuta, din ce intentii artistice e nascuta, cu ce mijloace artistice e realizata, ce e in ea, ca arta, individual si ce e traditional. Caci nu melancolia, nu ideile reactionare , nu femeia cu brate subtiri si reci , nici budismul, nici dragostea de trecutul national sunt arta lui
Eminescu. Domnisoara Mita si domnul Mitica sunt singurele tipuri de cititori carora li se poate ierta asemenea confuzie din topor; totusi, prestigiul metodelor stiintifice, ori istorice, ori psihologice a fost atat de orbitor, incat au facut-o posibila la cititori care nu erau nici domnisoara Mita, nici domnul Mitica. Si atat de putin sensibila e inca lumea la tot ce e intentie si procedare specific artistica, incat s-au intrebat oamenii daca Ros, galben si dibastru sau Manechinul sentimental sunt ori nu izvoare utilizabile pentru istoria societatii romanesti, si s-au suparat chiar, mi se pare, ca operele acele nu trateaza serios realitatea istorica, sufleteasca, umana, nationala etc.
Cata vreme opera de arta nu e lamurita in structura ei specifica, explicatiile care se vor da nu explica o opera de arta, ci un cuprins ideologic si sentimental. E simplist si e din topor sa iei intamplatorul cuprins pesimism, erotica bolnava, idei conser vatoare... sau orice alte necazuri sau bucurii ale unui cetatean, oricare ar fi el si oricum vei fi aflat d-ta de ele, drept opera de arta. E in adevar un minimum de intelegere care se cere aici: sa deosebesti instinct, intentii si structura artistica in mijlocul unor

complexe intelectuale, sa le deosebesti prin natura si dispunerea simboalelor in care ti se prezinta acele complexe; sa prinzi de veste, in sfarsit, ca un rand, o strofa de Eminescu se deosebeste doar (si d-ta, daca iti bati putin capul, trebuie sa simti ca se deosebeste) de o piftie oarecare de idei pesimiste, chiar daca cel ce ti-o ofera cunoaste intelepciunea lui Buda inzecit mai complet decat Eminescu. Altfel ramane numai atat: fiindca, din intamplare, unul Eminescu a scris pe romaneste idei pesimiste, conservatoare si asa mai departe, atunci ai d-ta document scris despre pesimismul romanesc, si exploatezi documentul cum iti convine. Dar aceasta inseamna, mi se pare, c-ai trecut mult prea distrat pe langa poezia lui Eminescu, ca mintea d-tale prea se risipeste lacom dupa idei si deosebeste foarte slab lucrurile unele de altele.
Fara indoiala, metoda istorica si psihologica sunt abuzive, probabil prin exces de popularizare. Aplicarile acestei metode au ajuns sa escamoteze si arta, si teoria artei. Si, dupa cum era logic, artistii au refuzat sa accepte atotputernicia acelor procedari, au denuntat aplicatiile lor deplasate si obtuze, au dat chiar exemplu de analiza specific estetica. Flaubert si asa-numitii artisti literari , Fromentin si cativa pictori impresionisti, dramaturgul
Otto Ludwig, pictorul Whistler si sculptorul Hildebrand, arhitectul
Godfried Semper, muzicantul Hanslick au clarificat energic specificitatea artei, aratand ca ea trebuie inteleasa si judecata in mod propriu, hotarat de propria ei natura. Si istoricii, si criticii de arta au sfarsit prin a intelege.
Publicul inca n-a inceput sa ia bine seama. E adevarat ca analiza estetica poate fi o lucrare subtila si aducatoare de idei ingenioase, dar greu poate fi amuzanta. E deci nepopulara prin natura. Analiza estetica este mestesug ingrat. Multor artisti le e foarte antipatic, din motive diverse, sa li se cerceteze marfa la laborator; ar vrea, poate, oamenii sa o strecoare fara vama. Iar publicul se amuza numai daca-ti bati joc cu haz de persoana artistului, si nu vrea sa fie incurcat si obosit cu vreo cercetare

atenta a operei, adica a tehnicii sale. Din contra, daca lungesti vorba despre cerul Greciei, despre Versailles si viata de curte, despre taranii, boierii, arendasii si micii burghezi romani, despre amantele lui Goethe, despre les petites femmes 3 ale lui Sain te-Beuve, despre ce se intampla intre neistovita idealista George
Sand si solidul doctor Pagello in camaruta de langa odaia bolnavului Musset poti fi sigur ca cititorul, oricare si cat mai oricare, te va binecuvanta ca-i dai informatii profitabile culturii sale personale si ca ai facut sa-i sticleasca ochii de omenesc apetit pentru cele omenesti.